Am văzut cu toții imaginile: cerul întunecat, brăzdat de rachete. Rachete urmărite de alte rachete. Și multe explozii. Ca un spectacol pirotehnic. Sau ca un joc video. Cînd cerul se umple de explozii e fie game over, fie trecerea la un nivel superior. Doar că acum e altceva. Gravitatea unui atac militar nu se măsoară neapărat după efectele directe pe care le produce. Nu întotdeauna. Atacul Iranului împotriva Israelului din noaptea de 13 spre 14 aprilie nu a provocat victime, ci doar pagube minore asupra unor obiective militare. Cu toate acestea, evenimentul riscă să marcheze profund relațiile și, poate, raporturile de forțe din Orientul Mijlociu – o regiune oricum aflată la confluența unor plăci tectonice care se ciocnesc.
Atacul propriu-zis, în care Iranul a folosit circa 300 de drone și rachete, a durat doar cîteva ore. Anticipat și de Israel, și de principalul său aliat, SUA, el a fost o replică, în semn de răzbunare, a Teheranului pentru bombardamentul israelian asupra ambasadei iraniene de la Damasc, soldat cu moartea unui important lider militar Hamas. Dar e și un avertisment, un semnal de alarmă pentru Israel, o amenințare pentru întreaga regiune că Iranul nu va (mai) tolera atacuri îndreptate împotriva sa. La scurt timp după această demonstrație de forță, autoritățile de la Teheran și-au declarat victoria: răzbunarea ar fi fost înfăptuită, iar atacul și-ar fi atins toate obiectivele. Ar fi însă prea ușor ca povestea să se încheie aici...
Israelul nu are motive să se simtă învins: a reușit să doboare 99,9% din dronele și rachetele inamice și n-a suferit pierderi semnificative. E, deci, o victorie simbolică pentru Iran – e primul atac militar direct asupra Israelului și, cel puțin în rîndul statelor arabe din jur, și-a consolidat statutul de super-putere militară. Și o victorie defensivă clară pentru Israel: sistemul de apărare antirachetă, faimosul Iron Dome, e impenetrabil chiar și în cazul unui atac de amploare. Din perspectivă strict militară, evenimentul e greu de clasat. Atacul iranian a fost o formă de descurajare. Dar și apărarea israeliană a funcționat mai mult decît convingător. De acum, părțile sînt chemate să-și revizuiască nu doar propriile linii roșii în confruntarea cu adversarul, ci și termenii în care-și măsoară securitatea națională. Cele două state se acuză reciproc că reprezintă cea mai mare amenințare pentru pace în Orientul Mijlociu. Ce urmează?
La scurt timp după ofensiva iraniană, președintele Joe Biden și-a reafirmat sprijinul neclintit pentru Israel, dar a lăsat să se înțeleagă că se opune unei replici militare israeliene împotriva Iranului: o poziție clară pe care i-a transmis-o, într-o discuție telefonică, și premierului israelian Benjamin Netanyahu. SUA s-au angajat „ferm“ în apărarea Israelului. Dar nu vor participa la ofensive împotriva Iranului. E un moment de cumpănă și pentru diplomația americană. Care va trebui să definească și mai ales să comunice propriile linii roșii în relația cu Israelul. După atacul Hamas din octombrie anul trecut și pînă nu de mult, Joe Biden a oferit sprijin necondiționat pentru Israel și a continuat să susțină Israelul în ciuda atrocităților comise de armată, a crizei umanitare prin care trece populația din Fîșia Gaza, a situației regionale deosebit de tensionate etc. Acum, prioritatea SUA e să evite escaladarea conflictului dintre Israel și Iran.
Oricum, prin amploarea atacului și prin mijloacele utilizate, Teheran a depășit cu mult nivelul ostilităților împotriva statului evreu. Pînă acum, Teheran a evitat confruntarea directă, preferînd războiul prin proxy: luptătorii houthi din Yemen, militanții Hezbollah, Hamas etc. Atacul direct asupra teritoriului israelian, cu arme avansate, arată că Teheranul e acum mult mai dispus să-și măsoare forțele – chiar dacă nu-și dorește neapărat un război deschis, deci nu urmărește o escaladare. Misiunea SUA – aceea de a opri eventualele ambiții revanșarde ale Israelului – rămîne însă dificilă. Din perspectiva SUA, o nouă lovitură a israelienilor împotriva Iranului implică riscul ca războiul, care a fost în mare parte limitat la Fîșia Gaza, să se extindă într-o conflagrație regională de amploare. Însă un răspuns din partea Israelului, chiar în pofida semnalelor de descurajare primite de la Washington, nu poate fi exclus – ba chiar e inevitabil, susțin hardlinerii israelieni.
Ce pot face SUA pentru a preveni escaladarea? Biden și Netanyahu nu au tocmai o relație bună. Mai ales în ultimele luni, criticile la adresa guvernului Netanyahu s-au înmulțit, pe fondul crizei umanitare din Fîșia Gaza. Printr-o abținere istorică în Consiliul de Securitate al ONU, Washingtonul a contribuit decisiv la adoptarea unei rezoluții prin care s-a cerut, imperativ, o încetare a focului. Israelul a făcut unele concesii, permițînd culoare de trecere pentru ajutoare umanitare în Fîșia Gaza, însă Netanyahu nu dă semne că ar vrea să deschidă negocierile pentru o pace durabilă. Dimpotrivă, în plan intern, premierul vede continuarea războiului ca pe un soi de garanție că-și va păstra funcția. În aceste condiții, e greu de prevăzut dacă va fi sensibil la argumentele partenerului american. Și apoi, sînt destule voci care spun că dacă Iranul va rămîne nesancționat după această demostrație de forță, atunci va încerca din nou să amenințe Israelul la o scară mai largă – și că atacul trebuie urmat de un răspuns pe măsură. O ofensivă israeliană ar fi deci necesară ca formă de prevenție... Iar ambasadorul Israelului la ONU a invocat, la două zile după atac, „dreptul la răzbunare“. Dar oare dreptul internațional nu s-a întemeiat tocmai pentru că pacea mondială nu poate fi stabilită dacă toți recurg la dreptul la răzbunare? "
["post_title"]=>
string(36) "Există „dreptul la răzbunare“?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(27) "exista-dreptul-la-razbunare"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-18 14:57:27"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-18 11:57:27"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240700"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[1]=>
object(WP_Post)#36526 (24) {
["ID"]=>
int(240702)
["post_author"]=>
string(4) "5115"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-15 15:24:01"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-15 12:24:01"
["post_content"]=>
string(18904) "
Propaganda rusă și prorusă promovează de ani de zile narațiuni privind amenințările la adresa identității și chiar existenței Moldovei și moldovenilor. Aceste narațiuni, livrate sub forma unor fake news, dezinformări și teorii ale conspirației, sînt grupate pe mai multe teme. Cele „identitare“ privesc un presupus pericol care ar veni dinspre România/Occident/NATO/UE/Soros – fie individual, fie grupate în două sau mai multe. O a doua categorie importantă privește așa-numitele narațiuni medicale, care promovează teoria înrobirii/eliminării populației prin vaccinare sau pandemii declanșate intenționat. Promovarea de către Occident a unei așa-zise „agende LGBT“, care subminează valorile morale naționale, bazate pe „familia tradițională“, reprezintă o a treia categorie de narațiuni. În sfîrșit, ultima categorie o reprezintă pericolul adus de migranți. Republica Moldova este cea mai săracă țară din Europa, astfel încît nu reprezintă o destinație a migranților....
Toate aceste mari categorii de narațiuni sînt folosite cu regularitate, dar intensitatea promovării lor depinde și de circumstanțe politice interne și internaționale. Narațiunea privind migranții, de pildă, a fost folosită eficient în perioada exodului refugiaților de război sirieni, cînd s-a purtat în întreaga Europă o campanie puternică de dezinformare cu privire la aceștia (s-a dovedit că principalul actor din spatele acestei campanii era Rusia); narațiunile medicale au fost promovate mai intens pe fondul pandemiei etc.
Narațiunile sînt promovate de reprezentații partidelor proruse de la Chișinău și presa afiliată acestora, clerici ca episcopul de Bălți, Marchel, dar și Mitropolia Moldovei în ansamblul său, precum și direct de oficiali ruși și de mass-media de la Moscova, care a dominat ani de zile spațiul informațional al Republicii Moldova. Influența acesteia din urmă s-a mai diminuat odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, care a determinat Guvernul de la Chișinău ca, pentru a proteja spațiul informațional al Republicii Moldova, să interzică redifuzarea pe teritoriul acesteia a programelor de știri și a emisiunilor propagandistice rusești. Tot în cadrul acestui efort de combatere a propagandei și dezinformării rusești și prorusești au fost blocate zeci de pagini de internet rusești și locale, iar în 2023 autoritățile de la Chișinău l-au expulzat pe directorul agenției Sputnik Moldova, Vitali Denisov, un fost colonel rus.
Principalele personaje politice care promovează aceste narațiuni în ultimii ani au legături directe cu Rusia și cu serviciile secrete ale acesteia – fostul președinte Igor Dodon, care, potrivit unei ample investigații de presă, ar fi primit chiar și un nume de cod, Kremlinovici, și fugarul Ilan Șor, condamnat la 15 ani de închisoare în dosarul „furtul miliardului“, privind devalizarea sistemului bancar al Republicii Moldova. Numele lui Șor a fost legat, în 2023, și de un plan al FSB privind o lovitură de stat în Republica Moldova.
UE/NATO/România/Soros vor să distrugă identitatea moldovenilor
Scopul „discipolilor“ lui Soros este distrugerea Moldovei ca stat, scria în 2020 o publicație prorusă de la Chișinău. Articolul respectiv face parte dintr-o amplă campanie, purtată de-a lungul mai multor ani, de demonizare a societății civile, argumentele folosite fiind identice cu cele lansate de propaganda pro-Kremlin în campania sa împotriva societății civile din Rusia. Campanii similare, mai mult sau mai puțin intense, au avut loc, de altfel, și într-o serie de țări occidentale sau ex-comuniste, cel mai notabil caz fiind cel al Ungariei lui Viktor Orban, care chiar și în prezent continuă să promoveze astfel de narațiuni. În Republica Moldova, această teză nu a fost promovată doar de o anumită parte a presei, ci și de politicieni, cel mai notabil caz fiind al deputatului Bogdan Țârdea, membru al Partidului Socialiștilor, prorus, care a lansat chiar și o carte pe această temă, Societatea civilă în Republica Moldova. Sponsori. ONGcrație. Războaie culturale.
Narațiuni precum „Noul președinte al Moldovei, Maia Sandu, întruchiparea scenariului lui Soros“ sau „Ambasadorul american la Chișinău o coordonează pe Maia Sandu“, pentru aducerea Republicii Moldova sub controlul Occidentului, au fost difuzate în contextul alegerilor prezidențiale (2020) și parlamentare (2021) din Republica Moldova, care au fost cîștigate de proeuropeana Maia Sandu și partidul său PAS.
Amenințările descrise de ruși și filoruși nu se limitează la „sorosiști“, un termen care este relativ vag. NATO este una dintre sperietorile preferate ale acestora, mai ales că există și un vechi fundal al propagandei sovietice, în care Alianța Nord-Atlantică era privită drept amenințare principală. Teza că NATO/americanii/Occidentul o să împingă Moldova spre un război devastator a fost folosită inițial înainte de războiul din Ucraina și amplificată puternic după declanșarea acestuia. Veridica a demontat de-a lungul anilor mai multe narațiuni pe această temă, de pildă că „Moldova e o rampă de lansare americană pentru un război cu Rusia“ sau că „factori politici din Occident vor să folosească moldovenii drept carne de tun în lupta geopolitică“. Astfel de dezinformări sînt promovate direct și de presa rusă, care scria recent că „Moldova își va trimite militarii în războiul din Ucraina sub drapel francez“.
În sfîrșit, o serie de narațiuni privind amenințările la adresa Republicii Moldova au fost lansate în contextul apropierii tot mai rapide de Uniunea Europeană și al deschiderii negocierilor de aderare; o dezinformare recentă a fost aceea că referendumul pentru UE din Moldova va fi, de fapt, despre război.
Articol preluat de la Veridica.ro.
Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.
Mariana Vasilache este licențiată în jurnalistică a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării, USM. Este editor de știri la postul public Radio România Chișinău, făcînd parte din echipa care a lansat stația în 2011. În perioada 1998-2007 a lucrat la fostul post municipal de radio Antena Chișinăului.
" ["post_title"]=> string(33) "„Marea Resetare“ a Moldovei " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "marea-resetare-a-moldovei" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-15 15:26:00" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-15 12:26:00" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240702" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#36525 (24) { ["ID"]=> int(240705) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-15 14:56:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-15 11:56:22" ["post_content"]=> string(3503) "
Marţi, 14 mai, ora 18.00, va avea loc, la Teatrul Odeon, cea de-a XVIII-a ediţie a Galei Premiilor Observator cultural, în cadrul căreia vor fi acordate premii pentru şase categorii: „Memorialistică“, „Eseu/Publicistică“, „Critică/Istorie/Teorie literară“, „Poezie“, „Debut“, „Proză“. Pe lîngă acestea, se va decerna și Premiul Observator Universitas, ajuns la cea de-a șasea ediție, acordat unui volum de poezie de către un juriu alcătuit din studenţi din mai multe centre universitare.
În Occident se înmulțesc vocile care cer mai multă coeziune în jurul Ucrainei, mai mult curaj și mai ales un sprijin militar mai consistent. E un cor în care toți se îmbie, unii pe alții, să ofere mai mult, deși pare că nimeni nu e dispus să o facă efectiv. Ucraina rezistă în fața atacurilor rusești, dar veștile de pe front nu sînt tocmai bune: bombardamentele rusești fac, zilnic, zeci de victime în rîndul civililor și distrug sistematic infrastructura critică: energie, industrie, transporturi etc. Cu toate astea, președintele Volodimir Zelenski vede o îmbunătățire a situației pe frontul din estul Ucrainei. Avansul rusesc din ultimele luni s-a oprit, spune el. Situația ar fi „mult mai bună“ decît în ultimele trei luni. Uneori e greu de urmărit: pare un cap limpede cînd descrie strategii militare și cînd trasează alianțe politice, dar e mereu copleșit – ba chiar subminat – de emoții cînd se referă la situația din teren, ceea ce, într-un fel, e de înțeles. Ucraina construiește peste 1.000 de kilometri de fortificații împotriva forțelor armate ruse, o sarcină complexă, căci armata sa a proiectat trei linii de apărare în estul, sudul și nordul țării. Însă – avertizează Zelenski – Ucraina riscă să piardă acest război. Căci Ucraina a fost supusă unei presiuni tot mai mari. Soldații rămîn adesea fără muniție, parțial și din cauza întîrzierii ajutorului militar suplimentar american, rămas blocat de o, pare-se, insolvabilă dispută politică (pre)electorală. Acesta e și contextul în care Rusia a reușit să cucerească orașul Avdiivka, o victorie care îi asigură un punct stabil de coordonare pentru viitoare atacuri. Ce e de făcut pentru a stabiliza frontul și a asigura Ucrainei cele necesare pentru cîștigarea războiului? Fostul președinte al Germaniei Joachim Gauck s-a pronunțat, recent, în favoarea unui sprijin mai mare din partea țării sale pentru Ucraina. „Nu sîntem la capătul posibilităților noastre. Germania poate face mai mult“, spune fostul președinte. Este adevărat că Germania sprijină Ucraina mai mult decît o susțin statele europene vecine. „Dar măsurată raportat la performanța economică și dimensiunea populației, contribuția Țărilor Baltice este mai mare.“ „Dacă nu ajutăm Ucraina să se apere și să respingă agresorul, atunci pacea europeană în ansamblu se va clătina, cu consecințe imprevizibile și pentru alte țări.“ Spre deosebire de cancelarul Olaf Scholz, Joachim Gauck nu crede că decizia de a livra Ucrainei rachete de croazieră Taurus ar echivala cu o implicare efectivă a Germaniei în război. Nici experții internaționali nu ar vedea acest lucru, crede Gauck. Scholz, însă, respinge în continuare cu fermitate livrarea rachetelor către Ucraina, în ciuda criticilor masive, inclusiv din interiorul propriei coaliții de guvernare. Rachetele Taurus, de care depinde, în mare măsură, securitatea Ucrainei, sînt un subiect fierbinte de dispută la Berlin: cancelarul social-democrat acționează cu prudență, gradual și cu întîrziere. Cînd se va trezi Occidentul? Cînd va realiza, în sfîrșit, că dacă Ucraina pică în mîinile lui Putin, va pica și Europa? – se tot întreabă președintele Zelenski.
O propunere deloc de neglijat (deși doar de ordin retoric) la această dezbatere despre trezirea Occidentului și necesitatea de a înarma Ucraina a avut, recent, și Slavoj Žižek – filozof sloven cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul criticii culturale & sociale și teoriei politice. Unul dintre cei mai provocatori intelectuali publici europeni – iubit de stîngiști pentru diatribele sale acide împotriva capitalismului și neoliberalismului, dar îmbrățișat și de liberalii de pretutindeni pentru critica puterii totalitare –, Žižek e genul de stand-up-philosopher care reușește să treacă dincolo de barierele (autoimpuse) din discursul public comun, să arate – uneori, cu mijloacele satirei, adică exagerînd sau apelînd la pilde aparent absurde – piste de gîndire ori căi de acțiune posibile, chiar dacă improbabile. Recent, a reușit să stîrnească aprigi controverse, ba chiar valuri de indignare – în special printre pacifiști și rusofili – afirmînd, în cadrul unei emisiuni TV, că Occidentul ar trebui să furnizeze Ucrainei... arme nucleare. Vi se pare exagerat? Scandalos? Nebunesc? E un pic din toate, da. Dar, pe undeva, parcă-parcă...
Dacă Ucraina e azi o țară non-nucleară sau, mai bine zis, denuclearizată, asta e pentru că în urmă cu mai bine 30 de ani, Rusia, adică moștenitoarea URSS, a insistat în acest sens, alături de sau împreună cu țările occidentale. Denuclearizarea a fost o condiție de recunoaștere a statului ucrainean. Astăzi, după ce Rusia a preluat toate focoasele nucleare din fostele state sovietice și nu mai recunoaște statul ucrainean, pare că înarmarea atomică a devenit o chestiune existențială pentru Ucraina... Și apoi, dacă Rusia tot a încălcat termenii înțelegerii din 1991 și nu mai recunoaște suveranitatea Ucrainei, n-ar fi echitabil ca și Ucraina să capete arme nucleare? – se întreabă Slavoj Žižek. Nu pentru a face un fel de istorie contrafactuală, nici pentru a propune o reparație, ci pentru a sugera ceva ce neglijăm prea adesea, deși ne este amintit constant chiar de către Rusia: pericolul nuclear. „În ceea ce privește teama că ucrainenii ar putea recurge mai devreme sau mai tîrziu la armele nucleare, trebuie amintit că ea se bazează pe imaginea conducerii ucrainene ca o adunătură de neonazişti militanți, în care nu ar trebui să avem încredere. Dar, în ultimii doi ani, nu a fost oare Rusia singura țară care a amenințat constant că are dreptul de a folosi arme nucleare dacă suveranitatea sa este amenințată?“ – mai adaugă Žižek. E, poate, paradoxal, dar istoria recentă ne arată că o țară care dispune de arme nucleare își întărește securitatea. Nu asta e teza celor care s-au dotat cu arme nucleare – descurajarea adversarului? Dar nu acolo e paradoxul. Asta e, mai degrabă, o întîmplare. Paradoxul e că securitatea globală e menținută (vorba vine) cu ajutorul unei doctrine care în limbaj de specialitate se numește „doctrina distrugerii reciproce“, varianta populară fiind „principiul echilibrului de forțe“. Motivul pentru care Coreea de Nord supraviețuiește e că dispune de arme nucleare. India și Pakistan nu sînt în război pentru că ambele au arme nucleare (argumentele lui Žižek, nu ale mele!). Să asigurăm, deci, pacea mondială sub amenințarea „distrugerii reciproce“ – iată o propunere insolită...
Evident, nu de bombe nucleare are nevoie Ucraina pentru a se apăra de Rusia. Ci de arme cît se poate de convenționale, dar mai performante decît ale invadatorilor. Sau măcar de arme echivalente, dar în număr comparabil cu cele folosite de ruși. Raportul, doar în ceea ce privește obuzele, e de 5:1 în defavoarea Ucrainei. Pentru că livrările occidentale de muniție către Ucraina s-au oprit pe fondul penuriei, al deficitului de finanțare și al indeciziei politice."
["post_title"]=>
string(19) "Arme pentru Ucraina"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(19) "arme-pentru-ucraina"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-12 12:31:05"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 09:31:05"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240539"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[4]=>
object(WP_Post)#36523 (24) {
["ID"]=>
int(240536)
["post_author"]=>
string(2) "13"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-08 16:24:21"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-08 13:24:21"
["post_content"]=>
string(5726) "Se confirmă și după trei decenii de la haiducia din decembrie 1989. Cînd mulțimea celor „proști” a dat buzna în stradă și a măturat conducerea de partid și de stat tot de ei votată, cu o mereu manipulată majoritate. Astea-s date și cifre concrete. Nu are rost să reluăm și să repetăm inutil o realitate care se perpetuează. Generația fiilor și fiicelor marilor/micilor barosani ai regimului comunist s-a metamorfozat într-un activ motor al unei pseudodemocrații cu accente liberal-social- democrate. Mimînd drepturile omului, libertatea de expresie și de proprietate într-un soi de metamorfozată expresie a reglementărilor Uniunii Europene. Din care cu onor facem parte, ca și din NATO. E bine, e rău, asta e... Fiecare cu norocul lui. Puzderia de alegeri – atît din România, dar și din alte colțuri ale lumii – din 2024 va mai clarifica situația internațională și ne va spune cam pe ce picior dansează democrația. Bună, rea, cu sincope și erori, ar fi/este de acceptat în fața unor regimuri autocrate, propuse ca alternativă prin diverse locuri ale lumii. Populismul, precum și islamismul fac ravagii. Și totuși. Și cu România cum rămîne? Orice s-ar întîmpla și oricine ar cîștiga alegerile, noi tot acolo vom fi. Sîntem aici, la noi acasă. Un „acasă” care se tot extinde. Noile granițe Schengen ne fac părtași la un alt univers, mai extins. Vin alegerile. Vor avea cîștig de cauză democrațiile occidentale sau vor avea succes autocrațiile politice (de tip rusesc/ chinezesc) ori religios-autarhice (precum cea din Iran)? Rezultatul recentelor alegeri locale din Turcia – unde partidul conservator al președintelui Erdogan a ieșit bine șifonat, pierzînd în marile metropole, precum Ankara și Istanbul – ne-ar putea sugera faptul că democrația nu e definitiv pierdută. Dincolo de succesele partidelor extremiste care fac pui și își măresc efectivele și efectele unor politici dezastruoase ale unor guverne șovăielnice. Liberalism? Social-democrație? Ori-ori sau și-și. Ezitările Occidentului își dau mîna cu politicile eronate în plan socio-economic ale multor guverne actuale. ONU și organismele internaționale o tot scaldă. Să împaci și capra, și varza nu este chiar simplu, în aceste zile. Ceva se va întîmpla, ceva e în curs să se întîmple. Și România? România e bine. Zaveră mare, gîlcevi multe și mărunte, boscorodeală și bombăneală cît cuprinde. Nimeni nu e mulțumit, toată lumea vrea mai mult, mai bine, nimeni nu mai vrea să se bucure de nimic. Nou alcătuita coaliție PSD-PNL, prin care se urmărește, de fapt, conservarea puterii de către mai vechii actanți ai vieții politice românești, poate da roade. Dincolo de jocurile făcute de o opoziție impotentă, dincoace de prestațiile, în general, lamentabile, ale unor candidați/vedete împinse în față, pe criterii în afara politicului. Că acela, că ălălalt, că nici unul nu merită. Mai contează, oare, cine va cîștiga alegerile parlamentare și prezidențiale, dacă interesele de securitate ale României impun o anume opțiune? Nu e prea mult de ales. Opțiunea. Singura. NATO și UE devin puncte de reper în jurul cărora putem alcătui proiecte de viitor. Pentru România și români. Restul e gîlceavă inutilă. Dacă nu s-a făcut dreptate în primii ani de după 1989, acum e prea tîrziu și contraproductiv. Real-politik, care a adus beneficii Germaniei și germanilor pînă să se vadă unificați, este util și necesar și în cazul României. Nu există alternative, oricît de intransigenți în plan moral am fi. Faptul că un băiat de general, din slujba fostului lider al Partidului Comunist Român, a ajuns vice la NATO și ar putea fi acum un candidat la Președinția României spune totul despre situație, de fapt. În 2024, constatăm, poate nu cu surpriză, că trei dintre cei patru președinți ai României de după 1989 au fost membri PCR. Nu știm dacă și Klaus Iohannis: poate da, poate nu. Mai are vreo relevanță dacă regimul comunist, din Rusia sau de oriunde în lume – din China pînă-n Cuba –, a produs și livrat milioane și milioane de victime? Cui îi mai pasă, cînd inteligența artificială cîștigă teren în fața a tot ceea ce ține de etică și morală? Procesul comunismului, în România, a fost o farsă unanim acceptată. Bine și așa, decît deloc. Că se răsucesc în morminte atîția oameni de ispravă și atîtea victime ale comunismului – deja nu mai are relevanță. Se mai schimbă denumirea unei străzi, mai apare un bust sau o statuie, mai facem cîte un simpozion dedicat luptei anticomuniste, și astfel ne punem bine și cu trecutul, și cu prezentul. Uteciștii de ieri sînt azi cu tîmplele cărunte. Ei decid ce drum va urma România și dacă „o țară ca afară” e opțiunea corectă. „Vom trăi și vom vedea” devenise, în varianta lui Paul Georgescu, vechi militant PCR și excelent prozator la senectute, cînd se lepădase de doctrina marxism-leninismului pentru care tot militase, „vom muri și vom vedea”. Nu se știe bine ce și cum. Lipsesc însă umorul și inteligența sclipitoare ale scriitorului.
P.S.: Regretăm dispariția intempestivă a criticului, istoricului literar, eseistului, nu în ultimul rînd a analistului politic și cititorului împătimit Nicolae Manolescu. Și un bun prozator, printre altele. Îmi aduc aminte de Pianul, o povestire de toată isprava. Dumnezeu să-l odihnească în pace!"
["post_title"]=>
string(33) "Victoria UTC-ului asupra PCR-ului"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(33) "victoria-utc-ului-asupra-pcr-ului"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-12 12:31:13"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 09:31:13"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240536"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[5]=>
object(WP_Post)#36522 (24) {
["ID"]=>
int(240533)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-08 15:01:47"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-08 12:01:47"
["post_content"]=>
string(15274) "
Cărturești celebrează proza scurtă în cadrul Festivalului SHORT
Trei noi apariții editoriale în colecția „Ananasi. World Fiction“
Nicolae Manolescu, imagini din emisiunea Mic dejun cu un campion, realizată de Daniela Zeca (TVR 2, 2018)[/caption]
Nicolae Manolescu nu mi-a fost profesor. Cursul de Istoria Literaturii Române (ILR-ul în jargonul literaților) era ținut de Eugen Negrici la seria mea, dar am ales să merg la ambele cursuri fiindcă în orar nu se suprapuneau. În acel moment, autorul Istoriei critice... era o adevărată vedetă. În mica noastră lume literară, a fost cel mai aproape de acest statut. Îi citeam, aproape religios, fiecare editorial din România literară, care, pe vremea aceea, era foarte frecventabilă. Citisem în timpul liceului Arca lui Noe, care mi se pare în continuare cel mai bun eseu despre romanul românesc scris înainte de 1989, și Contradicția lui Maiorescu, care mă impresionase prin puterea de intuiție. La cursurile sale, se stătea pe scări fiindcă nu mai prindeai un loc liber dacă veneai cu 10 minute înainte. Deși cursul de Istoria Literaturii Române nu era un curs propriu-zis, ci o succesiune de anecdote, presărate cu glume politice și inside jokes, profesorul Manolescu avea o naturalețe și o ușurătate rare atunci cînd vorbea despre scriitorii postbelici. Preda literatura dintr-o perioadă asupra căreia își lăsase amprenta, în care practicase o formă de critică literară care i-a adus un capital simbolic semnificativ. Acest statut se datora profesionalismului pe care îl demonstrase timp de mai multe decenii de cronică literară, dar și contextului în care acesta s-a format și în care s-a impus.
Omul care scrie Istoria Literaturii Române
Bogdan Ghiu avea dreptate cînd a scris în numărul precedent din Observator cultural că Nicolae Manolescu devenise o instituție, care se suprapunea în mintea celor care l-au înconjurat în ultimii ani cu instituția criticii. În prefața de la Istoria critică a literaturii române apare o remarcă polemică, extrem de contestabilă, dar reprezentativă pentru tipul de critică literară pe care l-a practicat: „Canonul se face, nu se discută. Aceasta ar trebui să fie axioma“. Încercarea de a scrie o istorie, chiar și una critică, are în subtext ambiția de a impune ierarhii, propriile ierarhii, fie că te baricadezi în citadela autonomiei esteticului, așa cum a făcut-o Manolescu, fie că te interesează să oferi un profil ideologic al literaturii, așa cum s-a încercat recent. Istoria literară presupune crearea unor dispozitive ale discursului, a căror funcție va fi una de a descrie efecte de putere.
Curajul lui Nicolae Manolescu a fost ambiția, sau hybris-ul, de a citi o literatură, dincolo de cărți și autori. Era un intelectual care credea că literatura nu ar putea exista fără istorii literare, fără o conștiință critică, care să centralizeze și să ierarhizeze. Este evident că modelul pe care îl propunea nu se putea aplica decît unei viziuni naționale asupra literaturii, că, odată ce abandonezi un cadru național, tipul acesta de viziune asupra literaturii devine inoperant.
Acesta este și motivul pentru care paginile sale cele mai inspirate, de pildă cele consacrate scrisul lui Blecher din Arca lui Noe, sînt exemple foarte bune de close reading, în timp ce paginile cele mai criticabile apar în Istoria critică... în partea desemnată perioadei post-1989. De pildă, în subcapitolul consacrat în această istorie lui Gheorghe Crăciun, autorul Frumoasei fără corp este pus într-o companie cel puțin ciudată, ca inaugurator al „romanului internațional“ alături de Bujor Nedelcovici, D. Țepeneag și Gabriel Chifu. Singurul prozator din această succesiune cu care ar fi putut să aibă anumite afinități ar fi fost Țepeneag, deși nu în sensul enunțat. Mai tîrziu, cînd analizează Pupa russa, protagonista romanului este denumită, în loc de Leontina Guran, Leontina Barcan, atribuindu-i-se în mod eronat bisexualitatea (în roman există doar cîteva experimente ale protagonistei cu alte femei), aceasta fiind considerată de critic „ticăloasa în stare pură, prin viguroasa și totodată corupta natură a feminității ei“.
Dar aceste observații privind scriitorii generației ’80 erau de așteptat, de vreme ce există prozatori importanți, precum Alexandru Vlad, Ioan Lăcustă, Daniel Vighi sau Gheorghe Iova, care sînt în totalitate omiși. Nu vreau să insist asupra neajunsurilor Istoriei critice... Ele au fost semnalate la vremea apariției de Alex Goldiș într-un text extraordinar de bine scris.
Contribuția lui Manolescu la critica literară din România ultimelor cinci decenii este incontestabilă și merită recunoscută pentru multele pagini strălucite pe care criticul le-a scris mai ales înainte de 1989.
[caption id="attachment_240552" align="aligncenter" width="540"]
Nicolae Manolescu, imagini din emisiunea Mic dejun cu un campion, realizată de Daniela Zeca (TVR 2, 2018)[/caption]
Pierderea contactului cu scriitorii și criticii tineri
Se spune că nu e bine să-i întîlnești pe cei care ți-au fost modele. Recunosc că m-au întristat luările de poziție ale lui Nicolae Manolescu din ultimii ani ca președinte USR. Nu am înțeles deloc atitudinea papală, cu toate excomunicările și derapajele cunoscute, precum contestabilă mi s-a părut decizia de a se înconjura cu oamenii de factura celor pe care i-a promovat în structurile de conducere ale USR în ultimii ani. Cred că derapajele s-au datorat pierderii contactului cu scriitorii și criticii tineri. Înainte de 1989, Nicolae Manolescu se afirma printr-o anumită prospețime și tinerețe vizibile chiar și în discursul critic. Această distanțare de pulsul literaturii recente a dus la imaginea recentă a criticului.
Personal, îmi place să îmi amintesc de criticul care a scris Arca lui Noe, nu de președintele USR. Primul va rămîne definitiv în Istoria Literaturii Române. Cel de-al doilea, vorba lui Camil, a fost doar „un om între oameni“."
["post_title"]=>
string(51) "Critica literară ca putere sau puterea literaturii"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(50) "critica-literara-ca-putere-sau-puterea-literaturii"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-12 12:31:35"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 09:31:35"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240554"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[8]=>
object(WP_Post)#36519 (24) {
["ID"]=>
int(240550)
["post_author"]=>
string(4) "4732"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-09 09:42:16"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-09 06:42:16"
["post_content"]=>
string(5386) "[caption id="attachment_240551" align="alignright" width="300"]
Nicolae Manolescu, imagine din emisiunea Mic dejun cu un campion, realizată de Daniela Zeca (TVR 2, 2018)[/caption]
„Ar fi bine să nu mai existe un alt Nicolae Manolescu.“ Așa sună, sub semnătura unui tînăr profesor și cercetător clujean, una dintre intervențiile de pe rețelele sociale care au întîmpinat, săptămîna trecută, moartea criticului. Intervenții felurite prin ton și aplecare, dar care despart cum nu se poate mai limpede apele între cei pe care moartea nu îi țintuiește, nici măcar preț de cîteva zile, în rezervațiile decenței și, pe de altă parte, cei pentru care umanitatea rămîne un solvent eficient al veninului. Sub fraza citată, cu rol, desigur, de clickbait, o dezbatere despre impresionismul critic destinat să piară odată cu ultimul său reprezentant de seamă, față cu scientizarea instrumentarului criticii literare, o a doua venire menită să spele și să schimbe fața comentariului literar de la noi, pe urmele mode(le)lor occidentale. Pe o altă pagină de Facebook, contribuțiile lui Eugen Simion și Nicolae Manolescu sînt comparate cu liniuță, ca la seminar, în chiar preziua înmormîntării. Alții au jucat cartea umorului sau a bagatelizării, comparînd, bunăoară, valul de reacții stîrnite de moartea lui Nicolae Manolescu cu momentul morții generalului Franco, în 1975. Scandalizări, răsuflări ușurate, tristețuri nemărginite, recapitulări și bilanțuri editoriale, panseuri despre neghina din om, despre ateismul criticului stînjenit de avalanșa de „Dumnezeu să-l ierte!“, de parcă exclamația ar fi, în uzul său împămîntenit, vreun canon mănăstiresc care stîrnește arhanghelii să roiască în preajma fotografiei criticului din analele istoriei literare, și nu un gînd blînd, firesc, la dispariția unui om. Puțină decență, încă și mai puțină tăcere. Un șir obositor al persoanei întîi. Obositor, tern și găunos.
Cînd am ales Facultatea de Litere din București, n-am făcut-o pentru vedetele [sic!] sale. La acel moment, Nicolae Manolescu, de pildă, nici nu mai preda. Am făcut-o pentru cei cîțiva profesori pe care-i citeam încă din liceu și care, discret, fără aură, poartă și împart, întîi prin scrisul lor, apoi printr-o anume înțelegere subtilă a rostului lor pedagogic (care, mă tem, nu scoboară din apanajul rece al metodelor de predare), cîte ceva din calitățile lui Nicolae Manolescu, pe care e limpede că și le-au însușit. Găsesc o delicatețe aproape impersonală, și de aceea inteligentă, în orele lui Răzvan Voncu (printre puținii care știu precis cînd e adecvat să rostească eu într-un discurs, academic sau nu); erudiție și umor, parcă stînjenite de ivirea lor, și de aceea cu atît mai seducătoare, la Paul Cernat; vitalitate descumpănitoare la Simona Popescu; intuiție chirurgicală și șugubeață la Cosmin Ciotloș, de pildă, în timpul unui curs, cînd a înșirat pe tablă versurile imnului Rapid ca să despacheteze varii prejudecăți legate de lectura poeziei; deschidere și rigoare elegantă la Carmen Mușat.
Nu-i vorba neapărat despre filiațiile directe profesor-student, nici despre atitudini reverențioase gratuite, fiindcă și acelea sună, măcar stilistic, a spart, cum, măcar stilistic, ar fi trebuit să-i sune a gol acest „Ar fi bine să nu mai existe un alt Nicolae Manolescu“ unuia care lucrează intim cu literatura. Dar pînă și natura stilistică a afirmației urmează și, astfel, deconspiră dimensiunea umană.
Figurile de mai sus respiră libertate, curaj, umor în abordarea literaturii; emană umanitate, adică ceea ce rămîne. Ele mai spun ceva, nu tocmai marginal: există și un alt fel de a fi universitar, anume acela care nu plasează la polul nord al propriului statut, al cunoașterii și puterii care decurge de aici pornirea de a transforma ziua morții unui om în dezbatere academică și etalare a propriilor interese de cercetare. Așa ceva nu folosește la nimic și, nu numai din acest motiv, nu se face, nu e în chestie în intervalul dintre moartea și înmormîntarea unui om. Însă dovedește (și, vă spun, pentru un tînăr nu-i tocmai o concluzie dătătoare de speranță) că literatura nici nu ne face mai buni, nici nu salvează lumea și că, așa stînd lucrurile, poate nu-i chiar o idee rea să o reducem la o statistică. O fi chiar simptomatic.
Sînt lipsite de minimul simț al decenței resentimentarele poante expirate afișate la moartea lui Nicolae Manolescu, care, prin anacronismul lor rezidual, devin mai deranjante, în unele cazuri, decît defectele pe care le critică. Nu îndemn la mușamalizarea și uitarea abuzurilor de putere sau a luărilor de poziție improprii, în contextul activității criticului din ultimii ani; ele sînt, în schimb, doar o fațetă, ce cred că a fost semnalată și criticată suficient de acid. Măcar în momentul morții, să cîntărim onest luminile și umbrele și să nu ignorăm, printr-un abuz, incontestabila calitate pe care simțul critic al lui Nicolae Manolescu a afișat-o, în marea majoritate a cazurilor, cu eleganța-i specifică.
La fel de indecente și superficiale în inconsistenta lor apariție sînt supraevaluările lingușitorilor de curte, care nu au înțeles nimic din dimensiunile acestui om, rămînînd captivi în oportunismul lor de unică folosință. Să recurgem, măcar pentru cîteva momente, ce ne solicită o adecvată prezență de spirit, la judecăți de valoare echilibrate, care nu încearcă să epateze prin radicale și, din păcate, uniforme puncte de vedere.
Nu l-am cunoscut personal pe Nicolae Manolescu. Și nici nu doresc să apelez la clișeica, dar adevărata formulă de a fi crescut cu cărțile domniei sale. L-am cunoscut, în schimb, prin profesorii mei, care au reușit întotdeauna nu doar să esențializeze admirația ponderată asupra mentorului lor, ci să transmită, printr-o la fel de nobilă reverență, ceva din inconfundabila sa manieră. Așa cum Costi Rogozanu sublinia subtil, printr-un generos crochiu sentimental, contururile profesorului Manolescu, aceleași semnalmente intelectuale pot fi identificate și astăzi în rîndurile celor care l-au fixat drept permanent reper, în ciuda inevitabilelor opoziții care au derivat ulterior. Totala și dezinhibata libertate pe care ne-a oferit-o Cosmin Ciotloș, prin aceleași la fel de percutante instrumente critice, este identică cu dezarmanta generozitate care i-a fost acordată de către Nicolae Manolescu. Vocea cavernoasă, aproape de nerecunoscut, pe care am auzit-o în succinta intervenție de la radio a acestuia, imediat după vestea morții profesorului său, a avut puterea de a emoționa real și, mai mult decît orice, de a pune în fața tuturor nimic altceva decît un exemplu, prea puțin prezent, din păcate, de justă reacție, umană și sinceră. Cum la fel de sinceră a fost și reacția lui Paul Cernat, care se înscrie în aceeași categorie a profesorilor care, pentru noi, începătorii, prin seducătoarea sa manieră exhaustivă, ne amintea de imaginea cunoscută doar anecdotic a profesorului care a fost Nicolae Manolescu. Iar lîngă cei doi nu pot să nu-i menționez pe Ioana Pârvulescu, cu inconfundabilul ei șarm pedagogic, ori pe Răzvan Voncu, capriciosul orator, prin care luam contact cu felurile de a fi pe care autorul Temelor le-a iradiat, în diversitatea manierelor fidelilor săi ucenici. Și care ne-au determinat să-l vedem, concomitent, ca pe un model și un antimodel, așa cum cred că este fiecare dintre noi, la un moment dat.
În fond, conflictul dintre generații este inevitabil. Însă asta nu înseamnă că, prin corectarea anumitor derapaje, ce trebuie obligatoriu semnalate și sancționate, anulăm întreg bagajul cu care personalitatea exegetului vine la pachet. Consecvența actului critic și refuzul compromisului, în cele mai dificile timpuri, consider că reprezintă, pentru orice generație, un centru de greutate.
Nu aș vrea să intru, în acest moment, într-un asemenea tip de polemică, pe care o consider necesară în viitorul apropiat. Aș dori, în schimb, să scot în evidență ceea ce cred că Nicolae Manolescu a deținut, pe lîngă sinceritatea limpede a discursului, și anume arta de a lega prietenii.
Descoperisem în bibliotecă, pe la începuturile studenției, primul volum din Arca lui Noe, în frumoasa ediție princeps a Editurii Minerva. Mama mea o achiziționase, cu mulți ani în urmă, de la un anticariat de lîngă Universitate. În timp ce citeam volumul, cartea s-a deschis la pagina de gardă, pe care atît eu, cît și mama mea o omisesem, și care adăpostea o splendidă dedicație a lui Nicolae Manolescu, adresată unuia dintre cei mai rafinați critici de poezie, a cărui moarte prematură i-a curmat din nefericire cariera, și anume Mircea Scarlat. Dedicația sună în felul următor:
Dorei și lui Mircea Scarlat, acest jurnal de bord din vremea potopului, cu încredere și speranță (totuși!) în ei, cei care vin să schimbe cu talentul lor lumea,
N.Manolescu
iunie 1980, după Potop Textul este remarcabil și prin execuția grafică. E un scris miniatural, cu o cerneală albastră și senină, atît de atent alcătuit, ce pare a consuna cu pasiunea de filatelist, devenită una dintre emblemele lui Mircea Scarlat, un maniacal miniaturist al alcătuirii ordinii sale de lucru. Este un text intim, ce mă leagă afectiv, în mod direct, de mama mea și, în mod indirect, de Nicolae Manolescu, pe care așa îmi doresc să-l rețin, ca pe un artist al prieteniei, format la borgesiana școală a elegantei speranțe. De la care, în aceste zile, ne luăm toți, în felul nostru, rămas-bun! " ["post_title"]=> string(33) "„Jurnal din vremea potopului“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "jurnal-din-vremea-potopului" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-12 12:32:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-12 09:32:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240582" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#36517 (24) { ["ID"]=> int(240584) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-10 16:47:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-10 13:47:48" ["post_content"]=> string(1954) "Secția de filologie și literatură a Academiei Române află cu profundă tristețe încetarea din viață a academicianului Nicolae Manolescu (1939-2024), personalitate culturală de prim rang. Fiind unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii și-a dedicat întreaga existență promovării literaturii române, servind-o timp de peste o jumătate de secol cu un devotament exemplar, ca profesor, eseist, critic și istoric literar. Absolvent al Facultății de Litere a Universității din București (1956-1962), apoi profesor al aceleiași Facultăți pînă în anul 2013, Nicolae Manolescu a fost îndrumătorul multor generații de studenți, care au beneficiat de vastele sale cunoștințe, pline de idei originale și curajoase în analiza și interpretarea fenomenului literar contemporan. Prestigios critic și istoric literar, Nicolae Manolescu a fost autorul a numeroase cărți și studii, vizînd toate epocile scrisului românesc, interpretarea ideilor critice și ierarhizarea lor valorică. A fost membru al Uniunii Scriitorilor, începînd din 1963 și președinte al breslei scriitoricești din anul 2005. În anul 1997 a fost ales membru al Academiei Românde, dvenind membru titular în 2013. Secția de filologie și literatură a Academiei Române, alături de toți membrii Academiei Române regretă dispariția neașteptată a academicianului Nicolae Manolescu, personalitate cu merite incontesabile în cultura românească contemporană.Comunicat al Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române
25 martie 2024
" ["post_title"]=> string(93) "Secția de filologie și literatură a Academiei Române despre Nicolae Manolescu (1939-2024)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(87) "sectia-de-filologie-si-literatura-a-academiei-romane-despre-nicolae-manolescu-1939-2024" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-12 12:32:27" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-12 09:32:27" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240584" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#36516 (24) { ["ID"]=> int(240538) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-08 17:28:06" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-08 14:28:06" ["post_content"]=> string(22906) "[caption id="attachment_240541" align="alignright" width="240"]
Ioana și Dumitru Gorzo © Arsmonitor[/caption]
© Arsmonitor[/caption]
Să presupunem că tu, ca privitor, nu ajungi la esența aceea pe care voi ați avut-o ca intenție, dar chiar și așa, experiența tot e una autentică.
D.G.: Mi s-a întîmplat să văd lucrări de artă din care n-am înțeles nimic, le-am luat cu mine într-un fel, mi-au rămas în cap și mi s-au desfăcut mult mai tîrziu. Că nu eram pregătit, că n-aveam dispoziția pe moment, habar n-am, nici măcar nu contează. Cum ziceam mai devreme și cum accentuează și Silviu, imaginează-ți aceste lucrări ca pe niște propuneri, la care privitorul e invitat să participe.
La fel cum voi vă construiți identitatea prin lucrări și eu, ca privitor, tot pe mine mă caut, de fapt, și încerc să văd cu ce părți din voi pot rezona. Uneori, poate apărea și un soi de orbire, de opacitate – dacă nu rezonez cu ceva, efectiv nu pot să-l întrevăd, chiar dacă el este clar în fața mea.
D.G.: Se întîmplă și în procesul lucrului, uneori, să nu vezi. Sînt momente în care zici: e ceva aici, dar nu știu ce naiba e și nu știu ce să fac cu povestea asta. De fapt, asta e expoziția. E un punct de întîlnire între felul în care construim noi lucrurile și nedumeririle noastre și felul în care ceilalți își construiesc și se nedumiresc sau se dumiresc în fața lucrurilor acestea. De aceea e un moment de fragilitate maximă din două părți. Și dacă vrei acces sau dacă vrei să arăți, cam aici te întîlnești. Și poveștile se oglindesc cumva. Nu sînt similare, dar sînt într-un fel de oglindire.
I.G.: Apopo de ce menționai tu mai devreme, că sînt lucrări care se arată mai tîrziu, și mie lucrările mele, după un timp, îmi spun alte lucruri și descopăr în ele ceva ce inițial nu văzusem.
Și așa te descoperi și pe tine și poate te cunoști un pic mai bine, pe tine, cel/cea din acel moment.
D.G.: Sau te necunoști și mai tare. Te necunoști în cunoștință de cauză.
I.G.: Lucrările cîteodată se arată, alteori se ascund. Și noi sîntem într-o continuă căutare și într-o continuă negociere.
D.G.: Și asta e una dintre calitățile unei lucrări bune, din punctul meu de vedere, faptul că e mereu altfel. În urmă cu niște ani, ne-am petrecut foarte mult timp în atelier, într-un punct de singurătate foarte mare. Și am încercat să-mi dau seama care e povestea și care sînt interacțiunile. Am zis cărțile sînt oameni, picturile sînt oameni, filmele sînt oameni. Lucrul care are existență e în continuă mișcare."
["post_title"]=>
string(73) "Exerciții de construcție a sinelui – cu Ioana Gorzo și Dumitru Gorzo"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(66) "exercitii-de-constructie-a-sinelui-cu-ioana-gorzo-si-dumitru-gorzo"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-12 12:31:21"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 09:31:21"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240538"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[12]=>
object(WP_Post)#36515 (24) {
["ID"]=>
int(240599)
["post_author"]=>
string(4) "2708"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-12 13:46:59"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 10:46:59"
["post_content"]=>
string(38150) "[caption id="attachment_240600" align="alignright" width="300"]
Fotografii ale crematoriului realizate la sfîrșitul anului 1934. Se observă lucrările edilitare din preajma edificiului, aflate în curs de execuție (amenajările exterioare au fost executate de Primăria Municipiului București). Flacăra sacră, martie 1935[/caption]
Lucrările de construcție a Crematoriului Cenușa din Calea Șerban Vodă nr. 183 au început la 7 iulie 1925, avînd la bază planurile arhitectului Duiliu Marcu, completate/extinse ulterior de arhitecții C. Popescu și I. Traianescu.
Edificiul este realizat în stil eclectic, cu elemente de inspirație bizantină, siriană și egipteană, asemănîndu-se vizibil cu mausoleul funerar al familiei Cantacuzino din Cimitirul Bellu, proiectat de un alt prestigios reprezentant al școlii arhitecturale românești, Ion Mincu.
Inițiativa ridicării „Templului tăcerii“, după cum a fost supranumit în epocă, a aparținut Societății de ajutor mutual și cremațiune „Cenușa“ din București, constituită la 7 martie 1923, societate care, în anii 1920-1930, i-a avut în fruntea Consiliului de Administrație pe primarul liberal Ion Costinescu (președinte), medicul Gh. Gheorghian (vicepreședinte), Grigore Trancu-Iași (vicepreședinte), inginerul Mihai Popovici (secretar), iar ca membri pe avocatul Radu D. Rosetti (militant înfocat al mișcării cremaționiste), medicul Lucian Skupiewski, profesorul universitar David Emanuel, inginerul C. Davidescu, arhitectul Ioan Traianescu/Trajanescu, industriașul Sever Herdan, chestorul de poliție Vasile Dașchievici, farmacista Zoe Tănase (singura femeie din C.A.) ș.a.m.d.
La acea vreme, terenul/platoul pe care singura societate de cremațiune din România construia „Templul de veci al tuturor credințelor“ domina toată Capitala, fiind situat pe cel mai înalt punct din București și pe una dintre colinele actualului Parc al Tineretului, care în perioada interbelică se afla în apropierea Văii Plîngerii – groapa de gunoi a Cociocului. Colina aleasă pentru ridicarea clădirii constituia un adevărat promontoriu deasupra Capitalei.
Membrii Societății Cenușa plăteau o cotizație anuală, care varia între 105 și 345 de lei (taxa creștea în funcție de vîrsta cotizantului). Astfel, familiile membrilor societății erau scutite de costurile prilejuite de incinerare (transportul cadavrului, sicriul, incinerarea și achiziționarea urnei cu cenușă). Pînă la momentul naționalizării Societății (1948), cînd crematoriul a fost trecut în subordinea Administrației Crematorii și Cimitire de pe lîngă Sfatul Popular al Orașului București, Adunarea Generală a Societății „Cenușa“ („așezămînt de bine public“ care nu făcea „nici o deosebire de credință“) a numărat peste 1.000 de membri cotizanți.
Construcția și finisajul „casei în care ard morții“, denumire populară consemnată de ziaristul I. Aurescu în ediția din 1 ianuarie 1936 a cotidianului Tempo, au fost executate de mai multe firme și antreprenori: Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, Fabrica „Petre Mănescu“, Atelierul „N.T. Popescu“, Fabrica „Măcărescu și Necula“ și Casele „Inginer Carol Pedrazzoli“, „Inginer W. Herman“, „Inginer Aurel Grigoriu“, „E. Tomet“, „B. Ungureanu“, „Lucaci și Lorentz“, „Leonardo Martinis“, „Gh. Stănciulescu“, „Marmi (Salzberger & Gronen)“, „Gh. Grigorescu“, „I. Leu“ și „Leonida & Co“.
În folclorul bucureștean se spune că imobilul ar masca una dintre intrările în rețeaua de galerii și adăposturi ale Bucureștiului, motiv pentru care, în zilele noastre, fotografierea monumentului funerar și a gurilor de aerisire, aflate printre boscheții din apropierea lui, este interzisă.
[caption id="attachment_240603" align="alignright" width="189"]
Iulie 1928. Introducerea sicriului în cuptor cu ajutorul căruciorului/vagonetului metalic pe șine. Acest mijloc de transport poate fi văzut și în zilele noastre în subsolul I al crematoriului.[/caption]
De altfel, în memoriile depuse în vara anului 1956 la Institutul de Istorie a PMR, generalul Dumitru Dămăceanu, fost șef al Comandamentului Militar al Capitalei la momentul 23 august 1944, susține că întreg perimetrul incineratorului uman (zona delimitată de strada Cuțitul de argint – Crematoriu – Calea Șerban Vodă) ar fi fost un obiectiv special al aviației și artileriei antiaeriene germane (Luftwaffe – Lazaret-Șerban Vodă și „Technischer Dienst“ – Serviciul tehnic), fiind unul dintre ultimele puncte de rezistență ale garnizoanei germane bucureștene după întoarcerea armelor.
Cel mai probabil, după încheierea ostilităților din București, Armata română a moștenit această infrastructură subterană militară și instalațiile logistice din zonă, pe care le-a dezvoltat, iar în prezent ele se află în conservare.
Deși lucrările de construcție au fost finalizate în 1934, crematoriul uman a început să efectueze incinerări începînd cu ziua de 7 februarie 1928. Inaugurarea „castelului“ funerar din Valea Plîngerii era o premieră pentru peninsula Balcanică, fiind primul crematoriu deschis într-o țară cu populație majoritar ortodoxă.
Pînă la data de 30 septembrie 1934 fuseseră incinerate 2.705 persoane, aparținînd tuturor religiilor (ortodocși, catolici, evanghelici, mozaici, protestanți, budiști, mahomedani) și care proveneau din diverse categorii sociale (funcționari, medici, militari etc.), dintre care peste 200 erau cetățeni străini decedați în România. Cercetătorul Marius Rotar, lider al Asociației cremaționiste „Amurg“, aprecia că, în perioada 1928-2002, la Cenușa au fost incinerați circa 52.500 de oameni. De menționat faptul că, în anii 1930, în Germania funcționau peste 130 de crematorii, în Anglia, 42, iar în Suedia, 23.
Părculețul, piațeta și aleile din preajma crematoriului (pavaj, terasament, racordarea la apă și canalizare) au fost amenajate în perioada 1934-1935 de către municipalitate, în timpul mandatului de primar al Capitalei al fruntașului liberal Alexandru Donescu.
Prezentăm cîteva date tehnice ale edificiului identificate la momentul finalizării lucrării (1934-1935), așa cum au fost consemnate de Flacăra sacră, organul de popularizare a mișcării cremaționiste, al cărui prim număr a apărut în 1934: capela crematoriului – executată în stil neutru, fără nici un însemn de cult, pentru a putea fi folosită de către reprezentanții tuturor confesiunilor – avea o suprafață de peste 200 m²; pereții erau finisați cu ipsos și îmbrăcați cu marmură fină de Belgia, pe o înălțime de 1,65 m; pardoseala Capelei era executată din marmură de Carara și mozaic roman; planșeul era executat din marmură de șapte culori diferite; cupola are o deschidere de nouă metri și o înălțime de șapte metri, fiind susținută de patru arcade; altarul teozofic, realizat în întregime din marmură, este prevăzut și cu un pristol din marmură, de unde se puteau săvîrși slujbele religioase; catafalcul mobil, realizat din granit negru de Suedia, susține masa ascensorului hidraulic pe care se așeza coșciugul înaintea serviciului religios.
[caption id="attachment_240671" align="alignright" width="300"]
Flacăra sacră, ianuarie 1935[/caption]
După încheierea slujbei, urma „un adevărat efect teatral“, așa cum preciza gazetarul Aurescu amintit mai sus: sicriul, aflat pe catafalcul mobil, montat pe ascensor, era coborît la subsolul I, unde se aflau „sala de încenușare“/„salonul de incinerare“ și cuptorul, iar peste golul dreptunghiular se închideau automat două capace de aramă.
În clădire se mai găseau două săli mortuare, dispuse în stînga și în dreapta altarului (una pentru înveșniciții creștini, iar cealaltă pentru mozaici), avînd cîte trei celule separate, două camere pentru cercetări medico-legale, saloanele de așteptare pentru preoți, familii și invitați, precum și cabinetele de toaletă pentru bărbați și femei.
La sfîrșitul anului 1937, cele 736 de nișe existente, dispuse în cele zece saloane de urne (columbarele crematoriului creează impresia unei expoziții de artă), erau aproape în întregime ocupate. Într-una dintre aceste săli, în a doua jumătate a anilor 1930, fusese amenajat un „Colț al medicilor“, în firidele căruia erau adăpostite mai multe urne aparținînd unor medici incinerați la Cenușa.
Vizitînd crematoriul de pe colina din apropierea Văii Plîngerii, un ziarist al revistei Ilustrațiunea română scria în ediția din 9 noiembrie 1932 a hebdomadarului:
„Privești de jur împrejur. Pereții căptușiți cu mici «culcușuri», atît de plăcute și odihnitoare vederii. Prin încăperi numai tineret, care vizitează clădirea. D. inginer Popovici dă explicații. Are o față atît de blîndă și o voce așa de liniștită!
El dă amănunte asupra expansiunei operei ce conduce. 11 milioane s-au cheltuit pînă astăzi și mai e nevoie de o sumă identică“.
[caption id="attachment_240668" align="alignright" width="300"]
Capela crematoriului. Flacăra sacră, februarie 1935[/caption]
La subsolul I se afla salonul de incinerare, așa cum am precizat anterior, un grup sanitar, camera de gardă pentru serviciul de noapte, baia pentru personalul de deservire și atelierul pentru sicrie și reparații curente. În subsolul II se găsea „cenușarul“ (cuptorul de fier în care se strîngea cenușa rezultată din ardere), iar spațiul din jurul său găzduia o masă pentru fragmentarea bucăților mari de cenușă, fiind folosit, totodată, și pentru adăpostirea unor unelte și a altor efecte.
În momentul introducerii sicriului în camera de incinerare, temperatura era de circa 1.200 – 1.300 de grade Celsius, iar cadavrul devenea complet calcinat după 45-60 de minute (furnalul folosea cocsul pe post de combustibil, iar mai tîrziu gazul).
În timpul arderii, trupul fără viață cuprins de flăcări se contorsionează, lăsînd impresia că face un „balet“ macabru, după cum s-a exprimat ziaristul Adrian Cîlțan într-un reportaj realizat la fața locului în anul 1997 (v. Evenimentul zilei, 19 mai 1997). (De fapt, e vorba despre așa-numita poziție pugilistică a membrelor, generată de procesul de deshidratare, în cazul unor temperaturi mai puțin ridicate ale incineratorului; relatări senzaționaliste precum cea din Evenimentul zilei au făcut mereu parte din raportarea ambiguă la procedura cremațiunii.)
Circa două-trei kilograme de cenușă rămîneau de pe urma arderii unui corp omenesc.
La solemnitatea unei incinerări, un patefon difuza marșuri funebre de Chopin, Wagner sau Beethoven, în special în momentul coborîrii sicriului. În perioada comunistă, foștilor veterani ai PCdR și PSdR li se intona Internaționala.
Intrarea în capelă era flancată de două basoreliefuri, iar scara principală care ne conduce pe terasă și către intrare era străjuită de două statui reprezentînd durerea și nădejdea, precum și de două amfore destinate „miresmelor“, realizate în perioada 1930-1934 de către sculptorul Ioan Iordănescu. Aceste elemente arhitectonice au imprimat monumentalei construcții un aspect maiestuos, fațada acesteia fiind considerată una dintre cele mai frumoase ale unui crematoriu din Europa.
Cea mai numeroasă prezență la o ceremonie funerară organizată la Cenușa s-a înregistrat în iulie 1947, cu prilejul incinerării studentului în anul V la Politehnică Raul Grigoriu, care și-a pus capăt zilelor în urma unei drame pasionale.
Grigoriu avusese o relație amoroasă cu Ana Petcu (34 ani), soția medicului Ion Petcu (55 de ani), cu care avea doi copii și care s-a sinucis cu cianură de potasiu chiar în cabinetul medical al doctorului (str. Lahovary nr. 34), punînd astfel capăt unui „proces de conștiință“ de proporții, după cum a titrat Momentul în ediția din 7 iulie 1947 (Ana dr. Petcu a fost înhumată la Cimitirul Bellu din Capitală).
Tînărul amant, în vîrstă de 25 de ani, domiciliat în str. Ilarie Chendi nr. 7, „căzut pradă unui zbucium sufletesc“, și-a încheiat socotelile cu viața a doua zi, prin spînzurare, într-o garsonieră (aflată într-un bloc de locuințe de pe str. Sf. Ionică nr. 7), pusă la dispoziția celor doi iubiți de către prietena lor Marcela Florescu.
B. Barbu, corespondent al cotidianului popular Momentul, estima, în ediția din 10 iulie 1947, la circa 4.000 de oameni (marea majoritate, femei) numărul celor care participaseră la funesta ceremonie de la crematoriu (autoritățile au fost nevoite să apeleze la un pluton de jandarmi pentru a menține ordinea).
Conform cutumei locului, punctul culminant al tristei solemnități a fost atins în clipa în care coșciugul, acoperit de flori, a început să coboare către subsolul I, iar patefonul instituției a difuzat tangoul îndrăgit de cei doi amanți răposați – Argentina.
Ziaristul „jurnalului“ amintit mai sus consemna momentul: „S-au înregistrat atunci momente de o rară duioșie. Toată lumea a început să plîngă“.
„Dricul-automobil“ al Societății Cenușa, achiziționat în cursul anului 1935 din fondurile revistei lunare Flacăra sacră. Cu acest mijloc de transport au fost transportate rămășițele pămîntești ale Reginei Maria de la Palatul Cotroceni la Palatul Regal (iulie 1938). Flacăra sacră, decembrie 1935[/caption]
Astfel, potrivit notei, la ceremonia funerară, desfășurată între orele 16.00 și 17.30, au participat circa 50 de muncitori metalurgiști și textiliști, printre care s-au numărat și o seamă de activiști ai Partidului Comunist, precum Ludovic Brainer (fratele decedatului), Berea Baruch, frații Constantin și Ilie David, Ovidiu Șandru, Nicolae Tudor, Sonia Abraham (soția militantului comunist Bernard Abraham), Encel Gheza, Mina Rottenberg (soția ilegalistului Ștefan Voicu, născut Aurel Rottenberg), Mișu Motlis, Avram Zillberman, Magda Halasz, Mina Averbuch, Gheorghe Prodan, Dvoira Goldstein (sora răposatului atentator de la Senat, Max Goldstein) ș.a.m.d.
Întreaga solemnitate „a decurs în liniște“, fiind perturbată de un incident minor: fostul muncitor ceferist Ovidiu Șandru (lider al PCdR concediat de la Atelierele CFR Grivița din cauza afilierii sale la mișcarea comunistă) ar fi încercat să susțină o alocuțiune prin care „să evidențieze activitatea defunctului în Partidul Comunist din România“, însă a fost împiedicat de polițiștii în civil prezenți la fața locului pentru a preîntîmpina orice tip de acțiune neautorizată. În ceea ce privește coroana de flori depusă pe catafalc înaintea coborîrii sicriului în cuptor, o notă elaborată în ziua de 13 martie 1940 de către un alt agent de poliție, care activa într-o structură polițienească distinctă (Corpul Detectivilor), preciza că aceasta fusese depusă de comuniștii Ilie David, Ovidiu Șandru și Constantin Trandafirescu și era compusă exclusiv din trandafiri roșii, fiind însoțită de o panglică roșie pe care se putea citi următorul mesaj: „Tovarășe nu te vom uita niciodată. Muncitorii din București“.
Dintr-un alt document de arhivă aflăm că, la cîteva luni după incinerarea lui Brainer, după instaurarea statului național-legionar, Crematoriul Cenușa a fost la un pas de desființare.
Astfel, în ședința Consiliului de cabinet din 29 octombrie 1940, prezidată de generalul Ion Antonescu, Conducător al Statului și Președinte al Consiliului de Miniștri, el însuși a ridicat problema închiderii crematoriului. Traian Brăileanu, ministrul legionar al Educației Naționale, Cultelor și Artelor, a susținut propunerea, argumentînd că așezămîntul era „împotriva religiei noastre“, întrucît „creștinul ortodox trebuie înmormîntat, iar arderea este un obicei păgîn față de religia noastră“. Generalul Constantin Petrovicescu, ministru de Interne, a precizat că trebuie procedat cu prudență, deoarece crematoriul era „autorizat de Patriarhie“, fiind deservit și de preoți „care au făcut serviciul divin acolo“.
Ion Antonescu l-a completat pe Petrovicescu, afirmînd că și el a participat la o ceremonie funerară la crematoriu, unde a „văzut un preot cu barbă roșie, care mi s-a spus că este un popă răspopit“.
Discuțiile nu s-au concretizat cu o hotărîre, stabilindu-se ca înaintea luării unei decizii să se solicite avizul Bisericii Ortodoxe Române, pentru a se vedea dacă „crematoriul este în conformitate cu canoanele bisericii creștine ortodoxe“.
[caption id="attachment_240670" align="alignright" width="300"]
Salonul de incinerare aflat la subsolul I al crematoriului. Flacăra sacră, octombrie 1935[/caption]
Subiectul incinerării umane apăruse pe ordinea de zi a ședinței de guvern din 29 octombrie 1940 în urma descoperirii cenușii echipei legionare conduse de Miti Dumitrescu care îl asasinase pe Armand Călinescu. După lichidarea celor nouă „camarazi“ chiar la fața locului (într-o execuție extrajudiciară), autoritățile carliste le-au transportat cadavrele la Cenușa, unde au ordonat gardianului (Isidor Corvianu) și fochistului crematoriului (Ion Cerchez) ca, după incinerare, să împrăștie cenușa ucigașilor pe terenul viran din Valea Plîngerii. Însă cei doi amploaiați nu s-au conformat, ascunzînd cenușa într-un pachet pe care apoi l-au îngropat la temelia unui colț al imobilului. La scurt timp după fuga din țară a Regelui Carol al II-lea, Corvianu a anunțat conducerea unității, care, la rîndul ei, a chemat Poliția Legionară pentru a demara căutările. După descoperirea pachetului, cenușa celor nouă ucigași „căzuți în timpul prigoanei“ a fost pusă în nouă urne cinerare și transportată la Predeal, în cadrul unei ample ceremonii funerare, la care au participat Conducătorul Statului și cîteva mii de „cămăși verzi“ din garnizoanele legionare București și Prahova, pentru a fi înhumată la cimitirul din localitate (27 octombrie 1940).
În cursul anului 1939, autoritățile vremii mai incineraseră, fără forme legale, și alte cadavre ale unor lideri legionari asasinați prin aceleași metode extrajudiciare (Vasile Cristescu și Nicolae Dumitrescu) sau decedați în urma torturilor la care fuseseră supuși în timpul anchetelor polițienești.
Același procedeu a fost folosit și de regimul comunist 50 de ani mai tîrziu, cînd, în ziua de 19 decembrie 1989, din ordinul Elenei Ceaușescu (prim-viceprim-ministră a Guvernului RSR și membră în Biroul Permanent al CPEx al CC al PCR), 43 de cadavre ale victimelor represiunii armate de la Timișoara au fost scoase, în mod fraudulos, din morga Spitalului Județean Timiș și transportate la București, cu o autoizotermă (TIR frigorific), pentru a fi incinerate la Crematoriul Cenușa (v. operațiunea conspirativă „Trandafirul“, coordonată de Tudor Postelnicu și de generalul-locotenent de miliție Constantin Nuță).
[caption id="attachment_240677" align="alignright" width="226"]
Béla Brainer (n. 1896, mun. Oradea, jud. Bihor – d. 1940, mun. București), secretar general al PCdR între ianuarie 1939 și martie 1940[/caption]
După incinerare, în ziua de 20 decembrie, cenușa „coletelor“ (criptonim folosit de cei implicați în misiune pentru a indica trupurile lipsite de viață ale timișorenilor) a fost încărcată în patru pubele și transportată cu o autospecială, marca „Tudor Vladimirescu“, în comuna Popești-Leordeni, unde a fost deversată într-un canal.
Și în cazul cadavrului lui Ion Antonescu, autoritățile au ales să se dispenseze, în secret, de cenușa rezultată în urma arderii, pentru ca adepții lui să nu poată merge în pelerinaj la locul în care aceasta ar fi fost adăpostită/îngropată.
Într-un dialog purtat în anul 1979 cu Alexandru Șiperco, fostul șef al Biroului politică internă din Direcția Poliției de Siguranță, Tudor Sepeanu (viitor locotenent colonel de securitate în funcția de șef al Direcției Securității Capitalei, 1948-1950) a afirmat că, după execuția lui Ion Antonescu în Valea Piersicilor (1 iunie 1946) și incinerarea lui la Crematoriul Cenușa, urna acestuia a fost luată de comisarul de poliție Dumitru Maxim – responsabil de cadre în Organizația de partid a Prefecturii Poliției Capitalei și viitor maior de securitate la Direcția Securității Capitalei –, care a împrăștiat conținutul ei în Lacul Snagov (Maxim luptase în Brigăzile Internaționale din Spania).
În cinematografia românească, crematoriul este prezent/reflectat în două filme artistice realizate de același regizor, Sergiu Nicolaescu.
În filmul polițist Ultimul cartuș (1973), cel mai prolific regizor român a turnat două scene la Cenușa. În prima, filmată în capela crematoriului, apar actorii Amza Pellea („Jean Semaca“), Gheorghe Constantin („Constantin Semaca“) și Colea Răutu („Bănică“), care interpretează rolurile unor gangsteri autohtoni prezenți la o ceremonie funerară de incinerare.
Participanții la solemnitate stau așezați pe scaune de lemn, dispuse de-a stînga și de-a dreapta catafalcului (această dispunere a scaunelor este valabilă pentru întreaga perioadă de funcționare a crematoriului), iar pe fundal se aude vocea unui preot care oficiază o slujbă ortodoxă.
În timp ce „Constantin Semaca“ și „Bănică“ dialoghează, sicriul defunctului, așezat pe catafalcul mobil, coboară către salonul de incinerare, iar patefonul difuzează o șansonetă a „femeii-bariton“, Zarah Leander (Wen ich liebe/Cînd iubesc, 1940), ceea ce indică faptul că serviciul divin se apropia de sfîrșit. Schimbul de replici continuă la subsolul I, unde cei trei răufăcători se deplasează pentru a asista la introducerea cadavrului în cuptor.
Operațiunea „Trandafirul“ este ecranizată în cel de-al doilea film, 15, lansat în anul 2005. Cîteva scene ale lungmetrajului prezintă pe larg modul în care au fost descărcate din TIR-ul frigorific cadavrele celor 43 de revoluționari timișoreni pentru a fi arse, iar apoi, după incinerare, încărcarea cenușii acestora în cele patru pubele, cu scopul de a fi aruncată în comuna Popești-Leordeni.
[caption id="attachment_240675" align="alignright" width="300"]
Altarul cu caracter teozofic și catafalcul mobil, montat pe un ascensor hidraulic, străjuit de cele patru lampadare ornamentale din Capela crematoriului. Flacăra sacră, noiembrie 1938[/caption]
Revenind la subiectul articolului nostru și la deceniile de după darea în folosință a crematoriului, ulterior, în anii 1940, Colțul „Béla Brainer“ din sala crematoriului s-a transformat în „Colțul roșu“, locul unde erau depuse urnele cinerare ale foștilor ilegaliști ai partidului și ale unor proeminente figuri ale mișcării socialiste trecute în „Imperiul liniștii“.
De întreținerea acestui spațiu (curățenie și depuneri de flori) se ocupa un delegat al FNFDDPA, asociație obștească aflată sub coordonarea Secției de propagandă a CC al PMR/PCR, care în decursul anilor își va schimba de cîteva ori titulatura: Asociația Foștilor Deținuți Antifasciști, Comitetul Foștilor Deținuți Antifasciști și Comitetul Foștilor Luptători Antifasciști.
În primii ani de la inaugurare, delegații ale oamenilor muncii din Capitală sau de pionieri depuneau coroane și jerbe de flori la urnele păstrate în „Colțul roșu“, cu prilejul comemorării unor foști lideri ai partidului incinerați aici (de exemplu Béla Brainer sau Iosif Rangheț). Uneori, cîțiva dintre pionierii care participau la aceste solemnități alcătuiau o gardă de onoare la urnele comemorate.
După 1950, presa centrală nu a mai publicat nici un articol despre zilele comemorative de la Crematoriul Cenușa, care au intrat astfel într-un con de umbră.
În 1957, președintele AFDA (veteranul luptător socialist Mihail Gh. Bujor) a întocmit o „informare referitoare la modalitățile păstrării urnelor militanților comuniști decedați și incinerați“, destinată conducerii Secției de propagandă și agitație a CC al PMR. Din documentul elaborat chiar de către AFDA, aflăm că asociația nu a reușit să se achite conștiincios de sarcina întreținerii urnelor de la crematoriu, fiind în repetate rînduri sesizată de rudele decedaților asupra condițiilor necorespunzătoare în care erau ele păstrate: „În subsolul crematoriului se găsesc circa 50 de urne (cutii și borcane) cu etichete de hîrtie, în care se păstrează cenușa a diferiți tov. decedați în ultimii ani. Aceste urne sînt așezate laolaltă cu urnele unor necunoscuți incinerați în decursul vremurilor. Familiile decedaților noștri, nu numai că nu pot depune din cînd în cînd flori în dreptul acestor urne, dar adesea le găsesc cu etichetele deslipite și pierdute“.
Mai mult, președintele AFDA atrăgea atenția asupra dezordinii „nedemne“ existente în cadrul „Colțului roșu“ din cauza supraaglomerării cu urne a columbarelor și a unui trust de construcții, căruia i se îngăduise să folosească o serie de spații ale crematoriului pe post de depozite de materiale: „Colțurile Roșii create în incinta crematoriului, pentru păstrarea urnelor cu cenușa unor militanți de frunte decedați, au devenit deasemenea o îngrămădire de urne (cutii și borcane) care jignește sentimentul de venerație pe care îl au comuniștii față de foștii lor tovarăși și a căror memorie le este scumpă“.
[caption id="attachment_240674" align="alignright" width="300"]
10 martie 1949. Inaugurarea Colțului „Béla Brainer“ (viitorul „Colț roșu“) la Crematoriul Cenușa din Capitală[/caption]
În vederea remedierii situației, M. Gh. Bujor propunea conducerii CC al PMR, căreia îi era adresat documentul, construcția unui grup de columbare la Cimitirul Militar Ghencea, acolo unde se aflau îngropați o serie de vechi militanți ai mișcării comuniste (de exemplu Ilie Pintilie sau Gheorghe Crosneff).
Această construcție poate fi observată și în zilele noastre în capătul aleii principale/axei principale a Cimitirului Militar Ghencea (undeva, în centrul cimitirului). Nu cunoaștem data la care au început lucrările de construcție a columbarului și momentul la care au fost finalizate.
Tot în cursul anului 1957, pe 2 septembrie, AFDA a trimis aceleiași secții a CC al PMR nouă tabele pe care se aflau numele a 181 de „eroi și ilegaliști“ înmormîntați sau incinerați în București în perioada 1937-1957. Unul dintre aceste tabele conținea numele a 22 de militanți comuniști ale căror urne cu cenușă se aflau la „Colțul eroilor de la Crematoriul «Cenușa»“: Béla Brainer, Iosif Rangheț, Lothar Rădăceanu, M. Moraru, B.H. Berea, Nicolae Bucur, Alexandru Constantinescu, Eva Rab, Gherghina Ardeleanu, Constantin David, Paul Luchian, Chirița Lica, Barbu Lăzăreanu, Alexandru Toma, Gheorghe Manu, Iosif Wexler, Iacob Taller, Lupu Goldstein (fratele lui Max Goldstein, amintit mai sus), Milini Zoltan, Voicu Daciu, Ion Raia, Mihail Aronovici și Ion Lateș.
Alte cîteva zeci de urne aparținînd unor foști militanți ai mișcării muncitorești sau comuniste se mai aflau în columbarele de la Cenușa la acea dată (vezi, de exemplu, Gospodin Iordanoff, Jana Șerbănescu, Iosif Sigherman, Solomon Schein etc.), dar care nu figurau pe tabelul AFDA.
În martie 1967, potrivit evidențelor Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă CC al PCR, la Crematoriul Cenușa din Capitală se aflau 170 de urne aparținînd unor membri ai mișcării muncitorești și comuniste (de exemplu Constantin Agiu, Constantin Balmuș, Ion Călugăru, Traian Cerbu, Iosif și Sima Chișinevschi, Constantin David, Alexandru Farcaș, Teodor Iordăchescu, generalul-maior r. Pantelimon Ivan, Barbu Lăzăreanu, regizorul Bernard Lebli, Lothar Rădăceanu, Mihail Macavei, Iacob Mehr, Horia Moldoveanu, Ana Pauker, Nicolae Popescu-Doreanu, Eva Rab, Iosif Rangheț, Mihail Roller, Jana Șerbănescu, Gheorghe Teșileanu, Daciu Voicu ș.a.). O parte dintre aceste urne (de exemplu Ana Pauker, Teodor Iordăchescu sau Barbu Lăzăreanu) vor fi mutate, în cursul acelui an, la „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism“.
După deschiderea clădirii din dreapta crematoriului (1958), unde s-a amenajat un columbar, și după inaugurarea, în ziua de 30 decembrie 1963, a „Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism“ din Parcul Libertății (azi, Memorialul Eroilor Neamului din Parcul Carol I), o parte dintre urnele aflate în „Colțul roșu“ au fost mutate în cele două edificii amintite.
În 1991, necropola din Parcul Carol I a fost dezafectată. Astfel, o parte dintre urnele cu cenușă care fuseseră transferate în Hemiciclul Mausoleului au fost readuse, de către rudele defuncților, la vechiul „Colț roșu“ din incinta Crematoriului Cenușa.
[caption id="attachment_240672" align="alignright" width="300"]
22 ianuarie 2011. „Colțul roșu“ văzut de la primul etaj al edificiului[/caption]
În 1997, cotidianul Evenimentul zilei publica un reportaj despre incineratorul uman din Calea Șerban Vodă, care, la acea vreme, mai era deservit doar de doi angajați, anunțînd că autoritățile locale au hotărît să desființeze „Colțul roșu“, sufocat de sutele de urne de marmură aparținînd vechilor ilegaliști, și renovarea crematoriului cu fonduri UNESCO. Nici una din cele două măsuri nu a fost implementată pînă în momentul de față.
Din nefericire, crematoriul și-a încetat activitatea în mai 2002, din cauza absenței investițiilor (lipsa filtrelor și instalațiilor moderne încălca legislația de mediu în vigoare), rămînînd închis pînă în prezent.
Abandonat, „Colțul roșu“ încă există – urnele sînt ciobite, pline de praf și resturi lăsate de porumbei, iar unele nume sînt greu de citit acum. Accesul în incinta crematoriului e semi-interzis, iar clădirea continuă să se degradeze de la o zi la alta.
Premiul pentru traducere din limba spaniolă
Elena Ferrante, Între margini, Pandora M, 2024, 112 p.
„I think that I may be the voice of my generation. Or at least a voice. Of a generation“ – Girls (2012-2016), Lena Dunham
Nu trebuie să o spun eu. Cititorii ei din lumea întreagă, dar și critica au făcut-o deja – Elena Ferrante e una dintre puținele voci contemporane din literatură care pun stăpînire pe tot ceea ce ești, din momentul în care intri în contact cu scriitura ei. De orice fel.
Sînt multe lucruri care te fac să te oprești, cel puțin o dată la două pagini, să subliniezi cu creionul și în cea mai nouă carte, proaspăt tradusă și în limba română, la Pandora M, chiar dacă volumul depășește cu puțin 100 de pagini. Redau mai jos doar cîteva dintre rîndurile care au exact acest tip de efect, de fiecare dată cînd revin asupra lor: „Pentru mine, scrierea veritabilă înseamnă asta: nu un gest elegant, studiat, ci un act convulsiv“, „Mi-am zis, cu peste treizeci de ani în urmă: să încerci să spui lucrurile așa cum sînt poate fi paralizant, dat fiind că suma nenumăratelor eșecuri și caracterul întîmplător al foarte rarelor succese riscă să mă facă surdă, mută, nihilistă; o să mă străduiesc, așadar, să spun așa cum pot și, cine știe, poate o să dea norocul peste mine și o să spun lucrurile așa cum sînt“.
Citisem undeva că volumul de față se comportă precum un masterclass și adevărul e că, pe lîngă citate precum cele de mai sus, am subliniat la fel de multe referințe literare către care autoarea face trimitere, pe care mi-am propus să le consult.
Patru prelegeri savuroase, pe care le-aș reciti pe repeat, dacă nu aș avea o listă #TBR deja imensă, stabilită pentru anul acesta, pentru că, probabil, dincolo de referințele multiple și citatele poetice, calitatea pe care o apreciez cel mai mult la ceea ce scrie Elena Ferrante este faptul că mă simt reprezentată în literatură – personaj feminin, care scrie – „Dacă în celelalte texte protagonistele scriau pentru ele – scriau autobiografii, jurnale, confesiuni, îmboldite de rănile lor ascunse –, acum, cînd eul narator are niște prietene, strădania nu mai e să scrie pentru sine despre tratativele cu lumea, ci să le povestească pe celelalte, să fie povestit, într-un joc complex de identificare și înstrăinare“.
Cristina Alexandrescu
Articol preluat de la Veridica.ro
Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.
Mădălin Necșuțu este corespondentul Balkan Investigative Reporting Network (BIRN) la Chișinău și reporter al Centrului de Investigații Jurnalistice din Moldova. Are studii în istorie și diplomație.
" ["post_title"]=> string(84) "Pentru prima oară în 30 de ani, Chișinăul are avantajul în dosarul Transnistria" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(78) "pentru-prima-oara-in-30-de-ani-chisinaul-are-avantajul-in-dosarul-transnistria" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-12 12:31:43" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-12 09:31:43" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240556" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#36509 (24) { ["ID"]=> int(240662) ["post_author"]=> string(4) "5113" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-12 12:23:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-12 09:23:23" ["post_content"]=> string(2989) "[caption id="attachment_240664" align="alignright" width="273"]
Foto Cătălina Flămînzeanu[/caption]
Unsprezece adolescenți spun ca într-un exercițiu de dicteu automat: marker, fluture, pădure, sabie, lună, floare, tavan, ametist, craniu și ceață. Stăm într-un laborator de informatică și ecranele întunecate parcă le veghează exercițiul de scriere creativă pe care l-am pus la cale împreună cu Don Florin Iaru, în cadrul proiectului Cartierul LiterArt. Aproape toți cei 11 liceeni sînt îmbrăcați în negru, jeanși negri, cămăși ori tricouri negre. Negrul iese din decor și strălucește violet ca un ametist pur de martie înfierbîntat peste două cămăși negre. Cei 11 scriu timp de 15 minute și cele 11 cuvinte alese și subliniate sînt gata să sară din paginile albe. Unele au contur de pește-hublou, altele de inimi electrocutate. Fiecare își citește „textul literar“ care, cînd nu e poem, e un fel de scriere-descriere din care o sabie vine și taie textul în două: o parte despre marile probleme ale omenirii, și o alta despre marile probleme ale celor care nu sînt încă majori. Maria scrie că cel mai pur ametist e violet ca în amurgul de toamnă al lui Bacovia. Citesc și eu poemul scris odată cu cei 11. Se cheamă Deep Purple: „marker violet ca o sabie/ care taie lexicul în milioane/ și milioane de imortele/ pînă cînd din creier/ iese o ceață plină de instincte/ și ademeniri // luna e creierul meu/ cu tavan înalt de ametist/ în care intră cine vrea/ și scapă cine poate“. O întreb pe Maria dacă știe ce înseamnă „Deep Purple“ și ea îmi răspunde imediat și senin: „Mov-închis“. Yasmine continuă: „Violet adînc“, iar Dan – „mov intens“. Îi întreb pe cei 11 dacă au auzit de trupa Deep Purple și toți dau din umeri ori din cap că nu. Le spun că sînt o celebră trupă de rock britanică din anii ’70 care a fost chiar anul trecut în concert la București. Maria găsește în memorie un planet norocos și surîde sarcastic: „Ce tare! Bine că nu e ceva gen Deep State!“. Ies din sala de curs, cu creierul care rulează piane electrice mov și o voce psihedelică cu ochii angelici: „Sweet child in time/ You'll see the line...“
„De ce trebuie să cred că după moarte o să ajung într-un loc urît, întunecat și rece?“ este întrebarea de la care a pornit regizorul Radu Potcoavă în realizarea filmului Băieții buni ajung în Rai, într-o perioadă în care viața era adumbrită de haos și incertitudine din cauza pandemiei, cînd, închiși în case, visam la locuri mai frumoase și liniștite. Astfel, Radu Potcoavă imaginează un spațiu intermediar, un soi de purgatoriu, pe o plajă pustie și frumoasă, în care oamenii poposesc pentru niște zile după moarte și înainte de marea întîlnire care le va decide soarta pentru eternitate. Pe această plajă se regăsesc doi foști iubiți din liceu – Laura (Cosmina Stratan), care murise de cancer, și Dan (Bogdan Dumitrache), mort în urma unui accident rutier. Viața i-a dus pe drumuri diferite, dar ceea ce simțiseră unul pentru celălalt nu s-a stins niciodată. Înainte de întîlnirea cu Dumnezeu (jucat de Șerban Pavlu), cei doi au ocazia să se reapropie și, cel mai important, să fie sinceri cu privire la ce își doresc cu adevărat.
Este un film care invită la o meditație asupra fragilității vieții și a importanței de a ne asculta propriile nevoi interioare. Am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache și Cosmina Stratan despre ce presupune conștientizarea morții, despre miracol, șanse, pierderi, despre ce a însemant pentru ei, atît pe plan actoricesc, cît și pe plan uman, să joace în „Lumea de dincolo“.
Este un film care vorbește, cu o neașteptată doză de umor, despre probabil cel mai delicat subiect – moartea. Cum vedeți voi rolul umorului în a gestiona ideea morții?
Cosmina STRATAN: Eu chiar nu știu cum să separ umorul, mi se pare parte din tot și îl văd peste tot. Cît despre idea morții, știu sigur că nu am gestionat-o și nici n-aș ști de unde să încep... În film, însă, umorul e o cale de abordare, deschide o temă sumbră, sugerează unghiul din care Radu ne propune să privim și cred că e bine că o face așa. Dar umorul poate deschide orice. Dac-ar fi după mine, toate filmele ar trebui să fie comedii pe diferite grade de absurd, cum și viața e.
Bogdan DUMITRACHE: Moartea este un adevăr dureros și un subiect incomod, pe care îl evităm în mod firesc. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit umorul pentru a depăși momentele dificile ale vieții. Cu ajutorul lui ne putem apăra de realitatea dureroasă și putem privi lucrurile dintr-o alta perspectivă, mai blîndă, mai suportabilă. Privită astfel, moartea îmi activează dorința de viață, îmi ascute simțurile și mă ancorează în prezent.
Dan și Laura realizează prea tîrziu că au ratat multe șanse în viață, că practic și-au irosit anii pe Pămînt neînțelegînd esențialul. Cum v-au influențat pe plan personal rolurile voastre? V-au făcut să vă puneți anumite întrebări, poate chiar să aveți niște revelații cu privire la ce este cu adevărat important?
C.S.: În general, oamenii cred că sînt în pericol să nu înțeleagă esențialul, orice ar însemna esențialul ăsta, cînd crește miza, ne împiedicăm. Asta cu ratarea șanselor e tot o ironie și în film și nu apare ca o dojană, ci ca un brînci spre introspecție. Lucrînd la personajul Laurei, nu i-am văzut anii petrecuți pe Pămînt drept timp irosit, a fost mai degrabă un drum cu anumite alegeri care au condus-o spre anumite experiențe, spre singurătate, spre retragere odată cu apariția bolii. Nu m-am gîndit că a ales prost sau greșit. Poate că dacă l-ar fi ales mai devreme pe Dan, nu ar fi fost pregătită pentru el și invers. Sînt multe variabile, tărîmul supozițiilor e mare, ce farmec ar mai fi avut întîlnirea de pe plajă sau revelația pe care ambele personaje o împart dacă și-ar fi dat seama în liceu că Dan e iubirea vieții ei?
B.D.: De-a lungul vieții am avut de multe ori ocazia să chestionez sau să reflectez asupra deciziilor și acțiunilor mele. Am avut accidente, internări, am participat la înmormîntări și de fiecare dată m-am gîndit la propria mea viață sau la moarte. Uneori am schimbat lucruri în mine, în bine, alteori nu.
Fiecare rol este povestea unui om, a vieții care l-a condus către momentul pe care îl vedem în film. Povestea lui o trec prin propria-mi înțelegere, o simt cu propriile emoții și o manifest cu corpul meu. Mă simt îmbogățit de toate aceste gînduri, emoții, trăiri, ele sînt materialul meu de lucru, universul în care caut și scotocesc atunci cînd vreau să înțeleg sau să construiesc alt rol, altă poveste, altă viață.
Conștientizarea morții mă face să chestionez prezentul și, uneori, să îl apreciez mai mult și să-l trăiesc în armonie cu mine însumi și cu cei din jurul meu, în special familia.
Este un film care vorbește, înduioșător, și despre miraculosul care se manifestă atunci cînd nimeni nu mai credea în el. Ce rol mai are miraculosul în această lume dezvrăjită? Îl mai putem găsi aici, în planul acesta mundan?
C.S.: Da, da, cred că e prezent în multe forme. În meseria noastră, de exemplu, e destul de evident. Oricît de amănunțită ar fi pregătirea unei filmări, planurile pe care ni le propunem și la care lucrăm cu luni, ani înainte, filmul ajunge să capete forma lui, controlabilă pînă la un punct, imprevizibilă mai departe, ca o vrajă spusă de altcineva.
Care au fost cele mai intense, emoționante scene, care v-au marcat cel mai mult?
C.S.: Unele lucruri nu se schimbă, mie secvențele fără dialog, cu acțiuni simple mi se par indicatoare către adevăruri ascunse. Le găsesc complicate, mă urmăresc și înainte, și după. Cînd actorul are la dispoziție multe cuvinte, parteneri, acțiuni fizice elaborate, are mai multe șanse să se poată ascunde, să se poată păcăli că e pe drumul cel bun, dar dacă are doar de mers din punctul A în punctul B, e complet dezbrăcat, vulnerabil și foarte puternic în același timp. Pe mine asta mă emoționează, cînd mă ridic de pe scaun, plec spre ușă și înapoi. Dacă ar trebui să fac un film în care trebuie doar să merg, aș muri de frică.
B.D.: Secvența revederii părinților m-a emoționat profund. La rîndul meu, mi-am pierdut părinții în urmă cu mai mulți ani și îmi este foarte dor de ei. Posibilitatea unei revederi, chiar și atît, pentru cîteva momente, m-a copleșit emoțional. Mi-aș dori mult să-i mai pot vedea o dată, să-i întreb niște lucruri, să le spun altele.
Apoi secvențele cu Laura, o fostă iubire întîlnită într-un moment nepotrivit. A fost provocator și interesant să construim o poveste de dragoste plecînd de la niște premise aparent potrivnice. Dan, un bărbat prea tînăr ca să moara, este furios și dezamăgit de „marele plan divin“, care i se pare o glumă, în vreme ce Laura, medic promițător, înfrîntă prea devreme de cancer, pare resemnată. E o paletă emoțională foarte largă și generoasă, care ne-a provocat și ne-a ajutat în același timp.
Și, desigur, secvențele cu fiica mea, Zoe, pentru că mă pot pune ușor în pielea personajului și simt ce simte un tată care nu-și poate vedea fiica.
Cum ați lucrat la dinamica dintre personajele voastre și cît de mult rezonează ele cu structura voastră interioară?
C.S.: Structura noastră internă e structura noastră internă și de la adăpostul personajului. Odată cu lucrul la el, nu ne inventăm altă structură internă, ci maxim niște scheme emoționale sau mentale diferite. Alegem să punem lanterna pe alte porțiuni din structura internă, dar ea nu se schimbă. Mie în continuare îmi e greu să descriu și să tranșez procesul care mi-e clar într-o măsură, nu în întregime. Am avut lecturi cu Bughi și cu Radu și am căutat să descriem relația dintre personaje, cum a arătat drumul lor împreună, ce l-a făcut să se oprească.
Băieții buni ajung în Rai problematizează ideea de iertare, bunătate, a doua șansă. La nivel vizual, Lumea de Apoi – sau mai degrabă acel spațiu intermediar între Rai și Iad – emană multă pace, liniște, dar, în același timp, și o senzație de singurătate. Cît de mult din acest construct se reflectă în propria voastră viziune despre Viața de Apoi?
C.S.: Eu am carențe apropo de felul ăsta de viziuni. Mai departe de cele imaginate în copilărie, cînd curajul e mai mare, nu am mers. Însă îmi place să cred că există liniște, briză discretă și foarte multe animale.
B.D.: Cred că fiecare își construiește propria imagine a Lumii de dincolo din povești auzite sau citite, din imagini văzute în filme, tablouri, la care adaugă propriile dorințe și frici. Văzută ca un spațiu magic în care orice este posibil, în care spațiul și timpul se deformează și funcționează diferit decît în realitate, Lumea de dincolo este un mediu creativ și ofertant de joc.
Plaja unde ați filmat întreține perfect atmosfera de stranietate pe care ți-o dă acomodarea cu o nouă condiție. Cum a fost pentru voi ruperea de agitația cotidiană și cum v-ați integrat în acel spațiu?
C.S.: Ne-am integrat foarte repede. Era și păcat să nu ne bucurăm de un Krapets aproape pustiu la sfîrșit de septembrie. Toată călătoria acolo a fost ca un cadou, ca o pauză de la trafic, agitație și stres. Păcat c-a durat așa puțin.
B.D.: Personal, prefer filmările în afara Bucureștiului, departe de agitația vieții de zi cu zi. Mă concentrez mai bine, sînt degrevat de o parte mare dintre responsabilitățile pe care le am în mod normal și pot direcționa atenția și energia exclusiv către proiect. În plus, marea, plaja, toamna tîrzie și caldă m-au predispus la contemplație, și asta s-a potrivit foarte bine cu subiectul și scenariul filmului.
Fără a-l încadra strict într-un gen, aș spune că filmul glisează între comedie romantică și dramă psihologică – un umor bine dozat, îmbinat cu o subtilă introspecție. Cu ce ați dori să rămînă publicul în urma poveștii voastre, dincolo de entertainment?
C.S.: Cu tot ce are nevoie și nimic mai puțin. Filmul are tot ce-i trebuie să fie o experiență distinctă pentru fiecare dintre spectatorii lui. Pînă la urmă, chiar dacă rîdem la aceleași lucruri și ne impresionează asemănător secvențele de dragoste sau de ceartă, filmul e o experiență intimă care se așază diferit în fiecare dintre noi. Eu m-aș bucura să fie văzut de cît mai multă lume ca o experiență particulară. Sînt mesaje diferite cu care rămînem după un film, dictate de necesități care arată și ele diferit, așa că să indic un mesaj standard care ar trebui să reiasă pentru toată lumea după Băieții buni ajung în Rai e ca și cum le-aș răpi plăcerea de a vedea filmul.
B.D.: De la început am fost atras tocmai de această nepotrivire dintre tragismul personajului meu și viziunea idilică și naivă a Lumii de dincolo. Umorul se naște firesc și organic din acest contrast, la fel și emoția. La sfîrșitul vizionării am rămas cu o senzație plăcută, caldă, de recunoștință pentru ceea ce am și trăiesc în acest moment. Asta mi-aș dori să simtă și spectatorii.
Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE
Băieții buni ajung în Rai
Produs de: Wearebasca
Regia și scenariul: Radu Potcoavă
Producători: Claudiu Mitcu/Ioachim Stroe/Robert Fița
Imagine: Andrei Butică; Montaj: Cătălin Cristuțiu; Muzică: Alin Zăbrăuțeanu; Sunet: Alexandru Dumitru; Decoruri și costume: Mălina Ionescu
Distribuție: Bogdan Dumitrache, Cosmina Stratan, Sergiu Costache, Florentina Țilea, Silviu Pintileasa, Șerban Pavlu, Marian Râlea, Aura Călărașu, Ilinca Sava
Distribuit în cinematografe de Forum Film
De exemplu. Mustața mică e a lui Hitler. Cea mare, a lui Stalin. O observație de finețe, o formulare ironic-amară, dar adevărată. O spune nu un istoric, ci un scriitor, excelent cunoscător și comentator al Istoriei. Cu I mare. Martin Amis (1949-2023), prestigios prozator și eseist englez, fiul unui și mai celebru scriitor, Kingsley Amis (1923- 2005). Martin Amis, pe lîngă propriile lui căutări și o prodigioasă carieră literară, a fost și într-o perpetuă agitație de a înțelege cum un om inteligent și cultivat – ca propriul tată, cu care mereu a avut ceva de împărțit – a putut fi tovarăș de drum cu comunismul sovietic. Ani în șir, ca apoi să se distanțeze de opțiunile Moscovei și să devină un fel de liberal, mai mult sau mai puțin conservator. Din aceste multiple contradicții și polemici au ieșit și cîteva cărți. Două de memorii și amintiri – Experience (netradusă încă la noi) și Inside Story (Editura Pandora M, 2024, traducere din limba engleză de Mihaela Ghiță, roman, dar mai degrabă eseu autobiografic) –, dar și studiul/cercetarea/răfuiala-cu-propriul tată, monografia Koba cel cumplit. Rîsul și cele Douăzeci de Milioane (Editura Pandora M, 2021, traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu, despre care am mai scris, dar socot că ar fi util și necesar să reluăm lectura cărții în contextul actual al războiului din Ucraina și al prestațiilor autoritariste ale lui Putin, căci am putea apela cu folos la cele pritocite deja de Martin Amis despre ce înseamnă Rusia, cu crimele lui Stalin, de ieri, și cu cele ale lui Putin, de azi). Două cărți ale aceluiași autor, care abordează teme/subiecte diferite. La fel de dramatice, la fel de importante. Rolul și locul jucat de Stalin în istoria lumii – dar și în propria familie – și relația dintre părinți, copiii lor și cei din preajmă. Nu mai puțin dramatică. Încerc să reiau informațiile și comentariile livrate de Martin Amis privitoare la Stalin și la ororile provocate de regimul lui politic. Atît în acel lagăr de crime în masă, care a fost Rusia Sovietică, precum și în țările ocupate de regimul comunist. Mai sînt de interes și mai pot emoționa, azi, multitudinea de date statistice, evenimente, întîmplări, decizii politice, procese trucate și atîtea alte crime care au însoțit regimul impus de revoluția lui Lenin și teroarea înscăunată de Stalin? Portretul alcătuit de Martin Amis lui Stalin este pe cît de sugestiv, pe atît de convingător. Cifrele și întîmplările care se perindă prin fața ochilor noștri sînt halucinante. Dacă regimul nazist al lui Hitler a fost judecat și condamnat la Tribunalul Internațional de la Nürnberg, comunismul mai are de așteptat pentru a fi adus în fața justiției. Cu milioanele, zecile, sutele de milioane de victime cu tot, de pe întreg mapamondul, dacă ar fi să contabilizăm și victimele comunismului chinez. I.V. Stalin. Cel adulat și aplaudat într-un delir colectiv. Un criminal, la urma urmelor. Ajuns un dictator absolut. Koba cel cumplit – alți prieteni georgieni îi spuneau, la junețe, Soso! – își mai întinde aripile autocrației violente și prin urmașii săi de azi. Ce face lumea democratică să stăvilească acest blestem al omenirii? Teoretizează și comentează, analizează și se eschivează printr-o corectitudine politică ce nu dă roade în a pune piciorul în prag. Dacă nu ridică din umeri. Martin Amis încheie lungul ocol printre crimele regimului comunist printr-o postfață, „Scrisoare către fantoma tatălui meu“, care spune totul despre ce poate emite mintea unui lider politic comunist precum Stalin: „Deși fiecare moarte este o tragedie, moartea unui milion e o simplă statistică“. Pe fondul războiului din Ucraina, poate nu ar strica să facem apel la memoria tragediilor din trecutul imediat.
Așa cum apar și în celelalte volume selectate de mine, dintr-un lung șir de apariții editoriale cu teme/subiecte dramatice care, din păcate, trec neobservate. Nu pot da un răspuns de ce. Abuz, traumă, memorie. Realități și consecințe ale comunismului românesc, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, volumul XVIII (Editura Polirom, 2023), este o lucrare colectivă – 11 autori, coordonatori fiind Constantin Vasilescu, Florin Soare și Lucian Vasile, „Cuvînt înainte“ de Constantin Vasilescu. Contribuțiile sînt dintre cele mai variate, bine documentate și atent explicitate de către istorici-cercetători cu expertiză în acest gingaș domeniu. Materialele sînt prezentate în trei grupaje: „Oameni și instituții în zorii comunismului“, „Continuități represive și practici nocive în epoca Ceaușescu“ și „Reflectări și consecințe ale comunismului în exil“, unul mai interesant ca altul, refăcînd un întreg peisaj istoric și uman. Destine umane ieșite din memoria timpului, biografii de comuniști ilegaliști, cu pățaniile lor, dinainte și după 23 august 1944. Cînd se instaurează regimul democrat-popular care va domina scena politică românească, pînă în Decembrie 1989. Subiectele și temele cercetărilor din acest volum – este limpede că, avînd la îndemînă toate aparițiile anterioare, ne putem face o imagine mult mai complexă despre acest demers istoriografic – sînt diverse. Unsprezece istorici – prezentați în ordine alfabetică, de la Cosmin Budeancă la Constantin Vasilescu – prezintă studii de caz, bazate pe o bogată documentație prea puțin cunoscută. De la evadările din România – fuga din țară, fiecare cum a reușit să treacă o graniță extrem de bine păzită, și acel insidios a rămas, adică reușita unei plecări în Vestul mult tînjit să fie urmată de abandonul reîntoarcerii – la formele de supraviețuire, mai mult sau mai puțin legale, ale descurcăreților de tot felul. Simpli bișnițari, mici afaceriști sau chiar unii ajungînd la un grad mare de matrapazlîcuri pe picior mare, cazul unui faimos negustor de vinuri, care a sfîrșit împușcat, fiind condamnat la moarte de o instanță judecătorească ce a vrut să dea un exemplu. Cazurile unor comuniști ilegaliști și povestea lor se intersectează cu radiografia cazului disidentului Gheorghe Ursu, cu un destin tragic și o posteritate care nici azi nu-i aduce liniște. Toate studiile aduc o undă de tristețe care cu greu poate fi depășită. Un gust amar al trecutului, dincolo de aspectele morale și etice. Vor învinge dreptatea, binele, adevărul? Nu sînt sigură. Dar ar fi bine și să nu ne resemnăm.
Nu am mai citit așa ceva. Istoria unei pușcării. Suferința umană, oricum am răsuci și judeca faptele. Că a fost vorba despre simpli hoți de buzunare, despre violatori sau criminali de drept comun, despre căpetenii ale mișcării legionare sau vîrfuri ale nomenclaturii comuniste. Ana Pauker, printre alții. Marius Neculae semnează un dens și bine documentat studiu-monografie dedicat uneia dintre cele mai dure instituții ale regimului represiv din România comunistă. Închisoarea de la Râmnicu Sărat în sistemul penitenciar românesc (1862-1947) (Editura Polirom, 2023, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, 2023, prefață de Florin Muller, postfață de Cosmin Budeancă, ambele consistente) este la bază o teză de doctorat. Un sentiment straniu cînd intri în istoria unei închisori. Spațiul carceral propriu-zis, dar și oamenii care au populat-o. Gardieni și deținuți, bărbați și femei – ba chiar și copii –, categorii sociale, criminali legionari sau lideri comuniști, deopotrivă. O închisoare al cărei nume este legat de asasinarea, împreună cu alte 13 căpetenii legionare, a lui Corneliu Zelea Codreanu, în împrejurări de film horror. Dar și de numele unor militanți comuniști, precum Ana Pauker, după ce a fost debarcată de la putere de tovarășii ei de drum. Despre „Procesul Putreda“ și arestările din 1923 – legate de o moșie de 12.000 de pogoane, multă vreme stăpînită în devălmășie de moșnenii locali, ca apoi să se intre în conflict cu marii proprietari și să ducă la conflicte dure – nu știam nimic. Dar cîte întîmplări teribile nu stau pitite prin trecutul nostru. Nu doar la Râmnicu Sărat. Despre gardieni, conducere, aspecte medicale, ale vieții religioase și despre regimul alimentar ne sînt oferite informații sistematizate, care ne lasă cu gura căscată. Dacă mai putem spune așa. O monografie ce oferă extrem de valoroase date statistice, cifre seci, dar și subtile analize asupra uneia dintre cele mai faimoase instituții carcerale din România. În 1930, existau 82 de penitenciare în România. Problema lor e de actualitate și astăzi. Transformarea închisorii de la Râmnicu Sărat în muzeu mai durează. Un bun exemplu de cum se poate duce la capăt o cercetare serioasă, într-o țară în care se scriu de zor elegante eseuri despre te miri ce nimicuri. Bune și ele.
O altă lucrare, de această dată de istorie orală, m-a impresionat cel mai mult. O carte unde sînt aglutinate 23 de mărturii înregistrate pe bandă magnetică și apoi transformate editorial într-o uriașă comună spovedanie și cap de acuzare deopotrivă, se intitulează sec Academia Politică de la Aiud. Deținuți politici în România anilor ’80, a lui Borbély Ernő (Editura Polirom, 2019, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, ediție îngrijită exemplar de Dalia Báthory și Andreea Cârstea, „Cuvînt înainte“, emoționant, „Sîntem mai bogați cu o operă de referință“, ce aparține unui distins eseist și poet, Szőcs Géza). Ce aflăm din „Cuvînt înainte“, studiul introductiv și nota asupra ediției care însoțesc fericit, dacă nu este inadecvat cuvîntul, interviurile propriu-zise? Totul. Totul despre regimul comunist și despre cum a funcționat sistemul lui represiv. Cu instituțiile, cozile de topor și slugile care l-au servit cu obediență, despre cum s-a născut acest proiect editorial, în ce condiții a fost finalizat – varianta în limba maghiară este din 2013 – și restul de comentarii și analize legate de tipurile de contestare a regimului comunist, rețelele și personalitățile care le-au marcat și au trecut prin Penitenciarul de la Aiud, care a strîns laolaltă majoritatea protagoniștilor acestor pagini de cutremurătoare istorie recentă. Că este vorba despre personalități cunoscute în spațiul public – Radu Filipescu, care, de la împrăștiat manifeste prin București, ajunge lider la GDS, avocatul Gh. Mușat, ale cărui mărturii detaliate și dramatice, deopotrivă, ar putea atrage interesul unor cineaști români, Iulius Filip, Dumitru Iuga de la TVR, mai toți azi ignorați/uitați pentru faptele lor de bravură – sau despre nume care abia cu acest prilej se fac vizibile și ar putea fi cunoscute/prețuite, precum Lucian Iancu, Borbély Ernő, profesor de filozofie din Miercurea Ciuc, Ion Ilie, Carol Olteanu, inginer din Arad. Sau un simplu tapițer, muncitor, precum Gheorghe Gherghina-Beșciu, toți trecuți prin închisoarea de la Aiud, cu viețile marcate de momente zguduitoare ce au lăsat urme. Și totuși, nu au cedat, au rămas oameni. Avem parte de o lecție de și despre umanism. Toate depozițiile celor intervievați alcătuiesc o hartă a geografiei suferinței, dar și a demnității în condiții-limită. O anume îndîrjire de a nu ceda în fața răului. Că sînt români sau maghiari, cu sau fără studii superioare, au împrăștiat manifeste contra regimului sau au luat atitudine atunci cînd o majoritate tăcută dădea tonul resemnării. Portretele celor din sistemul penitenciar – militari, ofițeri, judecători sau procurori, unii ticăloși de-a dreptul – sînt la fel de bine conturate în tușe fine. Ticăloșie, răutate, violență sub toate formele. Și pentru ce – pentru avantaje materiale și grade pe epoleți. Majoritatea celor menționați dintre cadrele militare vor face carieră și după 1989. Repet, o carte copleșitoare, dostoievskiană, prin apelul repetat la cîte poate îndura un om, într-o singură viață. Sînt experiențe personale, mărturii culese peste ani, de la cele întîmplate înainte de 1989. Un 1989 care nu se mai termină."
["post_title"]=>
string(68) "Lecturi în vremuri de austeritate. Mustața mică și Mustața mare"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(62) "lecturi-in-vremuri-de-austeritate-mustata-mica-si-mustata-mare"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-12 14:13:10"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 11:13:10"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240682"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[23]=>
object(WP_Post)#36502 (24) {
["ID"]=>
int(240651)
["post_author"]=>
string(4) "5112"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-12 11:54:45"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 08:54:45"
["post_content"]=>
string(15527) "[caption id="attachment_240652" align="aligncenter" width="540"]
Înregistrări pentru serialul Undeva în ’28, foto Ioana Grigore[/caption]
Ți s-a-ntîmplat să te uiți în jur și să ai impresia că-ți scapă ceva? Lucrurile strălucesc în lumină și este miezul zilei, dar parcă nu vezi tot. Poți să treci mai departe și să nu te gîndești a doua oară la ce-ai simțit pentru moment sau te poți opri și să privești mai atent. Este o alegere pe care o facem adesea, balansînd permanent între recunoașterea categoriilor pe care le-am deprins de mici sau descoperirea altora noi. Jucăm continuu cu realitatea mergînd la risc sau sperînd să nu pierdem chiar tot. Și dacă am fi curajoși?
Adesea, prezentarea unui proiect de spectacol sonor în România seamănă cu vînzarea primului cartof pe pămînt european. Pentru actor, un impediment din start este anularea mijloacelor expresive cu care este familiarizat pe scena de teatru – trupul și chipul; compozitorul se simte perla coroanei doar pînă află că muzica pentru spectacolul sonor trebuie să aibă discreția muzicii de film și permeabilitatea la sunetul crud precum audiția în căști slab antifonate a unui adolescent aflat la plimbare pe bulevardul Magheru. Sound-designerul, cum nu există școală dedicată pentru această specializare în România, provine din formări conexe, fie sunet de film, fie studii muzicale, și se va profesionaliza în formulă autodidactă. Se va descoperi deodată fiind echivalentul operatorului în film la înregistrări – unde poziționarea microfoanelor va genera primul material brut după decupajul regizoral – și, apoi, același sound-designer va deveni echivalentul monteurului de film în cabina de montaj a producției sonore. Regizorul orchestrează colaborarea acestei echipe de reconversii profesionale pentru a obține cea mai bună transpunere în plan audio a unei povești scrise special pentru a fi doar auzită sau, alteori, adaptată pentru universul spectacolului sonor. Simpla descriere a unei asemenea echipe de artiști poate părea și comică, și incitantă în același timp, poate naște surîsul superior al artelor clasice (muzica, teatrul, literatura etc.) sau pofta de experiment. Toate aceste atitudini contradictorii referitoare la un mijloc nou de expresie artistică au fost adresate acum o sută de ani unei alte forme de artă generată de tehnologie, artei cinematografice. La începuturile sale, cinematograful aduna pe platouri artiști din cele mai variate domenii, atrași de o formulă nouă propusă lumii de progresul tehnologic. Artă de bîlci, odinioară, a devenit acum, inutil să o precizăm, cea mai populară dintre cele șapte arte.
Mai tînărul spectacol sonor a trebuit, la rîndul său, să parcurgă propriul drum spre afirmare. Acest drum, ca multe altele, a fost rupt în două de cel de-Al Doilea Război Mondial, care avea să împartă Europa în Vest și Est. Vestul european va intui calitatea spectacolului audio de a transpune cel mai repede în formulă artistică temele la zi, oferind unui public imens reflectări valoroase asupra societății. Tot aici se va dezvolta, cu nuanțe creative impresionante, și arta sonoră în sine (ars acustica, sound art), la îmbinarea dintre muzică și pictură sonoră.
În Estul Europei, evident și în România, tocmai capacitatea radioului de a capta și transmite mesajele realității imediate speria regimul politic. Atunci radioul a fost înghețat în propagandă, iar spectacolul sonor – trimis în sfera onorabilă a teatrului, unde va fi folosit adesea ca mijloc ieftin de imprimare a unor spectacole clasice de pe scenele românești. Astfel s-a reușit, treptat, încetățenirea ideii că spectacolul sonor, denumit de atunci încoace teatru radiofonic, este un fel de teatru, în care doar auzi și nu vezi, ca meciurile de fotbal ascultate la difuzor, unde comentatorul sportiv povestește acțiunea vizuală astfel încît să suplinească ceea ce radioul nu posedă: imagine. Deformat astfel, radioul și, implicit, spectacolul sonor au devenit un fel de secțiune cu handicap a mass-mediei (radioul) sau teatrului (teatrul radiofonic).
Anii 1990 au însemnat schimbări pentru toate domeniile artistice, dar spectacolul sonor a necesitat mai mult timp să se regăsească. Complexitatea radioului însuși, imensitatea publicului său au devenit, paradoxal, impedimente în această transformare. Crescuseră deja cîteva generații cu o anumită percepție despre ce se aude la radio și mai ales despre teatrul radiofonic. Este o realitate care a influențat decisiv artiștii ce s-au dedicat acestei forme de expresie și, evident, așteptările publicului. Dacă, în cazul altor arte, dialogul cu culturile vest-europene a ajutat la recîștigarea unei sincronicități cu fenomenul cultural modern, faptul că spectacolul sonor are drept vehicul important de sens cuvîntul a funcționat ca un baraj, închizînd în granițe românești o artă, devenită, odată cu evoluția societății postrevoluționare, tot mai nerelevantă ca teatru la microfon. Anii ’90 au cunoscut nu doar reîntregirea Europei de la est la vest, ci și revoluția digitală. Astfel, imprimarea video a spectacolelor de teatru a devenit tot mai accesibilă, iar teatrul radiofonic, proporțional, tot mai irelevant, tolerat doar ca o reverență pentru trecut.
Și, totuși, schimbarea s-a produs. Experiența participării la festivaluri internaționale de profil a generat, în sfîrșit, și în domeniul acesta, o recalibrare. Contactul cu tradiția franceză de creație a ceea ce ei numesc fiction sonore sau cinéma pour l’oreille, cu hörspiel-ul german sau audio drama britanică, a dat un cu totul alt sens demersului creatorilor români de spectacol sonor. S-a înțeles că formula de teatru radiofonic este limitativă și deloc fidelă genului artistic pe care-l reclamă. Se poate adapta și o piesă de teatru universului sonor, așa cum se poate adapta și un scenariu de film cerințelor scenei, dar nu adaptarea este esența creativității, ci originalitatea. Ce înseamnă originalitatea spectacolului sonor? Echivalentul foii goale de hîrtie care așteaptă inspirația scriitorului, în spectacolul sonor, este liniștea. Dacă ar fi liniște completă, cum ai începe să spui o poveste? Cuvîntul este răspunsul facil, dar, dacă facem un exercițiu de imaginație, ne dăm repede seama că un glas rostind cuvinte într-un vid sonor nu poate naște o lume. Ar fi cel mult, din nou, o adaptare, ceea ce piața a numit deja audiobook și nu s-a gîndit nici o clipă să-l definească drept un gen artistic independent. Reluînd liniștea ca foaia albă, o liniște care umple urechile în așteptarea apariției unei lumi, cu siguranță nu vom căuta cuvîntul, ci sunetul. Cel mai simplu semn sonor, ca un semnal de tren sau ca un strigăt de pasăre, va învia în mintea ascultătorului primul element dintr-un tablou. Dramaturgia sonoră este esența spectacolului audio și ea este aceea care invită și armonizează toate celelalte elemente: cuvîntul sau muzica. Astfel, așa-numitul teatru radiofonic devine de sine stătător, formă de spectacol dedicat urechii și, de altfel, singura formă de spectacol care inițiază un dialog direct cu fiecare dintre spectatorii săi.
Spre deosebire de celelalte arte ale spectacolului, spectacolul sonor nu se raportează la ceea ce convențional denumim publicul larg. Este un paradox, dat fiind că beneficiază, în același timp, și de cea mai mare audiență comparativ cu teatrul sau filmul. Un spectacol sonor se raportează însă individual la ascultători, pentru că fiecare ascultător are experiența personală a audiției. Dacă nașterea radioului a fost comparată cu invitarea lumii-ntregi în sufrageria casei tale, spectacolul radiofonic este invitarea lumilor imaginare în realitatea ta, oricît de prozaică ar fi aceasta. Persuasiunea sunetului, calitatea lui hipnotică și comunicarea fizică a trupului uman cu undele sonore determină o receptivitate particulară la propunerile creației acustice care, mai mult decît cea vizuală, se adresează sensibilității umane și nu raționalității ei.
[caption id="attachment_240653" align="aligncenter" width="540"]
Înregistrări pentru spectacolul sonor Vele, foto Vlad Ioachimescu[/caption]
Cum vedem cu urechea
La Facultatea de film, la admitere, se cere candidatului să noteze o scurtă poveste în imagini pornind de la un început de frază. Tot astfel, creatorului de spectacol audio i se recomandă exercițiul construirii unei povești în cadre sonore. Limbajul necesită învățare și exercițiu, așa cum și pentru alte forme artistice deprinderea instrumentelor de expresie este vitală. Se specializează, în fapt, o anumită latură a percepției: auzul. Să presupunem, de exemplu, că ne aflăm într-un spațiu public din oraș. În jurul nostru, realitatea dezvăluie o serie suprapusă de evenimente, toate cerînd prim-planul atenției noastre. Vizualul preia controlul. Ochiul ne va traduce ceea ce se întîmplă în jur. Să-nchidem ochii. Probabil nu vom putea distinge cu acuratețe profilurile unor semne sonore care pot semnifica ceva. Totul se amestecă în ceea ce numim zgomot sau, în funcție de intensitate, vacarm. Să ne ajutăm atunci de un aparat de înregistrare de sunet. În epoca noastră, toți îl avem în telefon. Din start, cu mîna pe comanda de înregistrare, ne punem problema unei alegeri... sau nu. Înregistrăm pur și simplu sunetul din locul unde ne aflăm. Oprim. Să mai căutăm alte două puncte din același perimetru și să înregistrăm din nou. Odată ajunși într-un loc liniștit sau conectați la căști, putem să ascultăm rezultatul. Vom descoperi de fiecare dată diferențele considerabile de atmosferă din cele trei planuri sonore înregistrate. Fiecare instantaneu va transmite altă stare. Mai mult decît atît, imaginii vizuale pe care ne-o amintim cu acel spațiu public i se va suprapune o cu totul alta, generată de sugestia sonoră captată de microfon. Acea imagine are o calitate inestimabilă. Este numai a noastră. Noi am creat-o printr-o colaborare subtilă cu cadrul audio. Același cadru va genera, la un alt individ, cu totul altă proiecție imaginară, astfel încît rezultatul oricărei audiții este intens, personal și unic. Poate fi prima lecție de dramaturgie sonoră și o introducere în valoarea audiției per se. De aici mai departe, doar creativitatea fiecăruia va face diferența și, pentru artiști, continua învățare. Tehnologia oferă provocări permanente. De la stereo la surround, binaural, atmos, metodele de audiție imersivă sînt în plină expansiune, dar toate aduc provocări tot mai complexe de decupaj, de sound-design, interpretare și frazare sonoră.
Spre un aparat critic dedicat
Scurta tradiție a poveștii în sunet, pe de altă parte, poate să-i dea o falsă accesibilitate. Pînă la urmă, cine nu are două urechi, ceea ce deja înseamnă sunet stereo? În plus, cuvîntul care se transpune natural în glasul uman pare și el un vehicul suficient pentru transmiterea mesajului. Aici deja intervine o necesară contribuție a teoreticienilor. Orice formă de artă poate exista spontan în diverse moduri, dar atîta vreme cît vocabularul său specific nu este identificat și fixat de esteticieni, viața ei rămîne fragilă și pasibilă de deturnare spre amatorism. Spectacolul sonor românesc își așteaptă criticii onești și interesați să postuleze existența unui nou gen autonom sau, poate, aidoma filmului, își va descoperi criticii printre cei direct implicați în procesul de creație.
Accesibilizarea tehnologiei de imprimare și transmisie, atît de imagine, cît și de sunet, destabilizează deja artele clasice. Foarte tînărul spectacol sonor românesc riscă să fie și el în pericol și nicidecum din reaua intenție a creatorilor sau receptorilor (fie ei avizați sau public consumator), ci din slaba cunoaștere și recunoaștere a acestui gen în spațiul cultural autohton. Ar fi legitimă întrebarea: de ce atîta reticență? De ce, într-o cultură mică, dar întotdeauna ambițioasă să se exprime la nivelul marilor tribune ale lumii, cîștigul unei arte noi poate deveni o jignire a celor cu statut? Este, de fapt, pericolul unei comodități în deplasarea doar prin categorii prestabilite și reticența de a redefini. Această ezitare va face loc amatorismului. În perioada sincretismului artelor, lipsa de flexibilitate a aparatului estetic va duce implacabil la regresia formelor artistice. Spectacolul sonor, ca artă de nișă, este doar una dintre formele estetice ignorate de reflecția critică. Societatea s-a transformat rapid, în cîțiva ani, într-o societate în care toată lumea se exprimă. Artele i-au urmat dinamica. Teoreticienii sînt chemați să aibă rapiditatea de răspuns a unui jurnalist de Breaking News. Întoarcerea la definirea instrumentelor se impune acum. Text, viziune regizorală, receptarea creației în context festivalier național și internațional, toate etapele afirmării artistice merită analizate din perspectiva noilor contexte sociale și culturale, într-o lume agresată de vizual care evadează tot mai des în universul acustic.
***
Italia primăvăratică este foarte angrenată în chestiunea IA, premierul Giorgia Meloni anunțînd că are în vedere înființarea unui fond de investiții de cel puțin un miliard de euro pentru proiecte legate de inteligențele artificiale. Dincolo de legea emisă de Parlamentul European, Guvernul italian actual simte nevoia unor norme strict naționale pentru reglementarea chestiunilor legate de tehnologia extremă, ca și cum ar intenționa, pe de o parte, să investească futurologic, dar, pe de altă parte, să reducă riscurile inerente. Comisia de Algoritmi din Italia, care se ocupa cu monitorizarea impactului inteligenței artificiale asupra informației și publicării, a fost, la finalul anului 2023, supusă unor critici din partea Guvernului.***
Cercetătorii fenomenului IA încearcă să fie nuanțați în concluziile lor parțiale (căci definitive nu au cum să fie), conștientizînd că există un algoritm al dezvoltării tehnologice, iar acesta este subtil ori chiar inefabil. Erorile în procesul tehnologic sînt acceptate ca risc (vrînd-nevrînd), dintr-o minimă etică profesională măcar. Nu există un standard cert în tehnologia care produce IA, întrucît creativitatea în domeniu nu poate fi măsurată la kilogram sau milimetru. Pe de altă parte, cercetătorii în domeniu compară lumea digitală cu lumea biologică și constată asemănări frapante, de aici ideea – care începe să fie tot mai acceptată – că termenul potrivit, inclusiv în lumea digitală, ar fi acela de organism. Experimentalismul în tehnologie ar trebui privit, de aceea, printr-o lentilă simili-biologică – ni se precizează: dar, oare, nu riscăm astfel să hibridăm excesiv domeniile și să cyborgizăm (fie-mi îngăduit acest verb) tocmai percepția omenească?! Biodiversitatea din lumea naturală își va găsi o echivalare într-o IA-diversitate (sau ingi-diversitate)?! O puzderie de chestionări ne brăzdează frunțile de raisonneuri ori de mediatori de informație comentată (sînt autoironică, desigur), mai ales întrucît ingineria digitală se va ramifica, în mod previzibil, într-un corn al abundenței. Domeniul este numit actualmente ca fiind al evoluției digitale; formula mi se pare logică, dar încă producătoare de neliniști, căci digitalul nu e perceput ca fiind clar delimitat, ci în-devenire sau, mai exact, într-o-devenire-continuă. În lumea biologică, supraviețuirea și reproducerea sînt două elemente esențiale; nu poți să nu te întrebi cum ne vom raporta la aceste chestiuni în lumea digitală (sau robotică), fiindcă deocamdată sună suprarealist! Supraviețuirea și reproducerea inteligențelor artificiale – iată o posibilă temă pentru distopici, antiutopici & co! Deocamdată, roboții au supraveghetori, ingineri și controlori de sistem, un fel de stăpîni tehnici ai unei materii cerebrale reci: de aceștia depinde într-o anumită măsură chestiunea evoluției digitale, care însă e platforma-matrice de lucru a inventatorilor, născocitorilor, inovatorilor, plăsmuitorilor (mai sînt destule sinonime). De fapt, însăși evoluția a devenit experimentală... Mă refer aici inclusiv la evoluția umană lingvistică (unele voci o consideră involuție, din cauza imixtiunii englezei robotice ori artificiale în celelalte limbi). Limba noastră omenească include acum termeni noi, majoritatea fiind excesiv tehnici și glaciali (nonemoționali sau chiar antiemoționali), dar pe care trebuie să îi inserăm în realitatea noastră, ca să nu fim în retard lingvistic față de progresul tehnologic extrem la care sîntem supuși, indiferent dacă acest lucru ne convine sau nu.***
Spațiul românesc nu este imun la invazia limbajului digital și la jurisdicția legată de IA, ba chiar dimpotrivă. Strategia națională în domeniul inteligenței artificiale 2024-2027 este un document de 130 de pagini, accesibil pe internet. Sună ca un fel de disertație masterală amplificată sau ca o teză de doctorat concentrată birocratic, în care unele capitole (de pildă, 2.1 Viziune, 2.2 Misiune, 4.1 Contextul actual din România relevant pentru domeniul IA; OG 5 – Facilitarea adoptării IA în întreaga societate) te pun pe gînduri în toate sensurile (bune-rele, rele-bune). Documentul este bine intenționat, urmărind în principiu adaptarea României la cele mai recente inovații în domeniul ingineriei artificiale. Dar, în același timp, inadaptarea sau incapacitatea de adaptare a României e evidentă, măcar din cîteva puncte de vedere: viciul major românesc (în politică, economie, zona financiară) rămîne în continuare corupția. În ciuda elitelor reale și a tinerilor supradotați în domenii performante intelectual, România e minată de o corupție hemoragică pe care mass-media și grupurile de acțiune civică o pun constant în discuție, negăsind deocamdată soluții să fie stopată (Comisiile europene de supraveghere mai lansează cîte un apel și mai trag un semnal de alarmă, din cînd în cînd). Astfel încît, cu un asemenea defect de popor, sună măcar pe jumătate extraterestru să implementezi o strategie națională legată de IA, cînd țara are probleme grave la un nivel mult mai puțin intelectual și ideatic. Sună oarecum a teoria formelor fără fond adusă la un alt nivel. Poate mă înșel și chiar sper să mă înșel, căci nu îmi doresc ca țara în care trăiesc să fie retardată tehnic la nivel de inginerie artificială față de alte țări. Dar limba birocratică în care e redactată Strategia națională în domeniul inteligenței artificiale 2024-2027 nu avantajează percepția legată de modernizarea sau postmodernizarea României, ci sună ca o limbă de lemn în toată regula, care zornăie și clinchețește inginerește, dar nu exprimă o realitate perceptibilă și inteligibilă la nivel de popor. Gura păcătoasei adevăr grăiește?! Vom vedea.
Ray-Kurzweil © Jay Dixit[/caption]
Ce m-a frapat cînd am auzit prima oară de Ray Kurzweil și de Peter Diamandis a fost numele universității fondate de cei doi: Singularity University. În mintea mea, cuvîntul semnifica singularitate, adică unicitate absolută. O universitate absolut unică, fondată de un medic și de un geniu al computerelor – asta chiar mi se părea interesant, mai ales că era localizată la nici o oră distanță de unde locuiam. Abia mai apoi am realizat că în viziunea lui Ray Kurzweil, singularity se referă de fapt la cu totul altceva – un eveniment epocal, de proporții biblice: momentul în care computerele vor fi capabile să creeze alte computere, din ce în ce mai sofisticate (inclusiv așa-numiții nanobots, care vor putea repara instantaneu orice deteriorare anatomică și fiziologică a corpului uman), iar inteligența artificială (IA) va fi depășit cu mult inteligenta și capacitățile umane (pînă în 2029, anticipează Kurzweil), pentru ca, în final, umanitatea să se contopească cu IA (nu mai tîrziu de 2045). Rezultatul pare a fi paradoxal: oamenii vor dispărea ca specie de sine stătătoare, cîștigînd, în schimb, nemurirea.
Fără îndoială că Ray Kurzweil este un geniu. Născut în Queens, NYC, într-o familie de supraviețuitori ai Holocaustului, el creează, în 1963, pe cînd avea doar 15 ani, un pattern recognition software care oferea unui computer capacitatea să analizeze tiparele prezente în muzica clasică și să compună apoi partituri originale. Cîțiva ani mai tîrziu inventează așa-numita mașină de citit Kurzweil, care le oferea nevăzătorilor capacitatea de a auzi orice text scris, și combina trei invenții majore: primul scanner plat (flat-bed); primul program de tip OCR (optical character recognition software); și primul sintetizator de voce capabil să reproducă absolut orice text scanat anterior. Kurzweil era foarte bun prieten cu Stevie Wonder și a creat special pentru acesta primul sintetizator capabil să reproducă sunetele emise de un grand-piano. De-a lungul carierei foarte diverse, Ray Kurzweil a primit nenumărate premii (incluzînd un Grammy), 21 de doctorate onorifice, medalii de la trei președinți și a fondat și vîndut nouă companii de succes. În prezent este cercetător principal la Google (angajat personal de Larry Page), unde studiază modul în care computerele procesează, interpretează, înțeleg și folosesc vorbirea umană.
Și, cu toate acestea (sau poate tocmai din cauza aceasta), principala preocupare a lui Ray Kurzweil pare a fi alta: imortalitatea. În așteptarea imortalității, Kurzweil ia zilnic 250 de pilule cu suplimente alimentare și a semnat (încă de acum 20 de ani) un contract cu Alcor, o companie specializată în prezervarea prin criogenizare, cu ideea că revenirea la viață se va face în momentul în care tehnologia va permite orice fel de restaurare și vindecare completă a corpului uman.
Întrebarea care rămîne însă e cum anume definim „viața“ și, respectiv, „nemurirea“? Atît Kurzweil, cît și ceilalți corifei ai imortalității din Silicon Valley par a ignora complet sau parțial problema conștiinței de sine, fără de care definiția termenilor „uman“ și „în viață“ (alive) se schimbă radical, fiind reduse la nivelul de: om nemuritor = corp-mașină bine unsă și perfect întreținută. Ignorat este și rolul fundamental al atașamentului emoțional, care trebuie să însoțească dezvoltarea oricărei ființe umane: indiferent de cît de bine hrăniți și adăpostiți sîntem, nu ne putem dezvolta ca ființe umane empatice (și nu sociopate) dacă nu sîntem îngrijiți permanent de adulți care să ne iubească și oglindească necondiționat.
Contopirea cu o ultrainteligență artificială trimite și la o altă serie de probleme. Ontogenetic vorbind, contopirea între două persoane e benefică doar în stadiile de embrion/făt/nou-născut, cînd simbioza cu cei care ne iubesc necondiționat e absolut necesară pentru ca, treptat, să ieșim la iveală ca individualități adulte, capabile să ne continuăm singuri dezvoltarea intelectuală și afectivă și să devenim cea mai bună versiune posibilă a noastră.
În momentul în care această contopire mentală se produce pe termen lung într-o relație de cuplu sau de familie, sau chiar între un individ și o instituție sau ideologie (religie, cult, armată), individualitatea se dizolvă, și persoana respectivă încetează să mai existe independent. În psihoterapie, asta se numește enmeshment, iar despre individul care devine enmeshed spunem că are un borrowed self (sine împrumutat), un fenomen prin care indivizii cărora le lipsește din start un solid self dobîndesc, prin intrarea într-o relație cu altă persoană, un pseudo-self. Această „parazitare“ e una dintre problemele fundamentale care destramă relațiile de cuplu, dar se pare că e preferată (și dorită fierbinte) la nivelul speciei umane de către promotorii Singularității. După cum spuneam într-un episod anterior dedicat lui Sam Altman, oamenii pot fi concomitent genii din punct de vedere intelectual și analfabeți afectiv și emoțional.
Contopirea cu IA, așadar, poate fi privită ca o nouă formă, radicală și absolută, de codependență, în care un individ nesigur de identitatea și menirea sa acceptă să-și dizolve identitatea într-o altă entitate, pe care o percepe (sau vrea să și-o imagineze) ca fiind net superioară. Este exact același mecanism care are loc în adunările de tip cult și în societățile totalitare: contopirea emoțională și cognitivă a individului cu colectivul, abdicarea individualității în favoarea unei entități paternaliste, atotputernice, protectoare. E remarcabil că cineva care se teme în halul ăsta de moarte, de dispariția în neființă vede ca singura opțiune alternativă identificarea completă, pînă la pierderea identității personale, cu o entitate (e adevărat, ultrainteligentă și atotputernică) construită din cipuri dependente de electricitate și internet.
În latină, singularis înseamnă singular, distinct și a dat în românește cuvîntul singur, care practic înseamnă că sînt doar eu, de capul meu. Și fie mă simt bine așa (nu trebuie să dau socoteală nimănui), fie mă simt singur, adică mi-aș dori să fiu împreună cu cineva. Multe companii care dezvoltă IA, printre care și Google, promovează conceptul unei entități IA unice, care să fie responsabilă de coordonarea a absolut tot ce se întîmplă pe Pămînt (sună familiar pentru cei trecuți prin ceaușism?). Un alt veteran al IA în Silicon Valley, Jaron Lanier, numește un astfel de proiect Digital Maoism. Dar mai multe despre asta, în episodul următor. "
["post_title"]=>
string(102) "Tehne și metehne în Silicon Valley. Nemuritorii (3): Ray Kurzweil și singurătatea Singularității"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(92) "tehne-si-metehne-in-silicon-valley-nemuritorii-3-ray-kurzweil-si-singuratatea-singularitatii"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-12 12:31:52"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 09:31:52"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240555"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[26]=>
object(WP_Post)#36501 (24) {
["ID"]=>
int(240649)
["post_author"]=>
string(3) "172"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-12 11:39:50"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 08:39:50"
["post_content"]=>
string(12003) "
Revin și insist (ca să fie clar): metafora micii grădini, a micului lot peri-domestic cultivabil, propusă de către curatorul Ami Barak pentru (din cîte știu eu) deja două expoziții (una la Timișoara, cealaltă la Paris), mi se pare foarte bine găsită, de o actualitate nu doar sugestiv reprezentată sintetic, ci chiar promițătoare, cu bătaie (neîncrîncenat imperativă) spre viitor dat fiind că reunește proletariatul industrial istoric și noul proletariat agrar actual – ținute, în prezent, într-o dezastruoasă dez-unire – printr-un arc de cerc ecologic, în același timp etic, economic și politic, propunînd, deci, foarte corecta și inspirata metaforă a artistului-grădinar și a expoziției-grădină. Totul mic, micro-colectiv (ca să nu spun: cooperativ), conform imperativelor noii economii circulare și de subzistență: să producem și să consumăm local (și în sens temporal: de sezon) și exact atît cît avem nevoie.
Artistul-grădinar și expoziția-grădină, adică micro-cultivarea non-extractivistă și post-intensivă a naturii, ca artă (generală) a vieții: arta dă, din nou, „lecții” metaforice vieții publice, stilurilor de viață, devenite macro-colectiv-suicidare, ale prezentului. Ce putem vrea și cere mai mult? Pentru că dintotdeauna, dacă pot spune așa, adică de la Al Doilea Război Mondial încoace, arta contemporană a fost, sub modelarea unor curatori inspirați, terenul, lotul, grădina-laborator pentru formularea și (contra)modelarea principalelor tensiuni ale actualității. Acest moment pare, iată, a reveni (deși nu se poate spune că s-a stins vreodată: doar se cam devalorizase, și artiștii începuseră să resimtă mîna curatorială mai degrabă ca pe o gheară).
Această subtilă revenire sau reluare istorică mi se pare, acum, cu atît mai importantă cu cît gestul curatorial se adresează nu, retrospectiv, unor artiști deja existenți și deja afirmați, ci, prospectiv și prognostic (pariu performativ), propune o reunire (configurare, cristalizare) din mers a unor artiști „emergenți”, aflați la început de drum, prin ochii și mîinile cărora, altfel spus, se formulează viitorul și care, cu viziunile lor, vor înfrunta, încercînd să îl contra-modeleze, viitorul foarte apropiat, imediat.
O inspirată micro-expoziție cu tineri artiști precum cea de față face să se vadă, ca într-o oglindă magică sau într-un glob de cristal, secularizat-mantic, prezentul și viitorul, actualitatea de jur-împrejur, mediul istoric în care evoluăm. Artiștii văd cu mîinile, curatorul vede și ne face să vedem – segmente tari a ceea ce am numit linia de producție.
Intitulată, deci, Lecții de grădinărit. 10 precepte pentru o grădină organică, expoziția despre care vorbesc îi reunește (alfabetic) pe tinerii artiști Alexandra Boaru, Adrian Câtu, Lorena Cocioni, Pavel Grosu, Gwen (Emma Bădulescu), Catinca Mălaimare, Lucian Popăilă, Victoria Sadovnic, Ioana Stanca și Ovidiu Toader, unii cum spuneam, deja cunoscuți, alții aflați mai la început.
Or, pentru prima dată de ceva vreme încoace, eu, unul, prin această expoziție și în continuitate productivă cu ea, văd ceva și pot spune, pot formula ceva despre noua artă, despre continuarea artei. Ce am văzut, așadar, în această expoziție, care mi se pare deosebită tocmai pentru că pe mine, unul, mă ajută să văd și să spun lucruri închegate, deja fie și doar prin asta promițătoare (de nouă posibilă ordine, configurație)? Sînt lucruri pe care le vedeam deja, dar disparat, nereunit, ne-legat, deci greu, imposibil de legat într-un logos (în sens de discurs).
Noua artă (transcriu din carnet): mici obiecte în același timp atractive și îngrijorătoare, de pus intim, apropiat, extra-expozițional, pe gînduri și în stare nu numai de meditație, ci și de reflecție și de visare, reunind deci meditația, reflecția și visarea, membra disjecta ale modernității. Ca niște mici oglinzi magice și globuri de cristal micro-mantice (la fel, la nivel imediat superior, ca expoziția în sine: rolul artei) de poșetă sau buzunar, arta (re)devenind, astfel, producătoare, la concurență cu deja învingătoarea tehnologie matematică, de device-uri sau contra-gadget-uri spirituale de uz intim, personal, micro-colectiv: reunind familii. Alter-tehnologii de contra-inserare re-umanizantă în continuum-ul și în mediul media matematic-industrial-tehnologic, prin care, altfel spus, contra-magic (așa cum definea, la sfîrșitul vieții, Artaud arta), să se poată și (cu adevărat) interveni în realitate, să se poată cu adevărat răspunde și reacționa. Arta, iată, iese din vrajă, sau mai bine spus din vrăjeală, și își dispută reapropriativ însăși ideea de tehnologie.
Aș putea „glosa”, adică dezvolta mult și, desigur, din ce în ce mai bine (prelungind, dînd curs liniei de productivitate, vectorului creator imanent, „mugurelui” de creștere) toate aceste aspecte nodale, dar ce vreau să spun este că fiecare caracterizare, fiecare termen e important, decisiv în această descriere: 1) obiecte, 2) mici, 3) portabile, 4) atractive, 5) îngrijorătoare, intim-„straniezante”, și așa mai departe.
Miniaturizare și portabilizare, „mobilizare” a obiectului artistic, reîntoarcerea la producerea de obiecte, de, la propriu, artefacte mi se pare, aici, decisivă pentru noua artă, pentru continuarea artei, care vrea, așadar, să atragă, să se apropie pentru a pune pe gînduri, pentru a da de gîndit, pentru a produce frisoane. (Re)apropiere, așadar, de „minorele” arte decorative și de designul nu industrial(izat), ci de interior și chiar de interioritate (arta ca design de interioritate!).
Noua artă schițează, prin apropierea micro- de obiectul straniu și de designul de interior(itate), o tentativă de evadare și (deci) de apropiere, de ieșire din spațiul dublu protector, dublu securizant și, deci, inevitabil dublu despărțitor a ceea ce Yves Michaud, în cartea pe care (tocmai de aceea) am tradus-o în 2023 cu „complicitatea” Contrasens, „Arta chiar s-a sfîrșit. Eseu despre hiperestetică și atmosfere, numește ZEP-uri – Zone Estetice Protejate –, care feresc arta, dar feresc și publicul de artă.
După ce atîta vreme a întreținut iluzia politică a „ieșirii (coborîrii) în stradă”, arta pare a dori să iasă din ZEP-uri pentru a intra, însă, în case sau, și mai mult, în pura sferă intimă a persoanei, în raza și micro-sfera ei existențială, ca un mini-cal troian (fetiș) al marii actualități. Strategie de insinuare care implică sau nu comercialul, dar, de asemenea, îl umanizează făcîndu-l disponibil oricui, nu doar colecționarilor achizitivi.
Asemenea „primitivilor”, purtăm artă deja, dar doar sub imperiul modei, fără nici o influență reală, pur accesorizant. Împotriva artei-accesoriu, a artei-zorzon care a transformat în zorzon întreaga ființă, arta pare a vrea să vină acum, pe același canal, să-și propună amuletele ei contra-magice (împotriva vrajei și vrăjelii tehno-comercial-economico-politico-matematice). Pentru alt corp („corp fără organe” de organizare și control inserate), arta se apropie iar de corpuri, dar pe deasupra, la suprafață, recreînd intim spațiul public, distanța și marja de gîndire și acțiune.
Arta (re)devine nu doar portabilă, ci și „purtabilă”.
Foto Alex Majoli[/caption]
Compoziția chimică procentuală a unui om: oxigen, carbon, azot, siliciu, calciu, sulf, sodiu, potasiu, clor, magneziu, cobalt, aur etc. Pe un ambient sonor ominous, proiecțiile par a pluti fantomatic pe pînza transparentă, asemenea unei presimțiri de rău augur. Iată o manieră tipic castellucciană de a deschide un spectacol, un „afront” atît de des întîlnit în estetica realizatorului italian care își desfășoară în fața publicului propria lectură insolită a marilor clasici. La fel de inedită este și reacția de-a lungul spectacolului care a divizat la propriu spațiul public, de la extaz la agonie, de la huiduielile celor lezați de sacrificarea frumuseții retoricii textului racinian, pînă la cei entuziasmați de imaginea și sunetul create de Castellucci.
Racine-(Romeo) Castellucci-(Isabelle) Huppert sau mai degrabă Huppert-Castellucci-Racine este noua triadă de aur din peisajul teatral francez, o trinitate creativă seducătoare pentru oricine, capabilă să atragă și cel mai exclusivist public. Producția cu Bérénice de Racine și-a început existența la Montpellier, la Domaine d’O, și s-a mutat la Paris, la Théâtre de la Ville, impunîndu-se drept unul dintre cele mai așteptate evenimente teatrale ale acestei primăveri. În ciuda acestor premise cît se poate de fericite, întîlnirea artistică dintre o actriță de o asemenea anvergură, un creator vizual de geniu și o piesă de rezistență a clasicismului francez avea să aibă cel puțin două puncte vulnerabile. Pe de-o parte, în întreg parcursul său, Romeo Castellucci nu a arătat vreun interes particular pentru marele repertoriu clasic francez, privilegiind textele lui Eschil (Orestia), Dante (Divina Comedie), Shakespeare (Hamlet, Iulius Cezar). Pe de altă parte, creatorul italian nu a favorizat pînă acum concentrarea ansamblului unui proiect în jurul unei figuri artistice centrale, preferînd mai degrabă dispozitivele scenice colective. Într-unul dintre interviurile inserate în caietul-program de la Théâtre de la Ville, Castellucci vorbește despre atracția sa pentru teatrul grec și pentru tentativele de reconstituire ale marii tragedii grecești de către teatrul occidental, pe care le consideră în marea lor parte niște eșecuri. Din perspectiva revizitării textelor antice, Racine propune un amestec subtil între cultura greacă și cea creștină, aliaj cu totul și cu totul imposibil din perspectiva discursului tragic. Existența unei salvări în lumea de dincolo neagă însăși ideea de tragedie. Pe lîngă această contradicție, montarea lui Castellucci pune în scenă aparenta „lipsă de actualitate” a lui Racine: a limbii folosite, a retoricii clasice și a aportului teologic. În mod paradoxal, lipsa de actualitate a textului racinian devine un ecou al propriilor noastre contradicții și negări contemporane: situarea „în afara timpului” ne permite să sesizăm mult mai bine disfuncționalitățile epocii noastre, iar revizitările marilor texte antice au per se și acest rol. La Racine există o permanentă luptă cu limbajul în sensul existenței unei zone abisale situate dincolo de limbaj: totul este spus pentru a fi ascuns.
Bérénice este de departe textul cel mai dificil de montat, pentru că nimic nu se întîmplă în afara limbajului: totul este blocat, încremenit, iar acest blocaj devine însăși esența tragediei. Grecii aveau un termen pentru a exprima această stare de reținere, de contenire: katechon. Putem astfel resimți abisul ascuns, prezența lui neliniștitoare asemenea unui văl care desparte forma de fond, iluzia de realitate. De o parte, se află politețea, reținerea, frumusețea nobilă a cuvintelor, de cealaltă – angoasa, violența, sîngele, moartea.
Tratamentul textual aplicat tragediei raciniene decupează partitura Bérénicei într-un amplu monolog, în timp ce celelalte personaje, Titus, Antihocus, Paulin, Fenice, Arsace, pentru a nu-i cita doar pe aceștia, sînt rezolvați dramaturgic prin proiecții în fundalul scenei. În jurul reginei străine, Castellucci a dispus doi performeri aflați într-un subtil contrast alb și negru (Cheikh Kébé, Giovanni Manzo) în rolurile împăratului Romei și regelui din Commagene, roluri de compoziție coregrafică, vizuală, dar și personajul coregrafic colectiv compus din doisprezece artiști care incarnează scenic Senatul, puterea romană, atît politică, cît și militară, asemenea unei amenințări surde, nedefinite încă. Dacă primii doi trimit subtil la imaginea ragazzi-lor lui Pasolini, membrii Senatului sînt aproape invizibili în penumbra voalurilor, dansează, se agită și-și poartă triumfal împăratul pe cruce, în maniera Răstignirii Sfîntului Petru de Caravaggio. În ochii Bérénicei, Imperiul și legile sale sînt cele care o separă de iubirea amantului său Titus, devenit noul împărat al Romei. Repudiată, sub escortă, regina Iudeei se află în centrul unei tragedii în care nici o peripeție nu mai are loc, în care cele mai sumbre premoniții s-au întîmplat deja, iar viitorul este nesigur și neclar. Bérénice este punctul central al acestui haos, originea furtunii care anihilează totul în jurul ei. Toate celelalte personaje gravitează în jurul ei asemenea unor strigoi care proliferează cuvinte-fantomă. Construcțiile evanescente care gravitează imponderabil în jurul ei, metronomul care parcă marchează un punct terminus, obiectele suspendate (inele de aur, panglici ritualice), bizare (statuia șacalului egiptean), aproape extraterestre (un imens trapez, care plutește suspendat în scenă), ne induc ideea că poate sîntem în mintea eroinei tragice sau a unei prezențe iluzorii care se crede Bérénice. Castellucci nu a urmărit în nici un moment o reconstrucție istorică, Bérénice este un obiect ambiguu, o proiecție inefabilă. Psihologia este repudiată și acceptată doar în sensul unui psihism profund care scapă oricărei intenții de categorisire proprii teatrului psihologic. Ca în majoritatea producțiilor castellucciene, ne aflăm în fața unui teatru fizic, un teatru al corpurilor, al zonelor ascunse și al întunericului din ele.
Aceeași neclaritate, subtil orchestrată de aparatul scenic, care, ca într-o pictură sfumato, definește drama protagonistei, este ilustrată de Castellucci printr-un mecanism spațial purist, minimalist. Într-un clarobscur care nu de puține ori devine tributar esteticii lui Caravaggio, tablourile scenice se succed într-o manieră tipică realizatorului italian, urmînd logica unui exercițiu de improvizație coregrafică. Spațiul gol al scenei străjuite de cortine vaporoase, cîteodată ornamentate într-un stil baroc, este, la rîndul său, evanescent, punînd în imagine proiecțiile mentale ale lui Bérénice. Alături de costumele create de Iris van Herpen, artist consacrat prin fluiditatea texturilor sale, inspirate din anatomia faunei și florei marine, recuzita funcționează în siajul unei proiecții metaforice a impulsurilor emoționale. Nu lipsesc obiectele a căror simbolistică este reconsiderată (mașinile de spălat care „traduc” imaginea pătată a unei iubiri aparent indestructibile; caloriferul de care Bérénice se agață ca de o persoană iubită), la care se adaugă ace de metronom supradimensionate care punctează, pe de o parte, timpul scenic, iar pe de altă parte, reacțiile viscerale ale protagonistei.
Drama sacrificiului din iubire este trăită din interior spre exterior și este sublimată de către majestatea și cadența alexandrinului racinian, iar lamento-ul lui Bérénice este unul dintre cele mai poetice și sfîșietoare din istoria teatrului. Castellucci repune în alți parametri referința textuală, vrînd cu orice preț să elibereze reprezentația de metrica alexandrinului, înlăturîndu-i astfel scheletul, pentru a lăsa la iveală doar fragmente textuale croite pe dimensiunea tragică a binomului Bérénice – Isabelle. Magma textuală tragică este deconstruită de către Castellucci prin subtila reorganizare a sunetului de către Scott Gibbons (figură marcantă a dark ambient-ului electroacustic): folosirea efectelor de voce create de către vocoder, a celor de tip reverb și a muzicii – accesoriu care extrage sunetele din profunzimea materiei, captînd astfel emergența lor din volumele și mișcările cele mai ascunse, situate între nivelul molecular și planul cosmic. Fiecare sunet pare să păstreze o legătură cu sursa care l-a generat, dar într-un mod energetic, latent, plin de nuanțe noi. Toate aceste elemente parazitează textul lui Racine, iar obiectivul realizatorului italian apare din ce în ce mai clar: să topească personajul Bérénicei în Isabelle Huppert, să creeze o contopire între regină și actriță, astfel încît personajul să devină un avatar al actriței, pe deplin asumat în spațiul mental creat de aceasta din urmă: „Que le jour recommence, et que le jour finisse/, Sans que jamais Titus puisse voir Isabelle” („Să înceapă o nouă zi, să se termine ziua/, Fără ca Titus să o mai vadă vreodată pe Isabelle”).
Crearea acestui dispozitiv solitar a obligat-o pe Isabelle Huppert să caute în sine integralitatea resursei dramatice, fără sprijinul sau încărcătura emoțională și energetică pe care o poate crea un partener de scenă. Această solitudine scenică vine să întărească aspectul intim al dramei care o izolează pe Bérénice de lumea Bărbaților și transformă partitura Isabellei într-una de forță, izolînd-o în același timp într-o menajerie de sticlă. Cu cît ne apropiem de momentul final, cu atît Isabelle-Bérénice înaintează spre o formă de autism, în care încearcă să-și regăsească esența pierdută într-o oglindă densă, sau spre o destrucție totală, sublim exploatată scenic de metafora femeii-floare care se ofilește sub propria-i îmbrățișare. Cuvintele par a suferi în gura actriței ca și cum însăși sintaxa ar deveni dezarticulată, culminînd cu urletul „Ne me regardez pas!” („Nu mă priviți!”), distorsionat și aproape inuman, o pulsație a unei stele moarte, a unei găuri negre din Cosmos. În același timp, pe pînza albă apar scrise următoarele cuvinte: „Isabelle Huppert est la synecdoque de l’art du théâtre mondial. Elle est l’actrice définitive” („Isabelle Huppert este sinecdoca artei teatrului mondial. Este actrița definitivă”). Bérénice se topește definitiv în Isabelle și avem impresia că actrița vede cum această combustie totală o recreează asemenea unei păsări Phoenix.
"
["post_title"]=>
string(45) "Bérénice sau disputa clasicilor cu modernii"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(43) "berenice-sau-disputa-clasicilor-cu-modernii"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-12 11:58:36"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-12 08:58:36"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240655"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[29]=>
object(WP_Post)#35640 (24) {
["ID"]=>
int(240592)
["post_author"]=>
string(2) "94"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-11 13:05:14"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-11 10:05:14"
["post_content"]=>
string(13336) "[caption id="attachment_240593" align="alignright" width="300"]
Virginia Woolf împreună cu tatăl său, Sir Lelsie Stephen, în 1902[/caption]
Eseul despre care încep să scriu astăzi face pereche cu cel care a deschis această serie – Notes of a Native Son de James Baldwin – atît în substanță (sînt două eseuri polemice care afirmă dreptul deplin la libertate al unei categorii umane aflate sub bocancii Istoriei), cît și ca formă (ambele sînt literatură în cel mai adînc și propriu sens al cuvîntului, dramatizări ale unor situații personale și universale). În același timp, eseul de față ridică în fața cititorului actual aceleași probleme iscate de o eventuală lectură „liberă“ a Interpretării viselor – e aproape imposibil să-l desparți de tradiția lecturilor și interpretărilor întinse deja de-a lungul a aproape unui secol.
O cameră doar a ei, eseul publicat de Virginia Woolf în 1929 – transcriere și prelucrare a două conferințe susținute la singurele două colegii pentru femei din cadrul Universității Cambridge la acea vreme – este, probabil, și cel mai „literar“ discutat pînă acum, calitate la care se adaugă elementul „meta“, pentru că drumul parcurs de mintea autoarei care încearcă să vorbească pe tema „Femeile și ficțiunea“ (toate conceptele dezvoltate de Woolf, la fel ca tot restul citatelor, sînt preluate din O cameră doar a ei, traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu, Editura Black Button Books, București, 2018) descrie un itinerariu al cărui scop este să lămurească „de ce“ și „cum“ a ajuns la concluzia pragmatică – ce deschide acest eseu.
Dar, ca și în cazul lui James Baldwin, cred că o înțelegere a omului Virginia Woolf poate fi de ajutor în lectura eseului de față. Spre deosebire de Baldwin, Virginia Woolf nu provine dintr-o familie defavorizată, ba chiar din contră. Tatăl ei, Sir Leslie Stephen (la National Portrait Gallery, în Londra, există un platinotip din 1902 ce-l reprezintă, figură tolstoiană, în timp ce în fundal, slightly faded, apare chipul spiritualizat al fiicei care avea să scrie O cameră doar a ei, fotografie emoționantă, în care tatăl privește cu duioșie spre fiică, înclinînd ușor capul), a fost preot anglican, apoi agnostic declarat, atlet și alpinist, istoric, jurnalist, un intelectual cu mintea deschisă, o figură care anticipa ruperea de universul victorian și făcea, prin propria biografie intelectuală, pasul spre modernism. Figura lui este ficționalizată prin portretul personajului din Spre far, Dr. Ramsey. Prima lui soție, Minny, fiica lui William Thackeray, i-a „dăruit“ o fată, după mai multe sarcini pierdute (ultima dintre ele aducîndu-i și moartea).
Mama Virginiei Woolf nu era un personaj mai puțin interesant: Julia Prinsep s-a născut la Calcutta, dar cînd avea doi ani mama sa s-a mutat înapoi în Anglia cu restul familiei. Mătușa ei, Julia Margaret Cameron, era o celebră fotografă, iar Julia a devenit modelul ei preferat, drept care ne-au rămas cîteva zeci de portrete fotografice ale ei. Prin legături de familie, a început să frecventeze Little Holland House, unde a intrat în cercul prerafaeliților, devenind astfel unul dintre modelele preferate ale lui Edward Burne-Jones. S-a măritat cu Herbert Duckworth, un avocat care a lăsat-o repede văduvă, alături de trei copii mici. După moartea soției lui Leslie Stephen, al cărui agnosticism îl admira, au devenit prieteni, apoi s-au căsătorit. Împreună au avut patru copii, pe care i-au crescut alături de cei trei ai ei și de fiica lui Leslie Stephen din mariajul anterior. Un adevărat labirint familial! Julia Stephen a fost o protofeministă, deși viziunea ei era că, în ciuda valorii echivalente a produselor muncii femeilor și bărbaților, aceasta trebuie să se manifeste în zone diferite. Se opunea, așadar, mișcării sufragetelor (un ecou al acestei viziuni, estompat și nuanțat totuși, se va regăsi în O cameră doar a ei). Leonard Woolf scrie despre Julia Stephen că e cea mai frumoasă femeie din Anglia, lăsînd în urma ei o droaie de admiratori și de inimi frînte, printre care și a lui Henry James. A scris cărți pentru copii, cărți despre creșterea copiilor și a fost, din toate punctele de vedere, o victimă a propriei bunătăți și a propriului devotament. I-a fost sprijin lui Leslie Stephen, care avea dese episoade depresive, a crescut de una singură acea droaie de copii, venind din surse diferite, și-a îngrijit părinții la bătrînețe, pînă în pragul morții, ba chiar și pe sora ei, Adeline, care a murit în 1881. Amintindu-și de ea, Virginia Woolf avea să scrie că mama ei a fost, din cauza acestor condiții, mai mult o prezență generală, decît o persoană. Virginia avea să-și dea repede seama, asemenea propriului tată, că doar îmbolnăvindu-se putea atrage întreaga atenție a mamei sale. Toată această energie investită în bunăstarea celorlalți și în îngrijirea muribunzilor avea să-și ceară prețul: ultimele fotografii o arată epuizată, meditativă, depresivă, cu o figură esențializată de sfîntă din pictura nordică a Reformei. Profilul ei aduce izbitor cu cel al Mamei lui Albrecht Dürer. Frumusețea austeră, atît de potrivită școlii prerafaelite, era cea a unei fantome, una care avea s-o bîntuie pe Virginia Woolf toată viața.
Virginia s-a născut, așadar, în 1882, în casa de la Hyde Park Gate, unde a trăit pînă la moartea tatălui, în 1904. Avea patru frați și surori vitrege și trei frați buni. În două mărturisiri autobiografice, făcute în perioade diferite de timp, Virginia Woolf și-a acuzat cei doi frați vitregi mai mari, „frații Duckworth“, că ar fi abuzat-o sexual în mod repetat, începînd de la vîrsta de șase ani, ca și pe sora ei, Vanessa. Mărturia e sprijinită de biografii recente (Louise De Salvo și Gillian Gill) și, în cadrul limitat al acestei serii de eseuri, aruncă o punte nedorită spre gîndirea timpurie freudiană, în care isteria era rezultatul unui abuz real din copilărie. De altfel, împletirea ficțiunii cu autoanaliza și invocarea constantă a fantomelor celor morți (soții Ramsay, Jacob, Percival din Valurile) par a face parte din travaliul de o viață de exorcizare a unor traume.
*
Casa Stephen era una sufocată de picturi, profund culturală și agitată, iar notorietatea părinților atrăgea musafiri ale căror nume reprezintă, practic, canonul literaturii victoriene, dar și începutul rupturii de tradiție: Henry James, Alfred Tennyson, Thomas Hardy. Micuța Virginia a devenit obsedată de scris și de cărți – obsesie ce avea să creeze o legătură profundă între ea și tată –, astfel că la vîrsta de nouă ani a început să scrie, alături de sora ei Vanessa, un ziar al familiei, Hyde Park Gate News, în care erau trecute în revistă evenimentele importante din viața familiei. Avea să „publice“ ziarul pînă în 1895, anul morții mamei sale. În 1897 a început să țină jurnal. Moartea mamei reprezintă sfîrșitul copilăriei și debutul unei depresii care avea s-o însoțească toată viața, pînă la sinuciderea din 1941, mai ales că a fost urmată, la perioade relativ scurte de timp, de alte morți importante: cea a surorii vitrege Stella, care-și asumase rolul de „mamă“, apoi a tatălui, în 1904. Totul în mai puțin de un deceniu. Virginia a suferit o cădere nervoasă foarte puternică și a încercat să se sinucidă. Cu toate astea, și-a continuat studiile de la King’s College, din Londra: germană, greacă veche și latină. În 1905 a început să scrie pentru The Times Literary Supplement. Vanessa a mutat familia în celebrul cartier Bloomsbury, unde casa Stephen a devenit un cuib în care se întîlneau tinerii radicali care avea să alcătuiască „Bloomsbury group“ (Clive Bell, Lytton Strachey, John Maynard Keynes, E.M. Forster sau Leonard Woolf). În 1910, grupul avea să devină celebru în urma a ceea ce a rămas în istorie drept The Dreadnought Hoax, o farsă în care mai mulți membri ai grupului s-au deghizat în membri ai familiei regale din Etiopia și au solicitat ca Marina Regală Britanică să le prezinte nava de război HMS Dreadnought.*
În 1907, Virginia Woolf, care începuse deja să se despartă de cronica literară și exersa scrierea literară, schița un eseu autobiografic pe care-l văd în contrapartidă cu O cameră doar a ei: Reminiscences. A susținut că-l scrie pentru nepotul ei, Julian Bell, lucru imposibil, dat fiind că acesta s-a născut în 1908. Atît adresantul, cît și scopul ar trebui căutate detectivistic în altă parte. Ceea ce mă sprijină însă în împerecherea celor două eseuri este formidabila unitate a gîndirii, stilului și sensibilității operei Virginiei Woolf. Perioada în care și-a scris „reminiscențele“ este una a exercițiilor literare ce luau forma unor eseuri descriptive menite ochilor celor apropiați. Reminiscențele se doresc a fi o „biografie“ a surorii sale Vanessa, dar devin, pe parcurs, memorii ale copilăriei și adolescenței lor comune. Adresîndu-se direct nepotului nenăscut, într-un exercițiu literar a cărui splendoare anunță fragmente fulgurante din Orlando, Virginia își descrie sora ca fiind „neîndemînatică și timidă ca un mînz cu picioare prea lungi“. Viața lor se desfășoară la un nivel unde zeitățile sînt focul din șemineu, picioarele adulților sau ale fraților mai mari și pisicile negre care „probabil nu au coadă“. În mod ironic, începutul eseului amintește de incipitul din Portretul artistului la tinerețe. Dar pasajul care face implozie în corpul eseului este cel dedicat morții mamei: „În această ordine de idei, moartea bunicii tale a fost un dezastru; pentru că trebuie să înțelegi că era nu numai cea mai frumoasă dintre femei, lucru pe care ți-l vor spune portretele ei, dar și una dintre cele mai deosebite. Viața i-a trecut atît de iute, avea să fie atît de scurtă, încît experiențele ce în general au timp să se dezvolte și să rodească pe îndelete în ea au fost comprimate; s-a măritat, a avut copii și și-a jelit soțul înainte să împlinească 24 de ani“ (Reminiscences, în Moments of Being, Harcourt Brace Jovanovich, Londra, traducerea mea). Apare aici o temă asupra căreia Virginia Woolf va medita de-a lungul întregii sale cariere de scriitoare: echilibrul dificil dintre succesiunea rapidă a evenimentelor din viața unui om și dilatarea greoaie, aproape statică a marilor evenimente emoționale. E un paradox pe care eseul nu-l poate rezolva decît dacă apelează la instrumentele ficțiunii. " ["post_title"]=> string(73) "Un secol în eseuri. Cinci sute de lire pe an și-o cameră doar a ei (I)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(67) "un-secol-in-eseuri-cinci-sute-de-lire-pe-an-si-o-camera-doar-a-ei-i" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-11 13:05:14" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-11 10:05:14" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240592" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [30]=> object(WP_Post)#35639 (24) { ["ID"]=> int(240644) ["post_author"]=> string(2) "16" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-12 11:06:28" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-12 08:06:28" ["post_content"]=> string(12429) "„Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort.” Dino Buzzati „Ura este un domeniu al inimii, disprețul unul al capului.” Schopenhauer „Îți mai amintești de învățătoarea mea, doamna Hoffman, de la școala germană, delfinache? Cu siguranță, ți-am povestit despre ea adesea. O femeie tip bărbat, doar mustața-i mai lipsea. Fuma țigări fără filtru. Mirosea a tutun și a transpirație. Ne trăgea de urechi și ne bătea cu liniarul în palme. Era văduvă, urîtă și rea. Eu nu cred că un om urît la chip trebuie să fie și rău. Învățătoarea mea și dacă era frumoasă, tot rea ar fi fost. Poate greșesc. Poate caracterul este cel care-i cioplește omului mutra, i-o modelează... Iarăși nu sînt sigură. Tata era ceea ce se poate numi un bărbat arătos, chiar dacă trăsăturile chipului îi erau aspre. Învățătoarea nu mă suporta și nici eu pe ea. Mereu îi dădeam cîte o replică ironică la stupidele ei observații. O contram, cum ziceam noi, copiii, cu o îndrăzneală pe care ea o considera adevărată obrăznicie. Și atunci mă bătea cu liniarul ori mă punea la colț să stau în genunchi pe boabe de porumb, avea întotdeauna în sertarul catedrei o pungă plină cu astfel de boabe. La una din ședințele cu părinții m-a pîrît tatei că sînt obraznică și-i incit și pe ceilalți din clasă să fie, că am un comportament deplorabil, greu de suportat, abia de-și poate ține lecțiile din cauza mea. Asta era, desigur, o mare minciună. Întors acasă, tata m-a bătut în camera mea cu cureaua, ții minte, delfinache, erai și tu pe-acolo, pe undeva, printre pernele patului. Mi-a lăsat urme pe picioare și brațe de a trebuit, o vreme, să port mereu bluzițe cu mîneci lungi și pantaloni de trening pe sub uniformă. De cîte ori mă bătea tata, mama se ascundea într-altă cameră, de parcă nici n-ar fi existat. Ea nu a participat niciodată la ședințele cu părinții. Sînt convinsă că fusese ordinul tatei să rămînă acasă, doar prezența lui era importantă. Mama a murit cînd eu aveam 14 ani, la vreo trei ani după revoluție. O vreme am crezut că se îmbolnăvise din cauza bătăilor aplicate de tata. Fuma mult, era singura ei plăcere, singura ei bucurie. N-au fost bătăile de vină, făcuse cancer la plămîni. Tata nu i-a interzis niciodată fumatul. Și el fuma, dar mult mai puțin. Draga mea mamă, eu am iubit-o, dar ea oare m-a iubit? Delfinache, acum am să-ți destăinuiesc un secret teribil, ceva ce am păstrat doar pentru mine pînă azi. M-a durut enorm, a fost ca un cuțit înfipt în piept. Atunci m-am simțit cea mai singură ființă de pe lume. Am auzit-o pe mama mărturisindu-i unei vecine că ea, de fapt, nu m-a dorit. N-a vrut ca eu să apar pe lumea asta... Era tînără, dorea să mai trăiască cîțiva ani liberă, fără un plod pe cap, dar s-a întîmplat să rămînă gravidă, iar tata i-a spus, în stilul lui categoric, că asta-i menirea ei, să crească copii. Așa am venit pe lume, ca un copil nedorit de mamă. Aveam zece ani cînd am aflat. Cîte nopți nu am plîns cu tine lîngă mine, iar tu nu știai de ce! Oare mama s-a prefăcut doar că mă iubește, cînd era în viață? Nu voi afla niciodată adevărul. Iar dacă tata m-a dorit, de ce m-a bătut mereu? Considera că era cea mai eficace metodă de educație a unui copil, de aia. Poate cea mai eficace să-i traumatizeze sufletul. Însă eu m-am născut o luptătoare și mi-am dat seama atunci că sînt o buruiană care crește după cum îi este voia, și unde dorește, cu toate intemperiile care o asaltează. Zîmbetul tău blînd a fost mereu o alinare pentru mine, te vedeam cu coada ochiului și cînd tata mă bătea și asta mă făcea să suport cu stoicism agresiunile lui. Ba chiar să-l înfrunt adesea. Libertatea mea de buruiană prindea tot mai bine contur și avea să se împlinească după ce tata m-a legat întîia oară. Întîia și ultima oară. Tati, inima mea e un delfin albastru! Ce tîmpenii vorbești, Gudrun. Ești o proastă! Prima dată cînd i-am făcut această mărturisire de-a dreptul poetică, nu m-a bătut, m-a alintat doar cu binecunoscutul cuvințel: proastă. Eram deja obișnuită, efectul asupra mea devenea tot mai palid, mai nesemnificativ. Prin urmare, într-altă zi i-am repetat că inima mea este un delfin albastru pe un ton destul de provocator, bănuiesc. S-a înfuriat și mi-a cîrpit cîteva palme, să nu te mai aud cu idioțenia asta! Surprinzător este faptul că nu te-a aruncat la gunoi. După cît de disprețuitor vorbea despre tine, numindu-te amărîta aia de jucărie din plastic, era de așteptat. Ori mi te-a lăsat ca să aibă mereu un pretext de a rîde de mine. Proasta care doarme cu un delfin cenușiu și caraghios, din plastic, ba mai și stă cu el de vorbă! O să-l iei cu tine și cînd te vei duce la ofițerul stării civile ca să te măriți?, întreba el ironic și retoric. În fața ofițerului stării civile nu am ajuns niciodată. Întotdeauna am fost convinsă că acele hîrtii care pecetluiau, cică, o relație nu reprezintă nimic, nu au nici o valoare, nu erau o asigurare pe viață că se vor iubi pînă ce moartea-i va despărți! La 15 ani m-am îndrăgostit de Robi, ți-l amintești cu siguranță. Era cu patru ani mai mare, chitarist într-o formație de club. Avea muzica în sînge, talent pînă-n vîrful degetelor. Doar puțin mai înalt decît mine, cu ochi albaștri, plin de umor și bun-simț. Se comporta respectuos cu toată lumea, asta pînă cînd apuca să dea pe gît cîteva pahare de tărie. În clubul unde cînta și repeta am găsit odată un morman de catifea albastră care fusese, bănuiesc, cortina scenei. Din acea catifea mi-am croit un costumaș trăznit, zic eu, o fustă scurtă, foarte scurtă și un sacou cu buzunare largi, unde te duceam, uneori, cu mine... Robi mă aștepta cîteodată cînd ieșeam de la școală. Nu în fața clădirii, desigur, ci pe o stradă laterală unde ne întîlneam ca și întîmplător. Mă conducea pînă aproape de casă pentru a se feri de ochii vecinilor care m-ar fi putut pîrî tatălui. O dată pe săptămînă, sîmbăta noaptea, săream pe fereastră, apoi peste gard și mergeam la club ca să-l ascult cum cîntă la chitară. Era un soi de discotecă unde formația lui Robi ținea un recital de aproximativ o oră. Lumea dansa, mai puțin eu. Ședeam la o masă cu alte colege de clasă, uneori mă ridicam și țopăiam toate în jurul ei, fără să ne deplasăm pe ringul de dans. Te luam cu mine într-unul dintre buzunarele sacoului din catifea albastră, îți amintești, delfinache, îți plăcea muzica... Puțin după miezul nopții, Robi mă conducea acasă, la despărțire ne sărutam și atît. Recunosc cu sinceritate, nu am fost niciodată atrasă de sex. Asta nu înseamnă că mă născusem o frigidă. Nu era pentru mine o prioritate, ceva la care să visez noaptea, ceva care să mă provoace și să-mi pierd cumpătul. Robi nu a forțat niciodată nota în acest sens, afirma, rîzînd, că avem destul timp pentru sex, o viață întreagă la dispoziție. Cînd se îmbăta devenea, însă, agresiv. Extrem de agresiv. Jignea pe toată lumea, inclusiv pe colegii din trupă. Se lua la harță, care denatura într-o adevărată bătaie. Își pierdea prietenii... La mine nu s-a răstit și nici nu m-a lovit vreodată. Cînd era beat, obișnuia să-mi spună mereu, viața asta-i o poveste spusă de un idiot, plină de mînie și gălăgie! Într-o noapte, eu lipseam de la club, s-a întîmplat nenorocirea. După ce și-a terminat programul, a băut mult la bar, păhărel după păhărel. S-a luat la harță cu patronul, cu bodyguarzii acestuia, a declanșat bătaia cu pahare și sticle sparte, ba și-a folosit și chitara pe post de ciomag. A lovit în dreapta și în stînga și a fost lovit, la rîndul lui, pînă cînd a căzut și a murit. Nu se știe exact dacă dintr-o lovitură primită ori deoarece, în cădere, s-a mai lovit la tîmplă și de colțul unei mese. Asta mi-au povestit colegele care se aflau în club. Nu am fost la înmormîntare, n-am fost niciodată să-i vizitez mormîntul. Trecutul poate să-ți facă rău doar dacă-i dai voie, delfinache. Totuși, cu toată mărturisirea făcută vecinei, mama mea cred că avea momente cînd mă iubea cu adevărat. După ce a căzut la pat, mă chema mereu la ea, mă strîngea în brațe pătimaș și șoptea printre lacrimi, copilul meu drag, îmi mîngîia părul, ești frumoasă, Gudrun, fata mea iubită, așa să rămîi toată viața, o luptătoare care nu se lasă doborîtă de nimeni și de nimic. Iubesc atît de mult apa, delfinache, ți-am mai spus-o. La fel de mult ca și tine. Aș trăi în apă. M-aș transforma într-o plantă marină. Ori într-un peștișor colorat. Ori într-o sirenă. Oare sirenele au sex? Nu cred... Ce bine de ele! Cînd eram mică, iar maturii îmi puneau acea întrebare tembelă pe care o pun la toți copiii, ce vrei tu să te faci cînd vei fi mare, invariabil răspundeam că vreau să mă fac bătrînă...” Tatăl lui Gudrun era un pasionat al jocului de poker. Nu chiar un pătimaș care să-și piardă și ultimii bani, să intre-n datorii pînă la disperare. Calcula, cu sînge rece, cînd era momentul să se oprească, să iasă din joc. Participa doar la partidele pe care le organiza la el acasă, de două ori pe lună. Dacă era vreme frumoasă, partidele se desfășurau în chioșcul din grădină, vara ori la început de toamnă, dacă serile mai erau călduroase. În rest, jucătorii se adunau în sufragerie. Mama asista la partide toată noaptea, așezată pe un scaun la o distanță de cîțiva metri de masa lor. Croșeta ori citea. Din cînd în cînd, executa comenzile scurte pe care i le adresa soțul pe un ton gutural, dar ferm, fără a-și muta privirile de pe cărți. Patru pahare cu vin! Apă plată și minerală! Sandviciuri!, sau Patru boluri cu alune!, sau Cafele! Sărățele! Golește scrumierele! Aprinde luminile! Pînă ce jucătorii, atinși de oboseală, se hotărau să plece toți deodată. În majoritatea cazurilor erau aceiași, vechi prieteni de-ai tatălui. Rareori, dacă lipsea vreunul din motive obiective, venea un coleg de serviciu de-al tatălui. Ceea ce o surprindea și în același timp o nedumerea pe Gudrun era faptul că jucătorii de poker îi ziceau tatălui generale! E rîndul tău, generale! Mai gîndești mult, generale? Intri în joc, generale? Cafeaua și sandviciurile sînt de calitate, generale, să tot joace omul cu tine. Și așa mai departe. O dată a îndrăznit să întrebe, tati, tu ai fost în armată general? Tatăl a rîs batjocoritor, ce aiureli îți trec prin cap, fetițo, așa-mi zic jucătorii pentru că sînt cel mai bun! Răspunsul nu a mulțumit-o pe fetiță, dar a renunțat să-l mai întrebe, s-ar fi ales doar cu cîteva palme zdravene peste ceafă pentru insistențele sale prostești. (Va urma)
Am văzut cu toții imaginile: cerul întunecat, brăzdat de rachete. Rachete urmărite de alte rachete. Și multe explozii. Ca un spectacol pirotehnic. Sau ca un joc video. Cînd cerul se umple de explozii e fie game over, fie trecerea la un nivel superior. Doar că acum e altceva. Gravitatea unui atac militar nu se măsoară neapărat după efectele directe pe care le produce. Nu întotdeauna. Atacul Iranului împotriva Israelului din noaptea de 13 spre 14 aprilie nu a provocat victime, ci doar pagube minore asupra unor obiective militare. Cu toate acestea, evenimentul riscă să marcheze profund relațiile și, poate, raporturile de forțe din Orientul Mijlociu – o regiune oricum aflată la confluența unor plăci tectonice care se ciocnesc.
Atacul propriu-zis, în care Iranul a folosit circa 300 de drone și rachete, a durat doar cîteva ore. Anticipat și de Israel, și de principalul său aliat, SUA, el a fost o replică, în semn de răzbunare, a Teheranului pentru bombardamentul israelian asupra ambasadei iraniene de la Damasc, soldat cu moartea unui important lider militar Hamas. Dar e și un avertisment, un semnal de alarmă pentru Israel, o amenințare pentru întreaga regiune că Iranul nu va (mai) tolera atacuri îndreptate împotriva sa. La scurt timp după această demonstrație de forță, autoritățile de la Teheran și-au declarat victoria: răzbunarea ar fi fost înfăptuită, iar atacul și-ar fi atins toate obiectivele. Ar fi însă prea ușor ca povestea să se încheie aici...
Israelul nu are motive să se simtă învins: a reușit să doboare 99,9% din dronele și rachetele inamice și n-a suferit pierderi semnificative. E, deci, o victorie simbolică pentru Iran – e primul atac militar direct asupra Israelului și, cel puțin în rîndul statelor arabe din jur, și-a consolidat statutul de super-putere militară. Și o victorie defensivă clară pentru Israel: sistemul de apărare antirachetă, faimosul Iron Dome, e impenetrabil chiar și în cazul unui atac de amploare. Din perspectivă strict militară, evenimentul e greu de clasat. Atacul iranian a fost o formă de descurajare. Dar și apărarea israeliană a funcționat mai mult decît convingător. De acum, părțile sînt chemate să-și revizuiască nu doar propriile linii roșii în confruntarea cu adversarul, ci și termenii în care-și măsoară securitatea națională. Cele două state se acuză reciproc că reprezintă cea mai mare amenințare pentru pace în Orientul Mijlociu. Ce urmează?
La scurt timp după ofensiva iraniană, președintele Joe Biden și-a reafirmat sprijinul neclintit pentru Israel, dar a lăsat să se înțeleagă că se opune unei replici militare israeliene împotriva Iranului: o poziție clară pe care i-a transmis-o, într-o discuție telefonică, și premierului israelian Benjamin Netanyahu. SUA s-au angajat „ferm“ în apărarea Israelului. Dar nu vor participa la ofensive împotriva Iranului. E un moment de cumpănă și pentru diplomația americană. Care va trebui să definească și mai ales să comunice propriile linii roșii în relația cu Israelul. După atacul Hamas din octombrie anul trecut și pînă nu de mult, Joe Biden a oferit sprijin necondiționat pentru Israel și a continuat să susțină Israelul în ciuda atrocităților comise de armată, a crizei umanitare prin care trece populația din Fîșia Gaza, a situației regionale deosebit de tensionate etc. Acum, prioritatea SUA e să evite escaladarea conflictului dintre Israel și Iran.
Oricum, prin amploarea atacului și prin mijloacele utilizate, Teheran a depășit cu mult nivelul ostilităților împotriva statului evreu. Pînă acum, Teheran a evitat confruntarea directă, preferînd războiul prin proxy: luptătorii houthi din Yemen, militanții Hezbollah, Hamas etc. Atacul direct asupra teritoriului israelian, cu arme avansate, arată că Teheranul e acum mult mai dispus să-și măsoare forțele – chiar dacă nu-și dorește neapărat un război deschis, deci nu urmărește o escaladare. Misiunea SUA – aceea de a opri eventualele ambiții revanșarde ale Israelului – rămîne însă dificilă. Din perspectiva SUA, o nouă lovitură a israelienilor împotriva Iranului implică riscul ca războiul, care a fost în mare parte limitat la Fîșia Gaza, să se extindă într-o conflagrație regională de amploare. Însă un răspuns din partea Israelului, chiar în pofida semnalelor de descurajare primite de la Washington, nu poate fi exclus – ba chiar e inevitabil, susțin hardlinerii israelieni.
Ce pot face SUA pentru a preveni escaladarea? Biden și Netanyahu nu au tocmai o relație bună. Mai ales în ultimele luni, criticile la adresa guvernului Netanyahu s-au înmulțit, pe fondul crizei umanitare din Fîșia Gaza. Printr-o abținere istorică în Consiliul de Securitate al ONU, Washingtonul a contribuit decisiv la adoptarea unei rezoluții prin care s-a cerut, imperativ, o încetare a focului. Israelul a făcut unele concesii, permițînd culoare de trecere pentru ajutoare umanitare în Fîșia Gaza, însă Netanyahu nu dă semne că ar vrea să deschidă negocierile pentru o pace durabilă. Dimpotrivă, în plan intern, premierul vede continuarea războiului ca pe un soi de garanție că-și va păstra funcția. În aceste condiții, e greu de prevăzut dacă va fi sensibil la argumentele partenerului american. Și apoi, sînt destule voci care spun că dacă Iranul va rămîne nesancționat după această demostrație de forță, atunci va încerca din nou să amenințe Israelul la o scară mai largă – și că atacul trebuie urmat de un răspuns pe măsură. O ofensivă israeliană ar fi deci necesară ca formă de prevenție... Iar ambasadorul Israelului la ONU a invocat, la două zile după atac, „dreptul la răzbunare“. Dar oare dreptul internațional nu s-a întemeiat tocmai pentru că pacea mondială nu poate fi stabilită dacă toți recurg la dreptul la răzbunare? "
["post_title"]=>
string(36) "Există „dreptul la răzbunare“?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(27) "exista-dreptul-la-razbunare"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-18 14:57:27"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-18 11:57:27"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240700"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
["comment_count"]=>
int(0)
["current_comment"]=>
int(-1)
["found_posts"]=>
int(31)
["max_num_pages"]=>
float(1)
["max_num_comment_pages"]=>
int(0)
["is_single"]=>
bool(false)
["is_preview"]=>
bool(false)
["is_page"]=>
bool(false)
["is_archive"]=>
bool(true)
["is_date"]=>
bool(false)
["is_year"]=>
bool(false)
["is_month"]=>
bool(false)
["is_day"]=>
bool(false)
["is_time"]=>
bool(false)
["is_author"]=>
bool(false)
["is_category"]=>
bool(false)
["is_tag"]=>
bool(false)
["is_tax"]=>
bool(true)
["is_search"]=>
bool(false)
["is_feed"]=>
bool(false)
["is_comment_feed"]=>
bool(false)
["is_trackback"]=>
bool(false)
["is_home"]=>
bool(false)
["is_privacy_policy"]=>
bool(false)
["is_404"]=>
bool(false)
["is_embed"]=>
bool(false)
["is_paged"]=>
bool(false)
["is_admin"]=>
bool(false)
["is_attachment"]=>
bool(false)
["is_singular"]=>
bool(false)
["is_robots"]=>
bool(false)
["is_favicon"]=>
bool(false)
["is_posts_page"]=>
bool(false)
["is_post_type_archive"]=>
bool(false)
["query_vars_hash":"WP_Query":private]=>
string(32) "1a79e4f9cfff2488edb27ba6341bcc76"
["query_vars_changed":"WP_Query":private]=>
bool(false)
["thumbnails_cached"]=>
bool(false)
["allow_query_attachment_by_filename":protected]=>
bool(false)
["stopwords":"WP_Query":private]=>
NULL
["compat_fields":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(15) "query_vars_hash"
[1]=>
string(18) "query_vars_changed"
}
["compat_methods":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(16) "init_query_flags"
[1]=>
string(15) "parse_tax_query"
}
}
31
