Printre pancartele agitate de cei cîțiva protestatari care au ieșit în stradă pentru a marca Noaptea Muzeelor, am văzut unul pe care scria chiar așa: „Cultura contează“. Nu era vorba de o constatare. Ci de un deziderat. Sau de o revendicare exprimată fără a fi exclamată. Nu știu cîți dintre „consumatorii“ obișnuiți ai acestui eveniment anual au înțeles sensul protestelor anunțate deja cu cel puțin o săptămînă înainte. Cei mai mulți probabil că s-au simțit frustrați că au găsit închise unele muzee care, pe harta și în programul evenimentului, figurau drept deschise. Sau poate că au înțeles, din tonul unor relatări TV, că e vorba, iarăși, despre exasperante și absurde cereri salariale ale unor angajați la Stat. Premierul Marcel Ciolacu (PSD) a insinuat chiar că protestul e un „șantaj“ la care, nu-i așa, nu trebuie răspuns.
Adevărul e că nu există un moment mai oportun pentru un protest al muzeografilor decît acesta. Doar într-o singură zi (prelungită pînă noaptea, tîrziu), cele circa 250 de muzee participante atrag în jur de 300.000 de vizitatori. Inițial, patru muzee mari din București au anunțat că se vor alătura protestului inițiat de sindicatul CulturMedia prin care angajații cer mărirea cu 20% a salariilor. Lor li s-au adăugat și multe alte muzee din țară, printre care și Muzeul „Vasile Pârvan“ din Bîrlad, Muzeul Național de Artă Timișoara, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Maramureșean din Sighet, Muzeul Național al Bucovinei, Muzeul Județean de Istorie Brașov, Muzeul Județean de Științele Naturii Prahova, Muzeul Județean Buzău, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ din Tulcea etc. Iar Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor – organismul ştiinţific de specialitate în domeniul patrimoniului cultural mobil al Ministerului Culturii – și-a exprimat solidaritatea față de decizia unei părți reprezentative a muzeelor din România de a nu participa în acest an la Noaptea Muzeelor.
Răspunsul prompt din partea autorităților la acest protest? Îl voi cita pe larg pe premierul Marcel Ciolacu tocmai pentru a ilustra o atitudine, manifestată în diverse moduri în ultimii mulți ani, pe care muzeografii încearcă s-o denunțe. Iată ce a înțeles prim-ministrul: „Am avut o discuţie cu doamna ministru al Culturii. Şi eu sînt, să ştiţi, nemulţumit de foarte multe lucruri, dar nu mi-a trecut prin cap să boicotez nişte copii să viziteze muzeele. Din punctul meu de vedere şi prin intermediul dumneavoastră o să fac un apel la dînşii să-şi facă serviciul pentru care sînt angajaţi. Şi prin dialog concret, deja am început discuţiile cu doamna ministru, cu domnul ministru al Finanţelor, dar la un asemenea şantaj eu nu voi răspunde. Calea cea mai corectă este ca în perioada următoare să ne aşezăm la masă şi dînşii să-şi facă slujba pentru care sînt plătiţi de către noi toţi. Cum şi eu sînt plătit şi din impozitele mele, dar şi din impozitele dumneavoastră. Înţeleg că este an electoral, înţeleg că există nemulţumiri, dar trebuie să avem şi un dialog. Nu-mi aduc aminte, pînă acum, să nu fi stat cu vreo categorie la masă, decent, şi stînd de vorbă punctual despre fiecare problemă. La şantaj îi anunţ oficial că nu voi răspunde. Dacă e nevoie, voi apela la alţi miniştri şi avem noi grijă de muzee în Noaptea Muzeelor. Nu am nici o problemă“. Te-ai fi așteptat, din partea unui șef de partid de stînga, social-democrat, la mai multă înțelegere, ca să nu spun empatie, în fața unui protest cu legitime revendicări sindicale; te-ai fi așteptat la reținere și declarații precaute din partea liderului unei coaliții aflat în campanie electorală; te-ai fi așteptat măcar la o oportună adecvare politică din partea unui prim-ministru cu ambiții mult mai înalte. De unde! Omul nu a înțeles nici măcar inechitatea salarială (există muzeografi cu salarii mai mici de 3.000 de lei), darămite miza mai mare, care ține de protejarea și punerea în valoare a patrimoniului.
Căci ce s-a petrecut weekendul trecut nu a fost primul protest al acestor oameni altminteri tăcuți. Și în 2015 a fost o ediție-manifest. Atunci, la inițiativa Rețelei Naționale a Muzeelor din România, vizitatorilor li s-a atras pentru prima dată atenția asupra unui fenomen invizibil care se petrecea totuși sub ochii lor: starea de degradare a muzeelor, litigiile ori retrocedarea unor clădiri muzeale. Pentru atrage atenția asupra riscului închiderii, multe muzee au prezentat atunci socluri goale, rame fără tablouri ori tablouri acoperite cu pînză albă. Au fost, cum se spune, imagini cu un puternic impact emoțional. Dar nu s-a schimbat nimic substanțial. Sigur, unele muzee, puține, au fost renovate (de pildă, Muzeul de Artă din Timișoara, instituție-reper a programului Capitală Europeană a Culturii), însă marile șantiere nu au mai fost lansate. Dar acel protest a arătat totuși că există un soi de conștiință profesională și probabil că atunci s-au pus și bazele unor rețele sindicale care acum încep să funcționeze. La ultima ediție a Nopții Muzeelor, acești profesioniști au vorbit pentru prima dată cu voce tare. Nu, nu doar despre revendicări de tip sindical (creșteri salariale), ci și – din nou! – despre degradarea profesiei, despre riscurile muncii, despre starea deplorabilă a instituțiilor, despre subfinanțarea cronică a muzeelor și a culturii, în general, despre comasări & reorganizări absurde, despre numirile politice la vîrful instituțiilor și plecarea profesioniștilor, despre restanțele legislative (Codul Patrimoniului, Legea managementului în instituțiile de cultură). Lista e lungă, problemele sînt grave, dincolo de ce-au vrut să rețină autoritățile. Așadar, efortului bugetar pe care îl presupune ajustarea salarială ar trebui să i se adauge un angajament mai consistent și pe termen lung din partea Ministerului Culturii. "
["post_title"]=>
string(18) "Cultura contează?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(16) "cultura-conteaza"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-24 09:31:07"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-24 06:31:07"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241336"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[1]=>
object(WP_Post)#36736 (24) {
["ID"]=>
int(241340)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-20 16:40:07"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-20 13:40:07"
["post_content"]=>
string(6310) "
Paul Celan – o biografie în imagini
Amphitrio, adică: Andrei Petrache, Mike Alex și Philip Goron[/caption]
Ana Blandiana[/caption]
Andrei Gorzo[/caption]
Teona Farmatu[/caption]
PREMIUL „OBSERVATOR UNIVERSITAS“
Premiul „Observator Universitas“ pentru poezie a fost acordat Teodorei COMAN, pentru volumul Piesă de rezistență, apărut la Editura Nemira.
Carmen MUȘAT
Premiul „Observator Universitas” este acordat de studenți, de masteranzi și doctoranzi, invitați în jurizarea acestui premiu, dar nu numai, implicați chiar în viața culturală actuală. Ei sînt studenți, masteranzi și doctoranzi în mai multe centre universitare din țară, Universitatea din București, Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Universitatea „Babeș Bolyai“ din Cluj, Universitatea „Transilvania“ din Brașov și Universitatea de Vest din Timișoara, iar ultimii, dar nu cei din urmă, sunt studenții, masteranzii și doctoranzii de la Universitatea „Al. Ioan Cuza“ din Iași.
Argumentul juriului, prezentat de Teona FARMATU:
Premiul a fost acordat pentru critica asupra accelerării evoluției individului și a supraobsesiei progresului pe toate planurile, pentru demascarea efervescentă a luptei acerbe, de subteran, pentru a deveni cea mai bună versiune a ta, pentru polemica atît de cerebrală îndreptată spre digitalul hipercapitalist și acaparant, pentru densitatea discursivă, nemilos de critică și de tăioasă, dar dinamică și eliberatoare de constrîngeri formale și existențiale.
Teodora COMAN
Mă bucur că am această ocazie de a-mi exprima recunoștința, bucuria, dar și surprinderea față de obținerea Premiului „Observator Universitas“. Spun „surpriză“, pentru că nu m-am așteptat ca volumul meu, care abordează specificul celor de vîrsta a doua – 40 spre 50 –, vîrsta spre care mă îndrept și eu, să aibă rezonanță la cei care, la vîrsta lor, nu au asemenea confruntări cu limitele sau această conștiință a plenitudinii. Din contră, mie mi se pare că tinerețea este mult, mult mai predispusă la exuberanțe, la experimente, la libertate și la o atitudine mai relaxată în raport cu viața. E și normal. Este o onoare și încîntare pentru mine, cu atît mai mult cu cît premiul vine din partea unor studenți absolut extraordinari. În al doilea rînd, este o onoare și o încîntare datorită listei de nominalizări. Mă aflu într-o companie extraordinară de poeți pe care îi admir foarte mult.
Cred că Premiul „Observator Universitas“ demonstrează că toate aceste categorii impuse poeziei referitoare la vîrstă, la generații pot fi artificiale. Tinerii îi pot citi pe cei bătrîni sau în curs de îmbătrînire, cum sînt eu, la fel cum și noi sîntem foarte interesați de cei tineri care apar, care inovează, care explorează zone încă neteritorializate sau prea puțin explorate de generația noastră și cred că este o relație reciprocă de profit, în cel mai bun sens. Profit politic.
[caption id="attachment_241366" align="alignright" width="300"]
George State[/caption]
Andrei Trică și Andra Paraschiv[/caption]
Cristian Fulaș[/caption]
Adrian G. Romila[/caption]
Simona Nicolae[/caption]
Simona NICOLAE
Am să spun cîteva cuvinte confuze – de bună seamă, și din pricina emoțiilor, și pentru că nici eu și nici colegii mei, Margareta Sfirschi-Lăudat, Cristian Șimon și Sorana Cristina Man, nu știm prea bine... ce este această carte. N-a știut nici juriul, pentru că nu a încadrat-o în nici o categorie, după cum vedeți. Știm însă cum s-a născut. Cineva, pentru că tot sîntem la o gală a majoratului, a iubit, și-a pierdut capul și a crezut de cuviință să traducă niște poeme de iubire din limba greacă veche. Apoi, a gîndit că trebuie s-o facă în metrul și cu mijloacele unei limbi ce nu mai este. Pe urmă, un altul a crezut că dumneavoastră, cititorii, nu veți înțelege mare lucru din toată povestea asta și a făcut atunci multe, multe, foarte multe note de subsol. A mai pus cineva o prefață, un altul a scris o postfață și uite așa iubirea, care nu prea știe să analizeze și să catalogheze, a ajuns lucrare doctă, traducere și ediție critică și, în curînd, subiectul unei teze de doctorat. Ce pot să spun este că vă mulțumesc dumneavoastră, care poate veți citi această carte, dar am de mulțumit și multor Alexandrii: lui Alexandru Skultéty, redactorul minunat și primul cititor care s-a ocupat de acest volum, lui Alex Eser, care a făcut această copertă elegantă, lui Alex Nicolae și lui Alex Catană, reprezentanți ai Editurii Universității din București, și aș mai pomeni vreo doi Alecși, dar pe care-i știu doar eu. Morala poveștii este că decît un cap pierdut iubind, mai bine o lucrare care să ajungă în mîinile dumneavoastră, o teză de doctorat și ochiul treaz pe care ni-l oferă ca premiu revista Observator cultural.
[caption id="attachment_241369" align="alignright" width="300"]
Matei Vișniec[/caption]
David Bongard, Carmen Mușat și Matei Martin[/caption]
Premiul „Léopold Sédar Senghor“ pentru traducere din limba franceză
Oferit pentru prima dată la această ediție a Galei Observator cultural, Premiul „Léopold Sédar Senghor“ pentru traducere din limba franceză le-a revenit celor două traducătoare ale romanului Dă noaptea deoparte de Monique Proulx (apărut la Editura Casa Cărții de Știință), Rodica Baconsky și Alina Pelea. „Este textul care, dat fiind limbajul diversificat stilistic al personajelor, a solicitat soluţii mult mai variate decît în cazul transpunerii în româneşte a celorlalte două cărţi selectate. Tălmăcirea datorată traducătoarelor amintite este expresivă pe tot parcursul naraţiunii şi caracterizează nuanţat, cu echivalenţe româneşti foarte potrivite, lumea personajelor cărţii (îndeosebi la nivelul oralităţii discursului narativ), asigurînd cursivitate şi naturaleţe întregului ansamblu textual“, ne-a transmis Ion Pop, membru al juriului.
David Bongard, director al OIF pentru Europa Centrală și Orientală
Organizația Internațională a Francofoniei este profund angajată în promovarea limbii franceze și a diversității lingvistice în întreaga lume. Credem cu tărie în puterea limbajului de a uni oamenii și de a îmbogăți schimburile intelectuale și artistice. Crearea acestui premiu în parteneriat cu Observator cultural demonstrează angajamentul nostru de a sprijini și promova traducerea literară, care joacă un rol esențial în diseminarea ideilor și a cărților dincolo de granițele lingvistice. Onorînd traducătorii care lucrează pentru a face comorile literaturii francofone accesibile publicului român, celebrăm diversitatea expresiilor culturale și întărim legăturile dintre comunitățile noastre.
Premiul „Léopold Sédar Senghor“ întruchipează spiritul acestui mare om, poet și om de stat, care și-a dedicat viața promovării limbii franceze și recunoașterii bogăției culturilor francofone. Onorîndu-i memoria prin acest premiu, îi perpetuăm moștenirea și reamintim importanța limbii și a culturii în construirea unei lumi mai juste și mai unite.
Aș dori să-mi exprim profunda recunoștință către Observator cultural pentru parteneriatul său valoros în organizarea acestui premiu. Împreună, lucrăm pentru a consolida legăturile culturale dintre România și Francofonia globală și pentru a promova dialogul intercultural și înțelegerea reciprocă.
Îmi exprim recunoștința față de membrii juriului care și-au dedicat timpul și expertiza evaluării cărților nominalizate la Premiul pentru Traducere din Franceză în Română „Léopold Sédar Senghor“. Dăruirea și discernămîntul lor au fost esențiale în selectarea celor mai remarcabile lucrări dintr-o selecție de înaltă calitate. Angajamentul lor față de excelență și pasiunea pentru literatură au contribuit în mare măsură la succesul acestui eveniment. Vă mulțumesc din suflet pentru contribuția dumneavoastră valoroasă. De asemenea, aș dori să îi felicit călduros pe toți nominalizații pentru talentul lor remarcabil și dăruirea față de arta traducerii. Munca și pasiunea voastră au fost recunoscute astăzi și meritați toată admirația și felicitările noastre. Fie ca această recunoaștere să fie o sursă de inspirație pentru a continua să depășiți granițele artei voastre, îmbogățind lumea literară prin traducerile voastre remarcabile! Împreună, întruchipați excelența și diversitatea traducerii literare și contribuiți la promovarea dialogului intercultural și a înțelegerii reciproce dincolo de granițele lingvistice.
Rodica Baconsky
Se cuvine să începem prin a mulţumi pentru distincţia acordată,Premiul pentru traducere „Léopold Sédar Senghor“, un nume de rezonanţă în lumea poeziei, care conferă o aură aparte, onoare ce ne-o faceţi. Să-i mulţumim deci mai întîi autoarei canadiene din Québec, Monique Proulx, pentru povestea fascinantă a Montréalului contemporan, pe care ne-a dăruit-o odată cu Dă noaptea deoparte. În vertiginoasa trecere a timpului, marile opere dăinuie. Traducerile mor. Iar cînd reînvie, citesc opera în cheia clipei. Cronos este însă deopotrivă veşnicie şi clipă. Fie ca cea de acum, prin cartea pe care aţi distins-o, să-i bucure pe cititori.
Alina Pelea
Mulţumim Observatorului cultural, care ne aduce în prim-plan pe noi, cioplitorii de umbre, aflaţi între două cunoscute: două cunoscute care, atunci cînd traduci, devin brusc enigmatice. Să mulţumim juriului care a decis, dar şi echipei redacţionale de la Casa Cărţii de Ştiinţă, domnului Mircea Trifu, lui Alexandru Ionel şi Roxanei Ardelean. Să-i mulţumim negreşit limbii române pentru plasticitatea ei, pentru capacitatea ei de a absorbi noul, de a surprinde realitatea celuilalt, pentru melodicitatea ei şi pentru orizonturile sale metaforice. Cînd ai la îndemînă o comoară, nu trebuie decît să înveţi s-o preţuieşti şi să o cunoşti.
[caption id="attachment_241368" align="alignright" width="300"]
Maria Irod[/caption]
Jorge Jimenez Zumalacarregui și Liliana Pleșa Iacob[/caption]
Premiul pentru traducere din limba spaniolă
Pentru al patrulea an la rînd, Observator cultural oferă, cu sprijinul Institutului Cervantes, un premiu pentru traducere din limba spaniolă. Juriul a hotărît să o premieze pe doamna Liliana Pleşa-Iacob pentru traducerea cărţii lui Enrique Vila-Matas Ceaţa asta fără noimă, „o reflecţie metaliterară asupra conceptului de originalitate, unde lipsa deliberată a unei linii narative clare şi acumularea de referinţe literare din toate literaturile lumii, de citate şi comentarii strălucite vădesc descendenţa borgesiană a autorului de origine catalană şi postura sa radical antirealistă. Liliana Pleşa-Iacob a debutat ca traducătoare în 1978 şi de-a lungul deceniilor a semnat traduceri din Miguel Ángel Asturias, Arturo Uslar Pietri, Guillermo Cabrera Infante, Guillermo Arriaga, Alan Pauls, Julián Ríos, Ariana Harwicz, Alejandro Zambra. Aşa cum se poate vedea din această enumerare, pare să se fi specializat în texte dificile, care impun disciplină, meticulozitate şi o mare atenţie pentru nuanţe. Are meritul de a fi introdus autori noi şi provocatori din literatura de limbă spaniolă, urmînd o poetică a traducerii bazată pe un mare respect faţă de textul original, căruia ştie să-i surprindă particularităţile şi să-i restituie, în româneşte, forţa şi frumuseţea. Enrique Vila-Matas este un autor de o mare fineţe, care mînuieşte o imensă varietate de registre, are o aplecare specială spre parodie (una dintre trăsăturile, poate, cel mai greu de redat în traducere) şi de aceea proza sa este atît de provocatoare“, notează juriul.
Jorge Jiménez-Zumalacárregui, directorul Institutului Cervantes
Aşa cum au spus şi colegii mei, acest premiu este menit să sublinieze importanţa muncii traducătorului, importanţa traducerilor, care ne dau şansa de a avea acces la literatură, la alte ţări, la alte obiceiuri, la alte culturi. Acesta este motivul omagiului pe care-l aducem astăzi. M-aţi auzit de mai multe ori, şi la ediţiile trecute, dar nu voi obosi să fac acest lucru de fiecare dată, şi anume să-i mulţumesc doamnei Carmen Muşat şi să mulţumesc întregii echipe a Observatorului cultural pentru că au inclus Institutul Cervantes în această iniţiativă.
La final, două menţiuni: una de bucurie, de încîntare, şi cea de-a doua puţin mai tristă. Anul trecut, Institutul Cervantes a prezentat primele două volume din „Biblioteca Hispanică“, adică primul proiect de acest fel prezentat în România. Este vorba de un proiect pe care Institutul Cervantes îl realizează în colaborare cu Universitatea din Bucureşti, care, la rîndul său, colaborează cu o serie de universităţi spaniole în acest sens, cu sprijinul Editurii Humanitas. În curînd, Institutul Cervantes va prezenta încă două volume din această „Bibliotecă Hispanică“. Vestea mai tristă, pentru mine, este că acesta e ultimul premiu de traducere pe care-l prezint, personal, la Gală, pentru că îmi închei mandatul la Institutul Cervantes din Bucureşti. După un mandat de cinci ani, a venit momentul să pun punct, să-mi iau la revedere şi să încep o nouă etapă a vieţii.
Liliana Pleşa Iacob
Este pentru a doua oară cînd am bucuria să primesc un premiu pentru traducere. Prima dată, el a venit din partea Filialei de traduceri literare a Uniunii Scriitorilor, sub forma unei diplome pe care se menţiona „o traducere de vis“, şi era vorba despre romanul Colecţionarul de sunete al unui alt scriitor spaniol originar din Barcelona, Fernando Trias De Bes. Şi iată că, acum, prestigiosul Observator cultural, împreună cu la fel de prestigiosul Institut Cervantes, îmi face onoarea de a se opri asupra numelui meu, dintr-o listă de încă patru nume de traducători cunoscuţi şi apreciaţi – fapt care, evident, mă bucură şi pentru care le mulţumesc, la fel cum mulţumesc şi juriului care a optat în favoarea mea.
Şi vreau să mai mulţumesc Editurii Vellant, cu care eu colaborez de mai bine de 15 ani, pentru că mi-au dat ocazia să-l cunosc mai îndeaproape pe Enrique Vila-Matas. Îl ştiam dintr-un roman anterior, minunat, Parisul nu are sfîrşit, în care vorbeşte despre ucenicia lui literară la Paris. Acest minunat scriitor e o voce unică în peisajul literar spaniol contemporan, pentru că în romanele sale, care sînt auto-ficţiuni, el povestește pentru a-şi defini latura eseistică. Cartea care este premiată astăzi, Ceaţa asta fără noimă, este un roman-eseu, un fel de labirint fără ieşire, cu nenumărate bifurcaţii care toate conduc către literatură, către marile teme şi obsesii ale scriitorului contemporan, cum ar fi misiunea scriitorului în vremuri tensionate, dar în special redactarea materialului narativ prin metoda trans-textuală. Aceasta este marca definitorie a lui Vila-Matas.
[caption id="attachment_241371" align="alignright" width="300"]
Oana Sălișteanu[/caption]
Fotografiile au fost realizate de Cătălina FLĂMÎNZEANU
" ["post_title"]=> string(34) "Gala Premiilor Observator cultural" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(34) "gala-premiilor-observator-cultural" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-23 13:57:20" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-23 10:57:20" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241359" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#36733 (24) { ["ID"]=> int(241358) ["post_author"]=> string(3) "866" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-23 12:25:00" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-23 09:25:00" ["post_content"]=> string(13938) "[caption id="attachment_241402" align="alignright" width="212"]
Thomas Schlesser, Ochii Monei, traducere și note de Daniel Nicolescu, Colecția „Raftul Denisei“, Editura Humanitas Fiction, București, 2024, 520.[/caption]
La Paris, toată lumea poate vizita Musée d’Orsay, dar numai puţini au privilegiul de a savura un mic dejun în salonul de onoare al acestui fabulos loc de cultură. Este ceea ce mi s-a întîmplat mie, pe data de 29 ianuarie, fiind invitat de Editura „Albin Michel“ la o lansare/prezentare a romanului Les Yeux de Mona. Peste 40 de jurnalişti culturali au fost prezenţi în acea dimineaţă la eveniment, dintre care în jur de 15 sosiţi din străinătate. Eu m-am prezentat în numele Editurii Humanitas Fiction, deţinătoarea drepturilor de publicare în limba română a cărţii. Întregul grup a beneficiat apoi de un periplu prin muzeu, avîndu-l ca „ghid“ chiar pe autor, eseistul şi istoricul de artă Thomas Schlesser.
Pe supracoperta cărţii Les Yeux de Mona figurau, în mod surprinzător, nu doar numele autorului, titlul şi numele editurii, ci şi o incredibilă frază incitativă: romanul francez care a cucerit lumea. Cum poate cuceri lumea un roman înainte de a ieşi pe piaţă în limba în care a fost scris şi în ţara autorului? Ei bine, aici intervine arta de a fabrica un bestseller şi merită să amintesc în acest articol cîteva detalii. Drepturile de traducere a cărţii scrise de Thomas Schlesser erau vîndute deja pentru 30 de limbi, în momentul ieşirii sale în librăriile franceze, pe 1 februarie 2024. Reiau aceste date din dosarul de presă difuzat de Editura „Albin Michel“. Între timp, alte edituri din străinătate s-au „îndrăgostit“ de Ochii Monei. Cartea este tradusă, în prezent, în 37 de limbi şi difuzată în 60 de ţări. În Franţa, ea s-a vîndut în primele trei luni de la apariţie, în peste 160.000 de exemplare. Există deja şi un proiect pentru ecranizarea romanului. Dintre ţările interesate de povestea Monei, unele se află în Asia: China, Japonia, Vietnam, Coreea de Sud. Cartea va putea fi citită, însă, şi în Statele Unite, în Marea Britanie, în Canada, precum şi în Europa de Răsărit: România, Rusia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, Estonia, Lituania… Cum de i-a fermecat Les Yeux de Mona atît de repede şi cu atîta forţă pe editorii de pe toate continentele? Și de ce unele edituri s-au lansat într-o veritabilă licitaţie, plătind sume substanţiale pentru a obţine drepturile?
Încerc să schiţez cîteva răspunsuri legate de ceea ce a devenit un „fenomen editorial internaţional“.
Povestea imaginată de Thomas Schlesser, un nume practic necunoscut în sfera genului literar romanesc, poate fi rezumată în cîteva linii: o fetiţă de 10 ani, pe nume Mona, riscă să-şi piardă vederea; după ce Mona are o primă criză de cecitate, părinţii sînt avertizaţi că fiica lor s-ar putea să nu mai vadă deloc peste un an; pe fondul acestei drame de familie, bunicul Henry ia o decizie surprinzătoare (dar cît de înţeleaptă!), şi anume de a o duce pe Mona, o dată pe săptămînă, să admire în muzeele pariziene cîte o capodoperă a picturii şi a sculpturii; romanul lui Thomas Schlesser are, deci, structura a 52 de lecţii de iniţiere în artă date de bunicul Henry nepoatei sale Mona; bunicul şi-a motivat demersul cam aşa – dacă, într-adevăr, Mona va orbi, măcar să-şi poată stoca în memorie 52 de capodopere ale artei universale.
Thomas Schlesser declară în interviurile sale că a lucrat timp de 10 ani la acest roman. Ca istoric de artă el este un nume cu o anumită rezonanţă în Franţa, unde a publicat eseuri la edituri prestigioase precum Gallimard. În 2004, i-a apărut şi un prim roman, dar probabil că nu a fost luat atunci în serios pe plan literar. El şi-a forjat mai ales un statut de specialist în iniţierea în artă, şi citez aici doar două titluri foarte incitante: O istorie indiscretă a nudului feminin (Editura Beaux-Arts, Paris, 2010) şi O sută de enigme ale picturii – Frumuseţea (Editura Hazan, Paris 2010).
Ascultîndu-l pe Thomas Schlesser, pe data de 29 ianuarie, la Musée d’Orsay, am avut o plăcută surpriză şi l-am simţit imediat ca făcînd parte din categoria oamenilor pasionaţi şi cu har narativ. Publicul din România îl va putea asculta la Tîrgul de Carte Bookfest cu ocazia apariţiei în limba română a acestui roman, la Editura Humanitas Fiction – colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu. Un cuvînt elogios pentru excelenta traducere, fluidă, suplă şi limpede, a lui Daniel Nicolescu. Cartea lui Schlesser s-a menţinut constant în topul celor mai vîndute cărţi, iar revista Lire Magazine din aprilie îi plasa romanul pe locul întîi, în materie de vînzări, în Franţa (şi pe locul doi, în Italia).
Cum îi iniţiem pe tineri în descoperirea frumosului? – iată întrebarea la care răspunde, de fapt, printr-o fabulă filozofică, Thomas Schlesser. Cum să le deschidem noilor generaţii accesul spre capdoperele artei, într-un moment în care umanitatea produce milioane de imagini pe secundă, iar tinerii sînt aruncaţi de societate (fără criterii solide de selecţie) într-o junglă de produse culturale? Romanul lui Schlesser îşi asumă frontal dimensiunea didactică propunînd un veritabil joc iniţiatic. Fiecare capitol este o triadă: o primă secţiune ţine de ficţiune şi urmărim viaţa de zi cu zi a Monei şi a familiei ei; o a doua secţiune (scurtă) este descrierea unei opere de artă; o a treia secţiune este discuţia dintre Mona şi bunicul Henry, în faţa unei picturi sau a unei sculpturi, ocazie cu care iniţiatorul ţine o mini-conferinţă despre respectiva lucrare sau capodoperă, dar dialoghează şi cu iniţiata. Prima lucrare în faţa căreia bunicul îşi conduce nepoata este o frescă realizată la sfîrşitul secolului al XV-lea de Botticelli: Venus şi cele trei graţii oferind cadouri unei tinere fete. Ultima operă de artă analizată de cei doi (şi care încheie ciclul iniţiatic de 52 de săptămîni) este una reprezentînd cinci benzi negre, realizată în 2002 de Pierre Soulages. Între Botticelli şi Soulages, cele două personaje, bunicul şi nepoata, parcurg cinci secole de artă vizuală trecînd prin universul unor mari nume precum Leonardo da Vinci, Rembrandt, Goya, Gustave Courbet, Édouard Manet, Van Gogh, Kandinsky, Brâncuşi, Picasso, Niki de Saint-Phalle, Hartung… Bunicul nu alege însă numai capodopere ultracunoscute, ci şi lucrări mai puţin familiare marelui public, dar avînd semnificaţii speciale în istoria artei, fie din punct de vedere tematic, fie în ceea ce priveşte invenţiile tehnice, fie privind dimensiunea provocatoare, de ruptură conceptuală. Foarte interesante sînt comentariile bunicului despre artistele sau, altfel spus, contribuţiile feminine într-un domeniu dominat de bărbaţi. Citez toate aceste nume, 11 la număr, majoritatea dintre ele mai puţin celebre, dar pe care Henry le consideră pe nedrept eclipsate de istorici: Marguerite Gérard, Marie-Guillemine Benoist, Rosa Bonheur, Julia Margaret Cameron, Georgia O’Keeffe, Hannah Höch, Frida Kahlo, Niki de Saint-Phalle, Anna-Eva Bergman, Louise Bourgeois şi Marina Abramović.
Treptat, pe măsură ce trec săptămînile şi se acumulează materia vizuală şi plăcerea reflexivă, ochii Monei încep să se deschidă spre înţelegerea resorturilor subtile ale creaţiei artistice. Fetiţa de 10 ani începe să facă legături între operele de artă contemplate, îşi dezvoltă repede spiritul critic, face comentarii tot mai juste şi pune întrebări interesante. Bunicul dă explicaţii tehnice despre operele de artă selectate de el, dar creionează şi epoca în care au fost realizate, povesteşte cîte ceva şi din viaţa artiştilor… Sigur, cititorul îşi va pune întrebarea dacă Thomas Schlesser a ales cele mai pertinente lucrări pentru acest curs de iniţiere în artă, prin 52 de lecţii. Această carte trebuie însă considerată ca fiind în primul rînd incitativă: fiecare adult interesat de educaţia estetică a copiilor ar putea relua jocul propus de bunicul Henry. Sigur, nu toţi părinţii şi nu toţi bunicii îşi pot duce copiii sau nepoţii la Luvru, la Musée d’Orsay şi la Beaubourg (într-un fel, Mona este privilegiată, întrucît locuieşte la Paris), dar accesul la cărţi de artă, la albume şi la imagini esenţiale (inclusiv în muzee) s-a democratizat şi s-a globalizat. Citind cartea lui Thomas Schlesser, mi-am spus că ar putea fi un excelent ghid de iniţiere în artă pentru profesori, pentru toţi adulţii implicaţi în sfera educaţională, pentru părinţi şi că, de fapt, ea îmbogăţeşte cultura oricărui cititor, la orice vîrstă. Romanul ne face să mai reflectăm la strategiile de iniţiere. De altfel, el celebrează ideea de complicitate intelectuală şi afectivă, Mona fiind înainte de toate ataşată afectiv de bunicul ei, urmînd ca pe acest fond afectiv să se lase apoi fascinată de ceea ce i se arată şi i se explică…
În Franţa, istoria artei va fi reintrodusă la toamnă în şcolile generale şi în licee. Anunţul a fost făcut în ianuarie de preşedintele Emmanuel Macron, după ce a primit probabil rapoarte despre carenţele teribile în materie de gusturi estetice în rîndurile tinerilor. În ceea ce-l priveşte pe Thomas Schlesser, el nu pretinde că romanul său ar trebui difuzat în şcoli (deşi un comentator avizat evocă acest scenariu în cotidianul Le Monde), dar pledează în toate interviurile sale pentru o remobilizare în vederea educaţiei estetice a copiilor şi enumeră multiplele strategii existente în acest sens.
Patrimoniul cultural al umanităţii este imens, ceea ce nu înseamnă că toată umanitatea se hrăneşte din el. Societatea de consum, industriile de divertisment, dimensiunea ludică şi adictivă a noilor tehnologii nu sînt cei mai buni aliaţi pentru iniţierea tinerilor în lumea frumosului şi în emoţiile artei. Thomas Schlesser şi-a asumat riscul de a concepe un roman hibrid, cu o puternică notă didactică, din dorinţa nobilă de a lansa un semnal de alarmă: cu o uluitoare bogăţie de capodopere în jurul nostru, riscăm să rămînem orbi dacă nu ştim să le descoperim şi să le înţelegem în continuitatea lor. Iar crima supremă ar fi să nu le transmitem noilor generaţii valorile culturii universale – este ca şi cum am participa, complici, la orbirea lor. Iată, printre rînduri, mesajul lui Thomas Schlesser.
Evident, nu pot în această cronică să dau detalii despre cum evoluează povestea Monei, fetiţa care riscă să-şi piardă vederea… Cele 52 de lecţii de iniţiere în istoria artei propuse de Thomas Schlesser sînt însă luminoase şi pline de optimism şi le recomand cu toată căldura, fiind, de fapt, o iniţiere în viaţă prin artă. "
["post_title"]=>
string(56) "Ochii Monei sau despre iniţierea în viaţă prin artă"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(51) "ochii-monei-sau-despre-initierea-in-viata-prin-arta"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-23 12:52:42"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-23 09:52:42"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241358"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[5]=>
object(WP_Post)#36732 (24) {
["ID"]=>
int(241406)
["post_author"]=>
string(4) "3453"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-23 12:45:31"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-23 09:45:31"
["post_content"]=>
string(14972) "[caption id="attachment_241407" align="alignright" width="250"]
Reid Yalom © Karmen Florea [/caption]
Reid Yalom este un fotograf american care, pe parcursul a 25 de ani de experiență, și-a expus și publicat lucrările în toată lumea. Cu o licență în filozofie și un master în politică internațională, Reid Yalom a studiat și fotografia cu Leo Holub. Reid Yalom a călătorit mult, îmbinînd toate interesele sale în expoziții și albume centrate, printre altele, pe arhitectura colonială din Vietnam, Mexic, precum și pe cimitirele americane, această ultimă temă fiind urmărită într-o carte publicată alături de mama sa, Marilyn Yalom, o importantă cercetătoare feministă. Recent, Reid Yalom a publicat un album de fotografie la Editura Vellant, intitulat Cu un picior în România/One Foot in Romania, ce aduce împreună o serie de imagini pe care fotograful le-a realizat în călătoriile sale din ultimii ani prin țara noastră. Cu ocazia lansării albumului și a organizării unei expoziții cu fotografiile din acest proiect, am stat de vorbă cu Reid Yalom despre cum se vede România prin ochii unui fotograf american.
Ai călătorit foarte mult prin România ca să faci aceste fotografii. Cum a fost această experiență?
A fost o mare aventură, de care soția mea și cu mine ne-am bucurat foarte mult împreună. După ce am găsit firul roșu al proiectului, am început să călătoresc în locuri în care credeam că aș putea găsi tipul de imagini pe care-l căutam. Dacă te uiți la ansamblul lucrărilor mele, vei observa că nu merg în locuri întîmplătoare. Sînt locuri pentru care am avut un anumit interes, poate din punct de vedere istoric, dar și mai tehnic, căutînd un tip de lumină sau un sezon anume.
Ce loc sau ce parte a României ți-a rămas în minte sau te-a impresionat în călătoriile tale?
Cel mai greu este să distingi care sînt locurile în care ai făcut cele mai bune fotografii și locurile în care te-ai bucurat cel mai mult să fii acolo. Dar au fost cîteva orașe care mi s-au părut excepționale și toate sînt în părți diferite ale României. Odată ce ne-am pornit la drum, am făcut un efort să ajungem în cît mai multe locuri interesante. Mi-a plăcut foarte mult Brăila, pentru că întruchipează un soi de imagine a pierderii, cu clădirile vechi din care cresc copaci. Pare a fi un oraș care s-a pierdut puțin în timp. Ne-am întors vara trecută pentru o a doua vizită, deoarece am simțit că nu am surprins suficient din esența sa, deși am făcut cîteva imagini bune prima dată. Un alt oraș care mi-a plăcut foarte mult a fost Oradea, dar din motive diferite, pentru că are un fel de splendoare a sa.
Observ un punct comun atunci cînd descrii Brăila și Oradea, și anume referința la timp. Ambele par o capsulă a timpului, dar în moduri diferite. Este capacitatea unui spațiu de a surprinde o anumită imagine în timp ceva ce cauți atunci cînd alegi locul pe care-l vei fotografia?
Cred că există ceva special în legătură cu trecerea timpului care, pentru mine, este un fel de esență a unui anumit tip de melancolie pe care o poți transpune în fotografie, la fel și în poezie și aș spune că al treilea loc care pentru mine este atît de special, printre multe alte locuri în care am petrecut destul de mult timp, este malul Mării Negre, care nu se regăsește în acest proiect, pentru că aveam atît de mult material, încît am decis să nu includ nici o fotografie de aici, dar sperăm să facem o a doua carte doar despre Marea Neagră.
Ți se pare că fotografiile de la Marea Neagră surprind o imagine diferită a României față de cele din restul țării?
Cred că aș fi putut, dacă aș fi vrut, să pun cinci sau zece imagini de aici și s-ar fi potrivit, pentru că sînt similare stilistic, dar am suficient material ce ar putea și ar trebui să fie un proiect separat și care, probabil, o va lua într-o direcție puțin diferită în ceea ce privește modul în care este structurat. Fotografiile care ar fi putut intra în cartea despre care discutăm au fost făcute timpuriu, în al doilea an în România, în Mangalia, care este, din nou, un oraș pierdut în timp, cu cinematografele sale vechi. Imaginile sînt foarte frumoase și au o atmosferă ce te duce cu gîndul la ficțiunea latino-americană.
Începutul pandemiei ne-a prins în România, de unde nu am putut pleca timp de patru luni. Am închiriat un apartament pe litoral, aproape de un hotel în care am stat anterior, și am stat acolo cînd era totul pustiu. A fost o perioadă minunată pentru noi personal, dar și una în care am fotografiat foarte mult partea de sud a litoralului românesc, cu toate stațiunile sale, Neptun, Olimp, Saturn, cunosc toată această zonă. Mi-a plăcut arhitectura veche și ciudată, parcurile de distracție dezafectate și goale. Am găsit un tip de imagine a spațiului gol într-o zonă care are și o istorie neobișnuită.
Ne-am întors pe litoral de două ori de atunci, în lunile iunie-iulie, cînd era plin de oameni care puteau fi fotografiați făcînd activități specifice vacanței la mare. Așadar, jumătate din materialul acesta surprinde clădiri, pustiul locului, dar și localnici, iar jumătate surprinde litoralul plin de turiști. Dacă vom face un nou proiect, acesta va fi structurat în jurul acestor aspecte.
[caption id="attachment_241409" align="aligncenter" width="540"]
Lookout © Reid Yalom[/caption]
One Foot in Romania este foarte bine structurat, în sensul că ai multe imagini cu oameni, multe imagini cu locuri – zone rurale, zone urbane. Eram curios, ce te interesează mai mult, să fotografiezi oameni sau să fotografiezi locuri?
Este o întrebare foarte bună, la care m-am gîndit recent. Și în acest proiect aș fi putut avea mult mai multe locuri și obiecte, dar în momentul în care am reușit să articulez un concept central, cred că cele mai multe dintre imaginile din această serie au oameni care apar în ele. Doar cîteva dintre ele, aș spune, sînt un fel de portrete. În cea mai mare parte, mă gîndesc la oameni ca parte a compoziției.
Recent, mi s-a cerut să selectez un grup compact de fotografii pentru o revistă. Și pentru că nu am vrut să aleg prea multe imagini dintre cele pe care le-am inclus în album, m-am întors la materialul original și am selectat vreo șase în care erau surprinse obiecte. Unele dintre ele sînt fotografii minunate, pe care aș fi vrut să le pun în carte. Dacă aș mai putea, aș scoate cîteva imagini cu oameni și aș introduce altele, care sînt centrate pe obiecte. Dar, din nou, am creat un fir roșu al albumului, al cărui flux final relevă faptul că fiecare imagine te conduce la cealaltă, fiecare este legată de cea anterioară. Există doar două momente în carte în care simți că ajungi la capătul unui fir și că faci un salt mare la următorul. Dar oamenii vor înțelege asta, că e ca atunci cînd ajungi la finalul unui paragraf.
Persoanele din fotografiile tale sînt în mișcare, așa încît eu mă raportez la imaginile acestea ca la un soi de scene dintr-un roman. Spun toate aceste fotografii o poveste mai mare?
Mă bucur că simți asta, pentru că, pe măsură ce proiectul se dezvolta, în special în a doua jumătate a acestuia, am simțit că fotografiile fac asta și vreau ca fiecare imagine să spună o poveste. Îmi plac imaginile care spun mai multe povești. Ultima imagine din carte este cu o femeie îmbrăcată într-o rochie cu buline care se urcă într-un taxi, într-o gară, într-un oraș oarecare, cred că era Ploiești – merg în locuri precum gările, unde cred că pot găsi povești. Și chiar i-am pus titlul O poveste cu o rochie. Nu știu povestea adevărată, dar e un soi de ficțiune acolo. Privitorul poate să-și pună imaginația la lucru, încerc să-i las spațiu pentru asta. Îmi doresc ca cel care-mi privește fotografia să interacționeze cu aceasta. Îi las cîteva indicii care l-ar putea ghida într-o anumită măsură, dar nu vreau să-i spun prea multe.
Cum te-a ajutat fotografia să înțelegi mai bine România?
Ca fotograf, mă aflu în spațiul public mai mult decît majoritatea oamenilor și petrec foarte mult timp afară, observînd tot felul de oameni și interacționînd cu ei. Multe întîlniri sînt foarte pozitive. Oamenii vor să știe ce fac, iar alteori îmi spun să nu îndrept aparatul de fotografiat spre ei. Modul meu principal de a fotografia este de a nu tulbura apele. Atunci cînd apa este lină devine o reflecție și eu vreau să o fotografiez. Îmi doresc să o captez fără să o agit, astfel încît să nu reacționeze la prezența mea. După ce am început să fotografiez mai mult în România, nu m-a mai deranjat atît de mult reacția oamenilor la mine în unele imagini, deoarece nu se raportau neapărat la mine ca la un turist străin, ci mai degrabă ca la această persoană care are același ritm ca un român. Nu se mai gîndeau că sînt un american pe care nu-l cunosc și nu știu de unde vine, ci un român ca ei. Într-un sens, fotografia te ajută să devii parte a comunității pe care încerci să o imortalizezi, te face să nu te mai simți ca un străin absolut.
Dar ai simțit că descoperi mai în profunzime țara călătorind și fotografiind locurile și oamenii, nu?
Desigur! Am văzut atît de mulți oameni făcînd lucruri atît de diferite încît simt că am un soi de cunoștință de bază destul de largă. Interacțiunile cu românii sînt foarte diferite de cele cu americanii. Fiecare cultură are propriul său cod. Destul de des fotografiez dimineața devreme, atunci cînd primii oameni ies din casă, cînd merg la muncă sau își duc copiii la școală. În majoritatea locurilor în care am fost, mă trezeam dimineața devreme, ieșeam, dădeam bună ziua tuturor oamenilor, însă aici nu prea am făcut asta, românilor nu prea le place genul acesta de interacțiune și mi-a luat ceva timp să învăț să fiu mai rezervat.
[caption id="attachment_241410" align="aligncenter" width="540"]
The Race © Reid Yalom[/caption]
Cînd ai genul acesta de interacțiune și simți că ai trecut de o anumită barieră, simți că oamenii sînt mai deschiși să fie fotografiați dacă vorbești cu ei?
Uneori da, alteori nu. Depinde de modul în care abordezi problema. Am avut o interacțiune plăcută acum cîteva zile cînd am ieșit să fotografiez și m-am dus la un mare cimitir de mașini, toate vehiculele stricate erau uriașe, negre și murdare. Erau oameni care alergau pe acolo și am intrat cu aparatul foto în mînă. În cele din urmă, l-am văzut pe bărbatul care mă observa și a venit la mine, iar eu știu suficient de bine limba încît să-l pot întreba dacă e în regulă să fotografiez, iar el a fost oarecum amuzat că am vrut să fac poze acolo. S-a așezat pe o mașină, iar eu mi-am scos aparatul foto și m-am uitat la el. Și apoi am făcut cîteva fotografii. Era conștient că îl fotografiez. După vreo două sau trei cadre mi-a zis că ajunge. Dar m-a lăsat să captez o imagine frumoasă cu el în curtea lui. Acesta e un exemplu de o persoană deschisă. Apoi m-am plimbat cam 10-15 minute făcînd fotografii, după care m-a dus în curtea din spate, mi-a arătat alte zone și m-a invitat să pozez.
Cu ce ai vrea să rămînă un român din acest proiect? Dar un străin?
Îmi place să cred că proiectul este o explorare. Există o anumită înțelepciune în profunzimea acestor imagini. Nu poți să exprimi totul în cuvinte, pentru că dacă ai putea, atunci nu mai faci declarații vizuale. Așadar, proiectul este o declarație vizuală. În timpul vizitelor mele aici, am devenit foarte conștient de faptul că există mai multe moduri de a vedea același lucru, în funcție de perspectiva pe care o ai. Așa că, evident, primele mele lucrări de aici au fost făcute, în mare măsură, ca un străin care privea România. Și apoi, în ultima parte a lucrării, arăt lucruri cu care sînt mult mai aproape de privitorul român, pe care un privitor străin poate că nu le-ar înțelege. Bine, dar cum va interpreta un străin o anumită scenă? Dar un român? Pot exista mai multe interpretări. Și cred că acest lucru este valabil mai ales dacă luăm în considerare faptul că există mult umor în fotografii, pentru că am găsit mult umor în România. Este o țară cu multe contradicții, din punct de vedere istoric, nu-i așa? Au existat mai multe regimuri, de la otomani la comuniști, precum și toate aceste influențe diferite, austriece, maghiare. Dar sub toate acestea, cumva, cultura română a reușit să reziste ca o cultură separată. Și astfel, efectul tuturor acestor lucruri face ca, din punct de vedere vizual, să existe o mulțime de contradicții. Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care le îndrăgesc cel mai mult la fotografierea în România.
Interviu realizat și tradus din limba engleză de Victor COBUZ
" ["post_title"]=> string(94) "„Fotografia te ajută să devii parte a comunității pe care încerci să o imortalizezi“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(82) "fotografia-te-ajuta-sa-devii-parte-a-comunitatii-pe-care-incerci-sa-o-imortalizezi" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-23 12:45:31" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-23 09:45:31" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241406" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#36731 (24) { ["ID"]=> int(241447) ["post_author"]=> string(4) "4714" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-24 09:08:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-24 06:08:33" ["post_content"]=> string(27563) "Creșterea economică din Rusia din ultimii doi ani, care a avut loc în ciuda sancțiunilor, i-a uimit pe experții străini și i-a oferit lui Putin motive să se fălească: „Întreaga economie a demonstrat stabilitate, a rezistat presiunilor externe fără precedent și continuă să se dezvolte în ritm susţinut. [...] Nimic nu vor reuși. Iar economia noastră este în creștere, spre deosebire de economiile lor, iar astăzi... în ceea ce privește paritatea puterii de cumpărare, volumul economic, a devenit prima din Europa, a cincea din lume“. În același timp, în ultimul deceniu și jumătate, autoritățile ruse au comandat, iar istoricii și arhiviștii au publicat multe documente și studii academice despre sistemul financiar al URSS în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și după acesta. Acest lucru ne face să presupunem, cu o mare doză de încredere, că atunci cînd s-au făcut pregătirile pentru marele război împotriva Ucrainei, experiența predecesorilor a fost luată în considerare cu atenție, inclusiv situaţia în care economia crește, dar nivelul de trai al populației scade. Subiectul acestui articol este una dintre sursele teribile, dar puţin studiate ale „acumulării socialiste“ din a doua jumătate a anilor 1940. Întrucît în perioada industrializării anilor 1930 (cheltuieli uriașe pentru complexul militar-industrial, care nu au fost restituite la buget), precum și a cheltuielilor militare din anii 1939-1945, statul nu a ezitat să pornească tiparniţa de bani, spre sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial o parte a populației URSS s-a trezit cu o uriașă masă monetară – 66 de miliarde de ruble, repartizate însă extrem de neuniform. Majoritatea covîrșitoare lîncezea în mizerie sau chiar murea de foame – nu numai în Leningradul asediat, ci și în Urali şi Asia Centrală. Cu toate acestea, economiile se aflau în mîinile membrilor nomenclaturii, ale unui cerc restrîns de specialiști sau artiști și, cel mai important, ale celor care au reușit să facă comerț – întru totul legal sub ocupația germană, iar la sovietici, în spatele frontului, în mod ilegal, dar adesea cu conivenţa autorităţilor sau în schimbul unor pedepse relativ uşoare (sechestru de bunuri şi amenzi băneşti). În terminologia sovietică, revînzătorii erau numiți speculanţi. În plus, după cum au remarcat autorii unui lung raport analitic asupra circulației monetare în URSS în anii 1940, Vladimir Batîrev și Isaac Slavnîi, după război, „Soldurile de numerar semnificative au ajuns la acele persoane care au primit plăți mari de demobilizare cînd au părăsit Armata Roșie, precum și la cei demobilizați care au adus cu ei bunuri de valoare capturate și le-au vîndut la prețurile pieței“. La începutul lunii decembrie 1945, într-un memoriu către Molotov, președintele consiliului de administrație al Băncii de Stat și, în același timp, comisarul adjunct al poporului pentru finanțe al URSS, Iakov Golev, a făcut o propunere de a extrage de la populație bani „excedentari“: „Pentru a crește puterea de cumpărare a rublei și pentru a-i consolida rolul în lupta de creștere a productivității muncii și pentru consolidarea calcului economic, este necesar să se retragă din circulație 5-7 miliarde de ruble deja în 1946. [...] În principal pe baza extinderii cifrei de afaceri din comerțul cu amănuntul“. Ultimele cuvinte ale acestui pasaj Molotov le-a subliniat. În aceste luni s-a dezvoltat o rețea de brutării de stat care vindeau pîine și produse de cofetărie la prețuri foarte mari, însă cei puţini care aveau bani cumpărau totuşi aceste produse. Orăşenii și o mică parte din săteni erau aprovizionați în mare măsură doar pe cartele, așa că pentru a pompa lichidităţi de la cetățeni, Stalin a făcut un pas simplu: la începutul lunii septembrie 1946 a dublat prețurile la pîinea de pe cartele și a retras cartelele de rație de la toți cei care locuiau în zonele rurale, precum și de la copiii muncitorilor și, în același timp, a redus întrucîtva prețul pîinii în comerțul public – dar cu toate acestea preţurile au rămas semnificativ mai mari decît prețurile pe cartele și chiar decît preţurile de cost ale pîini. Drept urmare, în 1946, 8,1 miliarde de ruble au fost retrase din circulație – în principal cu ajutorul comerţului special Osobtorg – vînzarea comercială de vodcă și apoi a pîinii. Statul şi i-a băgat în buzunar și i-a cheltuit pe complexul militar-industrial. O mare parte a populației era sărăcită, dar ce era mai rău încă avea să vină. În același timp, deoarece achizițiile masive de cereale din august-septembrie nu au lăsat fermele colective din regiunile de stepă din partea europeană a URSS și Siberia cu pîine nici măcar pentru plata zilelor-muncă în colhozuri și, adesea, nu le-au lăsat nici cerealele de însămînţare, colhoznicii au fost condamnați nu doar la malnutriție, ci și la foamete. Cu atît mai mult cu cît, în vara anului 1946, regiunile de stepă au fost lovite de secetă, motiv pentru care recolta de pe parcelele gospodărești, unde se cultivau de obicei rădăcinoase și legume, a fost și ea scăzută. Mulți oameni au înțeles încotro merg lucrurile, iar Hrușciov îşi amintea că a încercat să evite necazurile din RSS Ucraineană (al cărei prim-secretar era): „Am ordonat pregătirea unui document către Consiliul de Miniștri al URSS care să arate nevoile noastre. Am vrut să ni se dea cartele pentru o aprovizionare centralizată nu numai a populației urbane, ci și a populației rurale cu o anumită cantitate de alimente, iar pe alocuri să organizăm pur și simplu mîncare pentru cei care flămînzeau. [...] Dar mă îndoiam de succes, pentru că îl cunoșteam pe Stalin, cruzimea și grosolănia lui. Prietenii mei din Moscova au încercat să mă convingă: ne-am înţeles că dacă adresaţi acest document lui Stalin (și toate astfel de documente erau adresate numai lui Stalin), acesta nici măcar nu va ajunge în mîinile lui. Am convenit cu Kosîghin (în acel moment Kosîghin se ocupa de aceste probleme), el a spus că ne poate oferi un anumit număr de milioane de cartele“. Însă probabil că Conducătorul supraveghea această problemă în mod special, iar pe 19 octombrie 1946 Hrușciov a citit următoarea telegramă a acestuia, o copie care a fost adresată nu numai membrilor, ci și candidaților la calitatea de membru al Biroului Politic: „Am primit un număr de note de la dvs. cu date numerice despre recoltele din Ucraina, despre capacitățile de achiziție ale Ucrainei, despre numărul necesar de rații pentru populația Ucrainei și altele asemenea. Trebuie să vă spun că nici una dintre notele voastre nu merită atenție. Cu asemenea note nefondate se acoperă unele cadre politice îndoielnice pentru a nu îndeplini misiunile Partidului. Vă avertizez că dacă veți continua să rămîneţi pe această poziţie non-statală și non-bolșevică, lucrurile se pot termina prost“. După aceasta, Nikita Sergheevici, gîndindu-se deja la execuție, a scăpat totuşi cu un blam verbal. Încercările lui Kosîghin de a salva Moldova s-au încheiat cam în același mod, după cum a demonstrat economistul Anatolii Boldîrev: „Alexei Nikolaevici [Kosîghin] a invitat un stenograf, i-a dictat pentru Stalin o scurtă notă, a semnat-o și, după ce a fixat întîlnirea, s-a dus la Stalin, luînd telegramele. [...] Kosîghin s-a întors neașteptat de repede. Fața îi era acoperită de pete roșii, mîinile îi tremurau. Aruncîndu-și biletul și un teanc de telegrame pe masă [...], spuse tăios, cu o sinceritate neașteptată: – El a refuzat. A spus că nu crede alarmiștii și nu intenționează să risipească rezervele.“ Foametea din 1946-1947 se află în umbra Marii Foamete de la începutul anilor 1930 și este lipsită în mod nemeritat de atenția istoricilor. În toată lumea au fost publicate doar două cărți pe această temă – a moscovitului Veniamin Zima și a americanului Nicholas Ganson. Ambii autori scriu, pe bună dreptate, că dezastrul a fost artificial și ar fi putut fi evitat. Da, este adevărat că după cel de-Al Doilea Război Mondial au murit mai puțini oameni decît în timpul industrializării: în 1946-1947, aproximativ un milion au murit de foame și încă aproximativ un milion în urma bolilor cauzate de aceasta. Încă două milioane au devenit invalizi. Dar, pe de altă parte, acest act monstruos nu a fost doar deliberat, ci a urmat un model deja consacrat și a devenit o recidivă a crimei din 1932-1933. În primul rînd, țara poseda rezerve strategice de cereale și alte alimente, care erau întru totul suficiente pentru a preveni pierderea de vieți omenești. În al doilea rînd, în 1946, 1,7 milioane de tone au fost exportate din Uniunea Sovietică, în 1947 – 800 de mii de tone, iar în 1948, an în care pe alocuri ţăranii mai mureau, un total de 3,2 milioane de tone de cereale. În plus, autoritățile aveau la dispoziție nenumărate comori, despre care Molotov și-a amintit sincer: „Țara a fost distrusă, oamenii trăiau prost, era foamete, dar aveam o rezervă uriașă de aur acumulată și era atît de multă platină, încît nu s-a pus pe piața mondială de teama devalorizării!“ Dar Conducătorul a avut și ambiţii globale şi în mai 1946, înainte de foamete, și apoi chiar în mijlocul dezastrului, în primăvara anului 1947, au fost impuse populaţiei împrumuturi de stat „pentru restaurarea țării“, de ambele dăți în valoare de 20 de miliarde de ruble. Cu alte cuvinte: urmările războiului nu au avut nimic de-a face cu asta, iar harta secetei nu coincidea cu geografia foametei. Foametea a fost folosită în mod inteligent de Stalin doar ca scuză pentru a-și condamna supușii la canibalism, moarte prin înfometare sau, în cele mai multe cazuri, pur și simplu foamete și malnutriție. La îndrumarea Conducătorului, presa sovietică a dat vina pe secetă, motiv pentru care atît de mulți cetățeni au tratat ceea ce se întîmpla dacă nu cu înțelegere, atunci cu indiferență fatalistă. Aproximativ o sută de milioane de oameni sufereau de foame, adică mai mult de jumătate dintre locuitorii URSS. În același timp, exterminarea prin lipsă de hrană era dirijată. După ce a luat pîine și o parte semnificativă din alte alimente de la țărani prin impozite în natură, de la sfîrșitul anului 1946 şi pînă în iulie 1947, statul a trimis doar firimituri în regiunile înfometate, ca să nu moară chiar toată lumea. Populația orașelor și așezărilor muncitorești era puțin mai bine aprovizionată, deși în unele cazuri au murit și proletari, dar mai ales copiii lor, care, repetăm, au fost lipsiţi de cartelele de raționalizare. Așa cum, la începutul anilor 1930, Holodomorul a devenit una dintre măsurile lui Stalin de pregătire pentru cel de-Al Doilea Război Mondial, tot așa foametea din 1946-1947 a devenit una dintre pregătirile pentru al Treilea Război Mondial. Și dacă scopul foametei din anii 1930 a fost dezvăluit de cartea Elenei Osokina Aur pentru industrializare. Torgsin, atunci cei doi istorici sus-menționați, cercetători ai tragediei anilor 1940, nu au folosit, din păcate şi din anumite motive, formula descoperită de aceasta pentru a clarifica motivul Conducătorului. Să o facem deci noi. La 1 ianuarie 1941, în URSS erau doar 159 de magazine de bijuterii și 14 chioşcuri, deoarece autoritățile știau că populația săracă și slăbită nu avea timp de bijuterii. La 1 ianuarie 1945, rețeaua, care a fost restaurată pe măsură ce Armata Roșie a înaintat spre Vest, însuma 130 de magazine și 15 chioşcuri. S-ar părea că ne-am putea opri aici – populația URSS a scăzut foarte mult în timpul războiului sovieto-german, iar în anul victorios 1945 unii, spre deosebire de începutul lui 1941, mureau de foame. Cu toate acestea, extinderea rețelei a continuat, iar la 1 ianuarie 1948 existau deja 221 de magazine, 97 de chioșcuri și 37 de puncte de cumpărare separate – fără a include unităţile din interiorul magazinelor. Și numărul a crescut și în continuare. În arhive s-a păstrat documentația Biroului Comerțului cu Bijuterii (Iuvelirtorg) din acei ani, în care se constată cu mîndrie că în 1944 achiziția de articole din aur a fost mai mult decît dublă față de anul precedent – cu 132,3% –, însumînd peste jumătate de tonă, față de 171,3 kg în 1943. Biroul a achiziționat de șase ori mai mult argint – aproape 12 tone. De la populație se acceptau și pietre prețioase, bijuterii, ceasuri de aur, precum și... obiecte de artă, ceasuri de metal, antichități, mașini de scris și aparate de adunat (aritmometre), obiecte de lux sau pur și simplu lucruri cu valoare adăugată mare. În 1944, Biroul Iuvelirtorg a obținut de la conducerea Comisariatului Poporului pentru Comerț dreptul de a le vinde, inclusiv contra unor bunuri industriale, adică de a accepta aur și alte bunuri de valoare de la cetățeni în schimbul unor bunuri de consum greu de procurat, în particular țesături. În urma acestei măsuri, aurul și bijuteriile au curs în visteria patriei ca un fluviu. În 1945, Iuvelirtorg a cumpărat de la populație 843 de tone de aur și 9 tone de argint, iar în prima foamete din 1946 – 1.737,2 kg de metal galben și 13,7 tone de argint. Făcînd bilanţul perioadei de război și al perioadei postbelice, conducerea Biroului a remarcat: „S-a observat că, odată cu scăderea vînzărilor de bijuterii, influxul de bunuri de valoare de la populaţie crește; această situație a fost și în 1946“. Cu alte cuvinte, dacă oamenii erau săraci, cumpărau puține bijuterii de la stat, dar îi vindeau mai multe. În 1947, oamenii înfometați au vîndut resturile, iar achiziţiile biroului au scăzut ușor în ceea ce privește aurul – 1.140 kg, dar în ceea ce privește argintul au devenit un record – peste 15 tone. Probabil că cititorul a ghicit deja care a fost cauza principală a foametei din 1946-1947. Așa cum în 1932-1933 Conducătorul a extorcat bijuterii de familie de la țărani – cruci, verighete, lanțuri – în schimbul hranei luate tot de la aceştia, tot așa şi în 1946-1947 a stors din poporul învingător „trofeele“ jefuite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa şi Asia. Nu întîmplător cea mai gravă foamete a avut loc în Moldova, care a fost acceptată în familia națiunilor sovietice abia în 1940: după socotelile Conducătorului, locuitorii acestei republici ar fi trebuit să aibă nu doar trofee, ci și moșteniri de familie, care trebuiau şi ele duse la vistierie. Numai că, spre deosebire de sistemul Torgsin, de această dată, de dragul camuflajului, achiziționarea de obiecte de valoare și vînzarea de alimente erau de obicei efectuate în locuri diferite. Pîinea și alte alimente erau vîndute în magazinele comerciale Osobtorg pentru ruble obișnuite, dar foarte scump. Statul a obţinut supra-profituri. Veniturile bugetului de stat din impozitul pe cifra de afaceri s-au ridicat la 95 de miliarde de ruble în 1944, 123 în 1945, 131 în 1946, iar în cel mai rău an, 1947, la 234 de miliarde de ruble, atingînd o pondere record în veniturile trezoreriei – 62,1%. Totodată, volumul sus-menționat de metale prețioase achiziționate pe aproape nimic este destul de modest în comparație cu abundenta, dar mortala recoltă din anii 1932-1933. Cu toate acestea, în primul rînd, achiziția de metale prețioase a fost efectuată și de Casa de Economii Sberbank și, parțial, de un trust numit Zolotoprodsnab – o rețea de magazine departamentale care deservea industria minieră a aurului. Acestea erau mai numeroase decît magazinele Iuvelirtorg – în 1943, 363, iar la 1 ianuarie 1949, 673. Și au repetat practica de troc a lui Torgsin: au schimbat metale prețioase pe produse alimentare sau produse manufacturate. Deși acest mecanism era inițial destinat să cumpere aur semibrut de la căutători, în flămînzii ani de război, obiectele de aur erau aduse acolo și de cetățenii care locuiau în apropiere, deşi lucrau în alte domenii. În al doilea rînd, și acesta este elementul principal, statul a cumpărat trofeele de război de la populație. Însă acest lucru a fost făcut nu atît de Iuvelirtorg, cît de magazinele second-hand, a căror rețea s-a extins ca o avalanșă în 1943-1948, precum şi casele de amanet și cooperative, inclusiv cooperative ale invalizilor. În al treilea rînd, în 1946-1947, cu ajutorul rețelei Osobtorg, adică vînzarea de alimente și alcool fără cartele, statul a obţinut de la populație o sumă uriașă în numerar – 10,5 miliarde de ruble. În plus, deoarece, din cauza emisiilor de bani la scară largă din anii 1930 și 1940, minoritatea plină de resurse avea o mulțime de bani la îndemînă, de care țăranii muribunzi aveau nevoie pentru a cumpăra pîine în Osobtorg, colhoznicii vindeau adesea proprietăți nu statului, ci vecinilor. Prin urmare, foametea a contribuit la concentrarea de bijuterii sau pur și simplu de lucruri valoroase la revînzători privați. Statul i-a calificat pe aceștia drept „speculanţi“, iar în 1947-1950, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Securității Statului au desfășurat o campanie de arestări ale unor astfel de comercianți clandestini, iar apoi de confiscare a proprietăților acestora. Pe calea aceasta indirectă, statului i-a fost mult mai ușor să obțină aceste obiecte de valoare decît să le caute într-o mare de demobilizaţi și de rubedenii ale acestora. Stalin știa foarte bine că populația are ce să vîndă pentru mai nimic, dovada venind, în particular, de la scriitorul sîrb Milovan Djilas. În 1944, populația Iugoslaviei a suferit jafurile și violența exersată de soldații sovietici. Generalii sovietici au respins plîngerile liderilor partizani locali. În final, delegația comuniștilor iugoslavi i-a raportat personal lui Stalin ce se întîmplă, iar acesta a izbucnit în plîns, lansînd o tiradă despre măreția propriilor forțe armate: „Și tocmai această armată a fost insultată de nimeni altul decît Djilas! Djilas, care este el însuși scriitor, știe el oare ce sînt suferința umană și umanitatea? Nu poate să înțeleagă un luptător care a parcurs mii de kilometri prin sînge, foc și moarte dacă se distrează cu o femeie sau pune mîna vreun fleac?“. Pe 31 octombrie 1944, Conducătorul i-a trimis o telegramă iritată lui Iosip Broz Tito: „[...] Greșelile izolate ale ofițerilor și soldaților Armatei Roșii sînt la voi generalizate și sînt extinse la întreaga Armată Roșie. Este inadmisibil să insulţi în felul acesta armata care vă ajută să-i alungaţi pe germani și îşi varsă sîngele în luptele cu invadatorii germani. [...] Dacă soldații Armatei Roșii ar afla că Djilas și cei care nu l-au contrazis îi consideră pe ofițerii britanici superiori din punct de vedere moral ofițerilor sovietici, atunci ar urla din cauza unei asemenea insulte nemeritate“. Iar două luni mai tîrziu Stalin a legalizat personal jaful – prin decretul Comitetului de Apărare a Statului (GKO) nr. 7192, din 23 decembrie 1944. Potrivit acestuia, era permis să se trimită pachete acasă o dată pe lună – pînă la 5 kilograme pentru soldați, 10 pentru ofițeri, 16 pentru generali. Cu toate acestea, un număr de generali au protestat după scurt timp, spunînd că trupele își pierdeau eficiența de luptă din cauza faptului că soldații erau supraîncărcați cu „trofee“, dar erau afectate și căile ferate, deoarece un asemenea volum de obiecte a perturbat transportul militar. Disciplina s-a prăbușit. Prin urmare, la 10 martie 1945, prin decretul Comitetului de Apărare a Statului nr. 7777, fluxul prăzilor s-a redus brusc. De acum înainte, soldaților li se permitea să trimită acasă „doar“ 1 kg de zahăr sau produse de cofetărie, 200 de grame de săpun, precum și „bunuri de consum capturate, 3 pînă la 5 articole pe lună“. Era strict interzis să se însuşească aur și bijuterii; acestea trebuiau predate unor echipe speciale de trofee, adică jefuitorilor aflaţi în slujba statului. Atrocitățile Armatei Roșii au fost cauzate nu de răzbunare, ci de conivenţă cu Stalin, dovadă fiind toastul lui pentru soldații Armatei Roșii la o cină în cinstea șefului Cehoslovaciei, Edvard Beneš: „[...] Acești soldați fac adesea lucruri scandaloase, violează fete. Tovarăşul Stalin a spus că dorește ca cehoslovacii să nu devină prea încîntaţi de Armata Roșie, ca să nu devină apoi prea dezamăgiți. El, tovarăşul Stalin, vrea ca cehoslovacii să înțeleagă psihologia, să înțeleagă sufletul unui soldat de rînd al Armatei Roșii, astfel încît să înțeleagă trăirile lui, că el, riscîndu-și viața tot timpul, a parcurs un drum lung și greu. Tovarăşul Stalin a spus că a ridicat un pahar pentru ca cehoslovacii să înțeleagă și să-i ierte pe soldații Armatei Roșii“. Dar cel mai important pentru Stalin a fost să se trimită cît mai multe obiecte către URSS, așa cum reiese din fragmente din discursul său la o întîlnire cu comandanții fronturilor și ramurilor armatei privind demobilizarea Armatei Roșii, în mai 1945: „Fiecărui soldat demobilizat să i se vîndă la un preț scăzut bunuri capturate și să i se dea o simbrie pentru atîția ani cît a servit în armată. La demobilizare, înmînaţi-le rații uscate [pentru ca învingătorul să ajungă cu prada în URSS și să nu o schimbe pe mîncare pe parcurs – n. m.]. [...] În timpul demobilizării, nu lăsați soldații și ofițerii să plece cu mîinile goale – distribuiți radiouri, biciclete și alte lucruri și, în plus, organizați vînzarea diferitelor bunuri prin aparatul administrativ al regimentului“. O lună mai tîrziu, aceste instrucțiuni au fost clarificate prin rezoluția Comitetului de Apărare a Statului nr. 9054-С, semnată de Stalin, al cărei al 11-lea paragraf spune: „Se permite Consiliilor Militare de fronturi și armate:
Încă din primele cărți, poemele lui Cezar Baltag transpun în metafore ideea heracliteană a coexistenței contrariilor. Volumul Odihnă în țipăt (titlu oximoronic ce îmi sugerează liniștea din centrul furtunii) conține o poezie narativă despre drame vegetale cu deschideri spre înțelesuri mai înalte. Ea face parte din „Cartea întîia. Nașterea“, secțiune care are un motto ce trimite la basmul Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte: „Motto: Mai înainte însă de a veni ceasul nașterii, copilul se/ puse pe un plîns de n-a pu-/ tut nici un vraci să-l împace. // Apoi tăcu și se născu. (Basmele românilor)“. Tema vieții în valea plîngerii, intersectată cu cea a morții și colorată de emoțiile trecerii prin lume, străbate întreaga creație a poetului. Iată primul motiv de a alege acest text despre suferință și moarte, altul fiind acela că el face parte din unul dintre cele mai ermetice volume al autorului. Poate că ermetismul e doar aparent și vine din faptul că noi și creatorul privim două „peisaje“ diferite, iar el ne vorbește apoi despre al lui selectiv, ca și cum l-am fi văzut și noi, deci am putea completa lacunele discursului. Așadar, spre a experimenta posibilitatea descifrării, a fost nevoie ca eu să aflu despre insecte și plante ceea ce știa și putea percepe Cezar Baltag cînd a scris poemul Furnicile. Poetul era interesat inclusiv de botanică și entomologie, cum aflăm citindu-i eseurile. Preocupări pentru viața și rosturile ființelor mici are încă din copilărie, cum povestește în eseul Prigoria (în volumul Eseuri, p. 14).
Titlul Furnicile și primele versuri sînt doar un incipit pentru epopeea distrugerii plantelor de către afide. Furnicile au un rol complementar celui al agresorului: ele răspîndesc afidele pe plantele victime și protejează acești dăunători. O fac fiindcă obțin zaharuri din „roua de miere“ pe care distrugătorii o produc atunci cînd extrag sevele din frunzele plantelor.
Vedem dintru început cum binele spiritual și răul pămîntesc coexistă în chip simbolic. Furnicile se roagă lui Dumnezeu să le permită forfota care răspîndește de fapt dăunătorii, iar Floarea duhului sfînt, o orhidee rară, numită astfel pentru aspectul său de porumbel alb, ocrotește coconii afidelor. Din ei se vor naște nimfele care o vor roade: „Floarea duhului sfînt apără afidele,/ ele pot înota, ies din cocon singure,/ săpătoare, păroase, nomade,/ alunecă pe întuneric,/ cu elitrele lucioase, săpînd din interior/ în gunoaiele care compun cupola“ (p. 15). O voce fără identitate le cere furnicilor să tacă fiindcă nimfa are nevoie de repaus „pentru lupta corp la corp cu amazoanele“. Prin omonimie, nimfa de afidă ne amintește de nimfele care în gîndirea mitică populează toate formele de relief. Dar ele sînt ființe feminine binevoitoare, complet opuse amazoanelor agresive. Pentru a se putea lupta corp la corp cu ele, nimfa de afidă are nevoie de același fel de răutate. Forma lingvistică omotetică, pe de o parte, și rostul biologic al ființei căreia i se atribuie drept nume, pe de alta, întruchipează un oximoron poetic subtil.
Chiar mersul afidei cornoase pe o plantă netedă simbolizează o întîlnire a contrariilor. Cineva (probabil autorul) le întreabă pe agresoare cum o trăiesc: „Ce poate însemna atingerea/ pentru o coajă cornoasă?/ Zgrunțurosul de neted, rotundul/ de colțuros?“ (p. 16). Comunicarea nu e posibilă cu aceste ființe flămînde, producătoare și devoratoare de zgomot: „Noi roadem întrebările. […] Noi șuierăm sensuri“.
Monologul unei afide ne atrage atenția asupra unei alte confruntări: a Răului, simbolizat de dăunător, cu Binele, simbolizat de floarea Cineraria Senerio Angel Wings – cea cu frunzele asemănătoare unor aripi de îngeri. Dacă, la începutul poemului, Binele, ca Floare a Duhului Sfînt, facilita creșterea Răului, în această parte mediană a textului, Răul protejează în felul său, precar, Binele: „Trebuie să-mi desprind frunza/ și să n-o rod cu totul,/ în așa fel încît muribunda/ să rămînă la locul ei,/ pentru că, temător, gata să se retragă la cea mai mică mișcare,/ îngerul trece cu pași înceți, măsurați“ (p. 16).
Urmează lamentația plantei căreia afidele îi rod frunzele una cîte una: „Una după alta, cu antenele ridicate/ îmi rod aripile, Doamne,/ între patru șiruri de ghimpi îmi las zilele“ (p. 17). Autorul particularizează identitatea afidelor, ele pot fi recunoscute drept cicade după „spuma ocrotitoare“ cu care se învelesc nimfele. La contactul aerului cu această spumă, planta simte reacția altor realități: „adîncul tremură, cerul înalță/ vocea sa“ (p. 17). Muribunda face efortul de a-și reuni ipostazele contrarii spre a regăsi momentul nașterii: „și chipul meu depărtat și chipul meu/ cel aproape/ caută ziua/ în care sfera sugrumătoare m-a zămislit“ (p. 17). Să fie aceasta o încercare de întoarcere salvatoare la origini? Poemul se încheie cu imaginea dezastrului lăsat în urmă de afide: „Apoi e pustia. Elastică, tocătoare de frunze,/ foșnind ca hîrtia/ întemeiază rugină și sete și vînt și nisip“ (p. 17, s.m.). Pustia generează sete.
Nașterea plantelor, la el ca a oamenilor, se petrece într-o lume aflată sub semnul morții. Descifrarea întregului text al volumului Odihnă în țipăt ar putea fi înlesnită prin lectura co-textului sugerat de mottoul primei cărți/secțiuni (citat mai sus): basmul Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. Această parte, Nașterea, trimite la viața în Valea Plîngerii, imposibil de acceptat de către fiul de împărat. Secțiunea/cartea următoare, „Setea“, sugerează dorința ființelor de a găsi un loc al existenței eterne. Ultima parte, „Uitarea“, ne amintește finalul basmului, imposibilitatea întoarcerii la origini, neputința regăsirii lumii din care ai plecat în căutarea vieții fără de moarte.
Ființarea este și un atribut al pietrelor: „piatra are și pe a fi în pîntecul ei“ (Centaurul, p. 25, s.m.). Oamenii sînt un fel de gresii locuite de sete: „Setea înnoptează în mine/ ca într-o gresie, (Temeiul secetei, p. 38)“. O femeie „locuită de sete“ încearcă să atribuie identități celor prin care există setea: „Tu ești vară. Le spune. Tu ești viscol,/ Tu ești liniște. Tu nu ești nimic./ Tu ești întoarcere./ Pe tine te iau de bărbat./ pe tine te voi naște./ de tine nu-mi voi aminti“ (Ibidem). Încercarea ei o azvîrle față în față cu nimicul, cu acea pustie care întemeiază setea: „Și deodată/ în țipăt de crin torturat/ fața ei explodează/ și se oprește/ și tace/ și cu privirea în gol/ zîmbește nimicului“ (Ibidem). Un război nevăzut „țese [lumea] prin scădere și adaos/ de la secetă/ la stingerea secetei/ și de la stingerea secetei/ iarăși la secetă“ (Drum în scădere, p. 48). Se perpetuează astfel temeiul setei. Un personaj liric se simte agresat de „leii pustiei“: „el [leul, semn de foc, semnul zodiei poetului, un „dulce vrăjmaș“] sapă fîntîni de sete/ în mine“, în timp ce „cămilele nisipului ard,/ cocoașele lor sînt în flăcări/ și noi cîntăm/ și nu ne mai știm marginile/ și fiicele sete ne poartă/ pe brațe/ și nu ne mai știm marginile/ și fiicele sete ne poartă/ pe brațe/ și din țîțele lor curg/ izvoare de sete (Focul pustiei, p. 50). O sete care dezmărginește ar putea fi doar setea de a fi (etern). Apare întrebarea: „Dar pentru ce această sete/ (și a cui este ea?)/ care ne împinge tot mai departe“ (Dansatoarea, p. 55). Forța care ne silește să ieșim din locul banal și confortabil în care viețuim să fie oare setea pustiei din noi? Poate asta exprimă versurile: „Totul este ventuză. Se leagănă gol/ acest leagăn din care pustia ne smulge“ (Ibidem, p. 56). Un alt personaj, se pare că o femeie, își cere mirele, adică „pustiul ieșit din femeie“: „Chemați, aduceți la mine/ amiralul de secetă, aduceți la mine focul/ imperial,/ care se sprijină de mine/ încă din mitra/ întîiei mume,/ încă din coapsele Evei/ e mirele meu“ (Amiralul de secetă, p. 60). Sîntem predestinați așadar secetei, pustiei, dar și setei de a fi depășindu-ne marginea.
La fel ca în basm, în secțiunea Uitarea, orice ființă pămînteană poate experimenta pierderea lumii familiare, mărginite, din care a plecat și unde nu se mai poate întoarce: „Oarbă, se deschide soarelui/ cucuta nepăsătoare:/ Doamne, sînt nebună, nu poate fi adevărat,/ totul este demult, totul este departe/ aici am fost eu, aici a fost drumul,/ femeia care își toarce părul/ la malul unui fluviu/ e marginea“ (Uitarea, p. 69).
Peste ani, în Chemarea numelui, ultimul volum publicat de Cezar Baltag, regăsim tema setei. Poetul se întreabă retoric ce rămîne din noi după ce trăim, într-o lume aflată sub semnul relativismului, o poveste care a fost și nu a fost: „Ce rămîne din noi/ după ce privim bolta alături de o femeie/ și ne trezim uimiți de atîta liniște împrejur/ să fii... să stărui.../ aici unde umbra e veșnică. Nimic mai mult decît o/ respirație în care se unesc/ timpul și lumea,/ decît lumina într-o femeie oarbă, nimic mai mult, numai setea/ de a stărui în ființă“ (Aixo era y no era, p. 57, s.m.). Rămîne așadar setea de a fi. Iar temeiul său este în lumina de dincolo de viața/povestea pămîntească: „Ce rămîne din rost cînd bezna/ de dincolo de rost/ e numai lumină?“ (Ibidem, p. 62, s.m.).
Bibliografie
Odihnă în țipăt, Editura Tineretului, 1969 Eseuri, Editura Porto-Franco, Galați, 1992 Chemarea numelui, Editura Eminescu, 1995" ["post_title"]=> string(27) "Cezar Baltag. Setea de a fi" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "cezar-baltag-setea-de-a-fi" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-23 13:07:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-23 10:07:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241413" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#36727 (24) { ["ID"]=> int(241448) ["post_author"]=> string(3) "205" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-24 09:11:44" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-24 06:11:44" ["post_content"]=> string(9762) "„Dacă nu știți cu siguranță ceea ce sînteți, un postuman sau doar un biet om, analizați-vă următoarele părți ale trupului: orașul, casa, mașina, iPhone-ul, laptopul, iPod-ul, cutiuța pentru medicamente, împrejurimile non-carnale. Dacă peste 60% din trupul dumneavoastră este acum electronic sau bioelectronic, dacă locuiți într-un spațiu construit pe criteriile eficienței, aveți nevoie de dada ca adjuvant și corectiv pentru ceea ce ar putea fi, fără îndoială, pierderea puținei libertăți pe care o mai aveți.“ (Andrei Codrescu, Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah, traducere din limba engleză de Ioana Avădani, București, Curtea Veche Publishing, 2009, p. 9) * Cînd am citit prima dată cuvîntul aglutinat alternatecosmos (în engleză), i.e. cosmosalternativ, am săltat în sus de bucurie, căci îmi plac cuvintele aglutinate, mai ales atunci cînd ele sînt legate de imaginație și de proliferarea acesteia. Ochelarii sau casca de realitate virtuală mi-au satisfăcut – mai ales teoretic – plăcerea compulsivă de a călători (prin muzee pe care nu le-am văzut, prin insule misterioase ori mari orașe antice sau postmoderne pe care să le scotocesc). În SUA, o astfel de cască performantă costă aproape 400 de dolari, deci vreo 1.750 RON, în banii noștri. Am o astfel de cască acasă, dar ea nu funcționează decît dacă am un program care să îngăduie preumblarea virtuală. Altfel, e doar o cască. Am rătăcit, de pildă, printr-un Paris pustiu, cu turnuri și locuri sălbăticite, dar, după o vreme, m-am plictisit. Dacă stai cu casca mai mult de 50 de minute, începe oricum să te doară capul. Mi-am pus însă o problemă bizară, tot gîndindu-mă la casca de realitate virtuală: cum ar fi să poarte un robot o astfel de cască virtuală, cum ar reacționa un robot la ceea ce ar vedea cu ajutorul unei astfel de căști?! S-ar juca un robot cu ea sau ar percepe-o ca pe ceva anost? Sau ca pe un surplus electronic? Ar avea nevoie un robot de o realitate alternativă, avînd în vedere că robotul însuși este așa ceva? Ar depinde oare folosirea unei căști de RV de dispoziția ludică a unui robot? Întrebări peste întrebări. Sînt sigură că o inteligență artificială – un robot, mai exact (căci avem nevoie de un corp, fie el chiar metalic ori din fibre optice) – nu ar accepta o cască de RV cu un program fix, creat de o companie, ci și-ar fabrica propriul program de călătorie, expansiune și fantazare. Chestiunea este, de fapt, dacă ar avea nevoie în mod real de așa ceva. Dacă o făptură umană poate, cu ajutorul unei căști de RV, să sculpteze și să picteze virtual, ar putea și un robot să facă acest lucru, evident. Dar oare ar fi pasionat de așa ceva? Făptura umană, cu o asemenea cască, s-ar putea preschimba (imaginativ) într-un animal rîvnit (o panteră neagră, să spunem), dar un robot ar dori să se preschimbe în ceva, în altceva, tot imaginativ vorbind? După cum reiese adesea din mărturisirile roboților, ei ar dori, eventual, să devină oameni sau să fie percepuți asemenea oamenilor. În sfîrșit, întrebările puse mai sus sînt retorice, de fapt, căci un robot nu ar avea nevoie de o cască RV nici în mod real, nici în mod fantasmagoric, el însuși avînd toate capacitățile de a produce lumi alternative, fără necesitatea tehnică a unei căști de asemenea tip. Desigur, aș fi putut să lansez și o mică dezbatere legată de timpul pe care omul ori robotul îl poate petrece cu o astfel de cască, iar diferențele ar fi de la cer la pămînt. Căci un robot ar putea sta oricît timp (infinit) cu o astfel de cască, în timp ce, în cazul făpturilor umane, timpul nu poate fi decît limitat (mai mult de o oră, cum am precizat deja, corpul cerebral al omului ar suferi tot felul de lucruri dezagreabile). Jaron Lanier, în articolul său „Where Virtual Reality Will Take Us?“ (The New Yorker, numărul din 2 februarie 2024), explică în ce fel infinitatea posibilităților de creare a altor lumi poate fi ori deveni plictisitoare, tocmai pentru că nu are nici o limită. Or, captivant este să descoperi posibilitățile în lumile finite (pe care să le facem suculente ideatic și concret) în care trăim. De la Lanier cetire: „Inteligența artificială este adesea descrisă ca un proiect transcendent, divin, care va căpăta țesătura realității noastre fizice, conducînd la o singularitate, ceea ce înseamnă că nimic din ceea ce contează acum nu va mai conta mai apoi. Dar singularitățile, precum cele presupuse în cazul găurilor negre, sînt însăși definiția ignoranței. Nu există nici o cunoaștere care să facă o punte între momentul de dinaintea unei singularități și cel care îi urmează. Este respingerea absolută a inteligenței. Realitatea virtuală face uneori parte din acest amestec. Dar cea mai bună înțelegere a modului în care funcționează realitatea este în întregime legată de finitudine. […] Un adevăr profund este însă că cele mai mari mistere se găsesc în sistemele conservate, care pot deveni bogate și complexe, nu în cele infinite, care se întind ca niște foi albe, goale, pînă la marginea cosmosului“. Aceasta este o ipoteză de lucru pe care fanaticii digitali și futurologii o resping ca fiind tradiționalistă și conservatoare, obtuză adică. Dar ceea ce afirmă Jaron Lanier este rezonabil și, în același timp, util pentru făptura umană: de ce să nu îmbogățim și să nu ramificăm tocmai lumea în care trăim, fără protezele reprezentate de inteligențele artificiale, bucurîndu-ne de ceea ce e miraculos chiar în interiorul umanității noastre. Pentru astfel de discuții (și polemici) va trebui inventată sau întemeiată, probabil, o jurisprudență aparte. Care este spaima maximă legată de prezența inteligențelor artificiale în viața noastră? O recunoaște toată lumea și o arată cu degetul. Angoasa principală este legată de faptul că, drept rezultat al dezvoltării extreme și performante a tehnologiei, IA s-ar putea infiltra treptat în tot ceea ce înseamnă viață, gîndire și muncă omenească – ori chiar politică. Iar această infiltrare ar duce, finalmente, la un control al artificialului asupra omenescului, la o dominare a umanității de către mașinăriile artificiale (indiferent de forma, structura ori mărimea lor). La început, ar fi vorba doar de o perturbare și imixtiune, dar perturbarea dezvoltată și continuă ar duce la o supremație a mașinăriilor. Le numesc astfel, căci termenul „mașinărie“ cred că angrenează sensuri multiple, măcar relativ terifiante, mai degrabă decît termenul „mașini“ (confundabil, cel puțin în spațiul lingvistic românesc, pentru cine nu e familiarizat cu lumea IA, cu „vehicúlele“). Roboții care deja deservesc în anumite domenii și spații birocratice ori de consum și care riscă să ne păcălească inclusiv la telefon (atît de mult le seamănă vocea cu una reală) sînt numiți „oameni falși“ (fake people). E interesant faptul că tocmai calificativul FALS este cel care îi desparte și delimitează de sfera umanului. Ar fi putut să fie numiți printr-un termen inventat, inedit, numai că prima opțiune a fost aceea de a-i numi comparîndu-i cu oamenii, dar indicînd faptul că e vorba de oameni înșelători în mod absolut. Angoasa umană este legată matricial de felul în care acești oameni falși ar putea forma o ligă sau o castă în cadrul căreia ar reuși să comunice fără intermedierea făpturilor umane, direct adică, de la mașinărie la mașinărie, dincolo de marele link uman. Și, comunicînd astfel direct, ar putea lua decizii periculoase pentru umanitate, într-un sens care deocamdată nu e limpede decît ca miză generală. E o ipoteză și o idee de dezbătut de către futurologi și de către specialiștii în etică tehnologică. Dacă oamenii falși ar izbuti să creeze o amplă rețea de minți non-umane performante, care ar putea fi scopul lor, altul decît dominarea hominizilor? Aceasta-i întrebarea, vorba lui Hamlet, dacă ar trăi în vremurile noastre. Chestiunea aceasta o problematizează și Matthew Houston într-un articol deja vechi de un an de zile: „Can We Stop Runaway AI?“ (publicat în The New Yorker, la 16 mai 2023). De aceea, una dintre soluțiile de moment este temperarea dezvoltării tehnologice, adică adoptarea unei atitudini științifice moderate. Adevărul este că nu ai cum să stopezi dezvoltarea IA, ar fi bizar de-a dreptul, dar poate că o poți tempera, o poți controla în așa fel încît dezvoltarea să nu ia o amploare de nestăpînit. Desigur, problematizarea mea este utopică, după cum cred că s-a înțeles deja: oamenii de știință nu au de gînd să își tempereze cercetarea avansată, căci ar fi ca și cum, în opinia lor, s-ar întoarce la o formă de retard a umanității. Precauțiuni gîndesc eventual guvernele, dar nu companiile, și nici cercetătorii. În faza actuală, comentatorii (intelectualii care au măcar o minimă competență în ce privește lumea IA) sînt scepticii de serviciu, apocalipticii și sarcasticii care, prin verbul lor, speră să prevină nocivitatea lumii tehnologice actuale cu bătaie lungă. Să sperăm că în laboratoarele viitorului se vor face auzite cuvintele lor rostite în agora. " ["post_title"]=> string(27) "Dincolo de marele link uman" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "dincolo-de-marele-link-uman" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-24 09:11:52" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-24 06:11:52" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241448" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#36726 (24) { ["ID"]=> int(241439) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-24 08:37:29" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-24 05:37:29" ["post_content"]=> string(16037) "E un truism, războaiele și nenorocirile atrag mai mulți mușterii decît orice fel de pace și tihnă. Nu știm dacă a așa a fost de cînd lumea, dar în mod cert e limpede (și trist deopotrivă) că orice fel de conflict devine atractiv. Asta e. Doar consemnăm cu amărăciune. Nu putem modifica gusturile/predilecțiile/preferințele maselor pentru morți și răniți, catastrofe militare, umanitare sau climatice, victime, crime și orori, poftiți, găsim din plin. Pe alese. No news, good news. Punct și de la capăt.
O distinsă profesoară canadiană trecută prin faimoase instituții de învățămînt superior precum clopoțitorul Oxford (unde a și studiat și predat) – am numit-o pe profesoara emerită Margaret MacMillan, cunoscută și cititorilor români prin trei masive studii – semnează și de această dată un studiu care vine să detalieze ce e aia războiul și ce s-a tot întîmplat cu el de-a lungul mileniilor în care mai mult ne-am luat de păr decît ne-am zîmbit fericiți că e pace. Războiul. Cum ne-au modelat conflictele (Editura Trei, 2022, traducere din limba engleză de Smaranda Cîmpeanu) este un studiu apărut în 2020, cînd încă nu începuse răvășitorul conflict din Ucraina, chiar dacă se punea capăt celui din Afganistan (2001-2021), cel mai lung război purtat de SUA și extrem de important pentru dimensiunea lui globală. Despre costurile lui pentru Statele Unite & aliați, ca și pentru întreaga umanitate – nu știu cîte miliarde și miliarde de dolari – ce să mai vorbim. Prețul plătit de întreaga umanitate este greu, dacă nu imposibil de evaluat. Ce ne oferă Margaret MacMillan pe un ton echilibrat, fără să găsească neapărat responsabili și vinovați, este o încercare de a arăta cum din aceste nenorociri provocate de război/războaie am avut și cîte ceva de învățat. Paradoxal? Și nu prea, o veche vorbă franțuzească spune că în orice rău e și un bine. Asta deslușim din cele nouă capitole bazate pe o uriașă bibliografie. Documente de arhivă, mărturii ale militarilor care au trecut prin campanii devastatoare, dar și ale celor care le-au suportat sînt puse cap la cap într-o narațiune ce se parcurge cu strîngere de inimă.
Și dacă tot am pomenit despre război și războaie, nu am cum să nu semnalez un alt volum recent apărut, care aduce în atenția contemporanilor, preocupați acum de pregătirea vacanțelor și a concediilor la care rîvnim mereu, Războiul Sfînt al României. Militarii, motivația și Holocaustul (Editura Corint, 2024, traducere din limba engleză de Alina Pavelescu, „Prefață“ de Mioara Anton, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“), semnat de istoricul american Grant T. Harward (n. 1986), care lucrează la US Army Center of Military History. Cîteva date biografice ne-au reținut atenția. Mai întîi, faptul că autorul a fost preț de doi ani – între 2005 și 2007 – misionar al Bisericii Lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă – aud pentru prima dată despre această ramură a creștinătății –, cînd a învățat și românește. Ceea ce devine util dacă te apuci să faci cercetări despre Holocaustul din România, după ce ai obținut între timp o licență în istorie la Brigham Young University (2009) și o diplomă de masterat la University of Edinburgh (2010). Astfel pregătit, autorul editează în 2021 acest studiu, bazat pe multe surse românești – inclusiv arhive militare –, care încearcă să găsească explicații și justificări despre ce anume i-a motivat pe soldații români să lupte și să comită atrocități în „Războiul sfînt“ românesc, după cum ni se precizează în „Cuvîntul înainte la ediția în limba română“. Din care mai aflăm că acest studiu este rodul a unui deceniu de cercetări, scris, adunat reacții și revizuiri. Autorul mărturisește apoi și cum a ajuns la acest subiect – extrem de important și delicat pentru români – al propriilor cercetări. Biblioteci, arhive, mărturii directe ale unor supraviețuitori ai Holocaustului în România. Repet, subiect sensibil și gingaș în România, nu pe deplin digerat și asimilat de opinia publică. Grant T. Harward, ne place sau nu, lucrează cu materialul clientului. Adică pune cap la cap informații oferite de români, dar și ce cercetători din afara țării noastre. Campania militară dintre 22 iunie 1941 și 23 august 1944, în care România de sub sceptrul mareșalului Ion Antonescu s-a asociat războiului purtat de Germania împotriva URSS-ului, a condus la numeroase atrocități. După ce nordul Bucovinei și Basarabia – luate prin rapt de către URSS – au fost eliberate, a urmat campania de dincolo de Nistru, în care militarii români au luptat în Crimeea, Caucaz și la Stalingrad. Cu toate consecințele asumate și consumate față de evreii care populau localități atît din Basarabia, cît și din Ucraina, unde au fost comise abuzuri și crime de tot felul. Deportarea populației și apoi uciderea în masă a mii și mii de evrei, pe lîngă spolierea proprietăților și comiterea de numeroase crime, sînt prezentate pe bază de documente ce atestă implicarea și a militarilor români, nu doar a jandarmilor sau a populației civile. La război ca la război. E teribil. E terifiant. Ideologia „Războiului sfînt“ – cum l-a tot promovat propaganda antonesciană, împotriva iudeo-bolșevismului mult clamat – a fost devastatoare. Cu consecințe ulterioare greu de evaluat pe durata medie și lungă a istoriei. Evenimentele rele mereu se înlănțuie într-o arhivă a memoriei. Faptul că s-a trecut de la neutralitate (1940-1941) la asocierea României la Axă a prilejuit nefastul moment al participării României la Holocaust. Autorul apelează la date și cifre concrete, fără să dea verdicte și să propună judecăți morale. Acestea rămîn la latitudinea noastră. Știm bine că Ion Antonescu, văzut de partenerul nostru strategic de azi drept criminal de război, nu poate fi exonerat de vinovățiile ce i se impută. Ieri, ca și azi. Opinia publică românească este obligată să-și asume, la rîndul ei, adevărul despre acest subiect tragic al propriei noaste istorii. Holocaustul în România a fost o realitate. Never again e valabil și azi. Pentru toată lumea.
Cu un titlu bine țintit, Epoca furiei. O istorie a prezentului (Editura Curtea Veche, 2024, traducere din limba engleză de Bogdan Ghiurco), prozatorul, eseistul, jurnalistul și istoricul indian Pankaj Mishra (n. 1969, masterat în literatură engleză, colaborator la The Guardian, The New Yorker și Financial Times) ne propune o incitantă radiografie a prezentului. Mă rog, din 2017. Politic. Militar. Social-economic. Ideologic. Spiritual. Uman. Lumea de azi divizată, națiuni, comunități, familii întregi despărțite de falii adînci ce separă viețile extremiștilor hinduși de cei din Statul Islamic și de tinerii din democrațiile occidentale. O carte terminată în 2016 și dusă la tipografie în săptămîna în care Donald Trump este ales președinte al SUA. Acum sîntem în 2024 și Trump se pregătește pentru un nou mandat, dacă procesele în care este implicat nu-l vor opri. Este lumea mai bună, mai rea azi, acum față de ceea ce găsim în analizele lui Pankaj Mishra? Sîntem rostogoliți prin timp, sîntem mereu invitați să recapitulăm trecutul, istoria doar se repetă, nu face salturi. Credința, credințele își fac loc mereu să iasă în față, vor să domine iar o lume modificată de secularism, revoluții și, mai nou, un islam ieșit din matcă. Să fim doar urmașii unui nihilism pentru care libertatea și egalitatea devin mofturi în fața unei sexualități ce a dat în clocot și la Eurovision, într-un spectacol scandalos? Cine sînt cîștigătorii și pierzătorii istoriei? Multe interogații ne plimbă prin fața ochilor indianul Pankaj Mishra, încercînd dă ofere și un alt punct de vedere decît cel triumfalist occidental. Fie că sîntem de acord cu el sau, dimpotrivă, mai și bombănim pe alocuri, dar este un punct de vedere de care se poate ține cont. Nu gîndim și simțim cu toții la fel. Este o bună lecție pentru toleranță și bună înțelegere. Cum, necum.
Nu știu cîți oameni mai sînt astăzi interesați să citească povești despre drumeții. Lumea de azi călătorește mai lesne decît citește. Chiar dacă avem numeroase ispite. De la Tigrii din Himalaya, despre aventura cu optmiarii cuceriți rînd pe rînd, pînă la povestea norvegianului Thor Heyerdahl cu Kon-Tiki – mai țineți minte traversarea Oceanului Pacific pe o plută din lemn de balsa – sau cei doi poli ai Pămîntului, cuceriți cu multe sacrificii. Dar și pe la noi am avea multe de pritocit. Că este vorba despre molcom-duiosul Calistrat Hogaș, care poate fi mai lesne de urmat Prin Munții Neamțului, sau despre spiritul veșnic în alertă oriunde s-ar afla autorul Anilor de pribegie, Neagu Djuvara, și despre alți destui mînuitori ai limbii române care s-au tot preumblat prin țară și lume. Mă mir că o cărticică splendidă a lui Camil Petrescu, Rapid Constantinopol – Bioram, nu este reeditată și în ultimii ani, după cum ar merita din plin. Bref, „Cartea de călătorie“ este o frumoasă colecție de lucrări dedicate umblatului hai-hui prin lume. Stînd comod într-un fotoliu confortabil și fără teamă că te apucă întunericul pe drum sau ploaia și vîntul – dificilă încercare – pe vreun traseu de creastă. Mereu mi-a făcut plăcere să umblu creanga pe acolo pe unde au umblat alții, eu preferînd de departe să lenevesc la soare pe un cearșaf la țărmul mării. Fotoliu, șezlong, hamac. Una peste alta, admir curajul și efortul marilor exploratori/călători care au ajuns pe unde nici cu gîndul nu ajungem. De aceea citesc cu nesaț lucrările ce apar la Editura Polirom. De această dată, Alpiniștii lui Stalin (Editura Polirom, 2024, traducere din limba franceză de Giuliano Sfichi). După ce același autor, Cédric Gras (n. 1982), ne oferea, prin Alpiniștii lui Mao, un la fel de incitant traseu de lectură prin aspecte nu doar montaniarde, ci și politice. Și acum plimbărețul călător francez, metamorfozat și într-un vioi povestitor, reface viața și performanțele a doi alpiniști sovietici, frații Vitali și Evgheni Abalakov. Originari din Siberia – unde avem frig, gheață și zăpadă cît cuprinde, dar nu și munți înalți –, din Krasnoiarsk, ajung la Moscova și visul lor de a se cățăra prin munți devine realitate. Vitali obține o diplomă de inginer mecanic, Evgheni termină Institutul de Arte și amîndoi devin membri de vază ai Societății pentru Turism Proletar, care are și o secție de alpinism. Mult entuziasm (pesimismul e considerat de autoritățile comuniste un viciu mic-burghez), care-i conduce pe cei doi în Pamir. Unde vor escalada, în condiții primitive și cu echipament precar, cel mai înalt vîrf, numit, cum altfel, Stalin. Minus 45 de grade, lipsuri, accidente, dîrzenia de a nu ceda, la 3 septembrie 1933, după 18 zile de epuizantă ascensiune Evgheni Abalakov și Nikolai Gorbunov, un activist de partid de rang înalt, ajung pe vîrf. Pierd degete de la mîini și picioare din cauza degerăturilor, cum vor păți peste ani și primii alpiniști francezi care ajung pe Annapurna, în Himalaya. În schimb, unul dintre frați ajunge în Gulag pentru acuzații dovedite peste ani ca nefondate. Unul dintre cei doi frați-eroi ai întregii națiuni, azi uitați, moare tînăr. Celălalt supraviețuiește și apucă să fie martor la primele cuceriri ale alpiniștilor sovietici în Himalaya. Busturile lui Mao și Stalin ajung să fie cărate la mari înălțimi. Dar și drumul invers, după ce Hrușciov îl demască pe Stalin, vîrful din Pamir se va anumi Vîrful Comunismului, mai nou, ironiile istoriei, Ismail Samoni, după ce Tadjikistanul devine țară de sine stătătoare. Dizgrațierile politice nu sînt la fel de numeroase precum numele ițite din bolșevism și trec prin timp piscuri precum Vîrful Comisarilor Roșii, Pasul Presei Sovietice, Komsomol, ba chiar găsim Vîrful Primei Sesiuni a Consiliului Superior al RSS Kîrkîzia. În timp ce Vîrful Tineretului Leninist a devenit Vîrful Nursultan Nazarbaev. Pe 4 mai 1982, inginerul aeronautic Balîberdin ajunge pe Everest și transmite prin radio, în cel mai elegant stil al propagandei sovietice, „De aici, toate traseele coboară“. Tare, ce mai! Vitali Abalakov se stinge din viață în 1986, la o lună după accidentul de la Cernobîl. Abia aștept să beau o cafea la Sinaia. Aș reciti cartea lui Cédric Gras cu și mai mare plăcere."
["post_title"]=>
string(24) "Războaiele și Bookfest"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(22) "razboaiele-si-bookfest"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-24 08:37:29"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-24 05:37:29"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241439"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[12]=>
object(WP_Post)#36725 (24) {
["ID"]=>
int(241458)
["post_author"]=>
string(2) "84"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-24 09:27:59"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-24 06:27:59"
["post_content"]=>
string(16895) "Pe 25 mai, la Craiova – în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, organizat, o dată la doi ani, de Teatrul Național „Marin Sorescu” –, legendarul Robert Lepage (regizor, actor, dramaturg și, de cîțiva ani, fondatorul unui spațiu teatral în orașul Québec) prezintă Tragedia lui Hamlet, într-o versiune coregrafică realizată împreună cu dansatorul și coregraful canadian Guillaume Côté.
[caption id="attachment_241459" align="alignright" width="300"]
Photo : Stéphane Bourgeois[/caption]
Ați făcut un nou Hamlet – într-o epocă în care această piesă este montată extrem de des. Dvs. înșivă ați revenit, de fapt, la ea, spunînd că acum doriți să intrați „pe o altă ușă”. Care e această ușă?
E „ușa” acțiunii, pentru că Hamlet e o piesă despre acțiune și inacțiune. Problema lui Hamlet e că are o datorie să acționeze, însă ezită mereu și este prea cerebral ca s-o facă, de fapt. De aici, contradicția dintre acțiune și inacțiune. Sigur, dacă scoți toate cuvintele din Hamlet, îți dai seama că se întîmplă o grămadă de lucruri, e multă acțiune. Cînd dansezi Hamlet, trebuie să te bazezi pe ceea ce reprezintă acțiune (sau inacțiune). A fost, deci, o abordare foarte interesantă pentru mine, fiindcă nu ești prins în toate subtilitățile cuvintelor, ci pătrunzi în complexitatea acțiunii. Dacă nu ai la îndemînă decît mișcare ca să te exprimi, trebuie să găsești modul de a respecta diversele aspecte ale piesei. De pildă, la Shakespeare, nu toate personajele vorbesc la fel, regele folosește anumite cuvinte, cei care nu sînt nobili – altele. E un mod de a „desena” personajele – și o problemă în traduceri. A fost interesant faptul că, în grupul nostru de dansatori, sînt balerini de dans clasic, care vin de la Baletul Național al Canadei, sînt cîțiva extraordinari dansatori contemporani și avem și dansatori de street dance. Aceste trei abordări, trei vocabulare vin fiecare cu un alt background și pentru noi a fost fascinant să folosim asta. Dacă vorbele sînt mișcare, atunci mișcarea trebuie să urmărească diferențele de stil. N-am aplicat asta în mod sistematic, am lăsat lucrurile să se întîmple și, la final, am observat că există nu doar diverse personaje în Hamlet, sînt și corpuri diferite, energii și viteze diferite. Dacă nu e folosit ca să copieze piesa, ci ca să creeze o altă versiune de Hamlet, dansul devine ceva foarte, foarte interesant.
Deci ați tradus diferitele niveluri de limbaj din Hamlet, prin niveluri distincte de corporealitate.
Diferite vocabulare fizice, da. E o altă abordare, cu siguranță nu te gîndești la asta cînd faci Hamlet cu actori, chiar dacă oricum corpurile sînt diferite. Ești absorbit de limbaj, de modul de a vorbi, de adaptarea traducerii. E și multă pasiune în Hamlet, de felurite naturi. Iar mișcare în dans e un mod fantastic de explorare a ei. Ceea ce s-a întîmplat e că dansatorii sînt foarte iuți. Fac, desfac și refac, apoi desfac din nou, lucrează extraordinar de rapid, mai rapid decît actorii. Se întîmpla să spun, de exemplu, că Ofelia n-ar fi făcut asta, din X și Y motive, iar dansatorii să refacă totul pe loc. A fost un proces minunat pentru mine – eu nu eram coregraful, eram dramaturgul și regizorul și dădeam indicații, așa cum se face, de regulă, cu actorii. Așa că dansatorii se confruntau cu ceva ce nu le era familiar. Există multe adaptări coregrafice cu Hamlet, dar de regulă sînt chestii romantice, cu gesturi ample, care încearcă să copieze liniile dramaturgice generale ale piesei. Noi am vrut să-l facem încă și mai teatral, deși totul e dans, și cu cît mai puțin „mimă”, imitație. Mîndria mea cea mai mare, la premieră, a fost să fiu întrebat unde am găsit actori care dansează atît de bine. Mai e și faptul că unii dansatori simt nevoia să verbalizeze ceea ce fac – nu sînt cuvinte, însă dacă apare nevoia unui sunet, dă-i drumul! Ne întoarcem la Pina Bausch, la Tanz-theater. E dans, însă ține cont de performer, iar dacă performerul vrea să rîdă pe bune sau să plîngă, e liber s-o facă.
Cum se dansează, totuși, inacțiunea?
[caption id="attachment_241460" align="alignright" width="300"]
Photo : Stéphane Bourgeois[/caption]
Poți reprezenta inacțiunea mișcîndu-te foarte mult. Inacțiune nu înseamnă să nu faci nimic, ea e provocată de supracțiune, excesul de acțiune, interioară. Hamlet nu se mișcă la fel ca restul, iar cînd decide să se miște, o face nebunește, fiindcă e un mijloc pentru ceea ce vrea să obțină. Acest lucru era un aspect important pentru mine și aveam dansatorii perfecți să testăm. E un nivel foarte ridicat de abstractizare în dans, marea libertate a dansului e că, și dacă reprezinți un personaj, poți exprima lucruri pe care un actor trebuie să le păstreze pentru sine, le poate exprima doar prin voce. Să dau un exemplu: Guillaume Côté, coregraful spectacolului, care e și Hamlet, dansa într-un Romeo și Julieta și m-a invitat la o repetiție. Am fost foarte surprins cînd am ajuns: era această mare scenă cu Romeo și Julieta, care umpleau tot spațiul, și am întrebat ce scenă e. Iar Guillaume a răspuns: „E scena balconului”. „Bine – am zis eu –, dar în scena asta, ea e prizonieră în balcon, iar el e jos”. „Da, dar știi că noi sîntem dansatori.”
Tragedia lui Hamlet e o colaborare cu coregraful Guillaume Côté, iar presa scria, mai în glumă, mai în serios, că aveți cu el un fel de bromance, o adîncă prietenie bazată pe admirație. Ce vă aduce împreună și ce să desparte?
Cred că fiecare descoperă libertatea în munca celuilalt. Sigur, Guillaume vine din baletul clasic, unde trebuie să urmezi regulile; o artă foarte rigidă. Eu lucrez într-un mediu unde există foarte multă libertate, dar și multe limitări. Spuneam despre cît de rapid lucrează dansatorii. Mie-mi place să explorez, să fac și să refac. Poți face asta și în teatru, dar nu la fel ca în dans. În teatru, e foarte mult orgoliu, ai mult de lucru cu natura umană. În dans, există o imensă generozitate. Am colaborat cu Guillaume de mai multe ori. Pentru el, este eliberator, în meșteșugul lui, și pentru mine la fel. Abstractizarea din dans, despre care vorbeam, nu e ceva ce-ți poți permite mereu în teatru. În teatru, se întîmplă în cazuri speciale. Cu mulți ani în urmă, am lucrat cu Sylvie Guillem, o mare balerină clasică, dar care s-a reinventat în dansul contemporan. Lucram cu ea și cu Russell Maliphant (e vorba despre spectacolul Eonnagata, 2009 – n. I.P.), care vine din noul dans britanic. Cu siguranță, la acea dată, dansul contemporan britanic nu era preocupat de personaje/caractere, linie narativă și restul chestiilor venite din teatru. Maliphant venea din cu totul altă lume decît mine, eu vin dintr-una a dramaturgiei. Sylvie era idealul de la mijloc – putea traduce între cele două lumi, căci venea din dansul clasic, cu personaje și poveste, unde gestul are mereu o semnificație. A fost o experiență să înțeleg diferențele dintre cele două universuri și cum se pot ele întîlni. Nimic nu e mai indicat ca să-ți arate cum funcționează aceste două lumi decît un dansator clasic. Mă atrage mult zona asta de întîlnire, și-l atrage și pe Guillaume, un zeu al clasicului căruia-i place să se elibereze cîteodată ca să exploreze zone cu dans contemporan, street dance etc. Să vadă cum poți introduce linii clasice în ceea ce e prin definiție formă liberă.
Sînteți un maestru al experimentelor și inovărilor în artele performative. V-ați întors, totuși, vreodată la idei pe care le-ați mai avut sau la lucruri pe care le-ați mai făcut?
Ce-mi place să-mi revizitez căderile, ratările. Nu cred într-o ratare pe bune. Orice proiect al unui om e bine intenționat, are gînduri bune și poate să nu se realizeze din motive independente de autor. Iar ăsta nu e un motiv să abandonezi proiectul. Așa că eu, unul, îl pun deoparte și, peste ani, se prea poate să găsesc răspunsul la problemă. Așa că revizitez nu spectacole în întregime, ci anume idei dintr-un spectacol. Poate că acum am un proiect care va folosi mai bine acea idee. Mi s-a întîmplat în cîteva proiecte. Cum spunea Albert Einstein, „Nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă”. Așa că nu mă rușinez niciodată cu o ratare trecută, acolo trebuie să fi fost ceva prost înțeles, prost utilizat, nedezvoltat, iar cîndva își va găsi utilitatea.
După celebra dvs. colaborare cu Peter Gabriel, pentru turneul lui, Gabriel spunea, într-un interviu, că faceți teatru pentru oameni cărora nu le place teatrul. Acum, în schimb, aveți propriul spațiu de teatru și alcătuiți un repertoriu pentru el. Care e spectatorul dvs. ideal?
Nu am un spectator ideal, dar am un public ideal. Iar publicul e un amestec de oameni de tot felul. Asta încercăm să facem la Le Diamant, să creăm lucruri știind că există diversitate umană.
O problemă cu mare parte din artele performative acum e că au devenit o nișă, niște eco-camere. La CNN, la Fox News, asculți lucruri care reflectă ceea ce gîndești tu. Eu cred în provocarea publicului. Aduci împreună oameni care vin din locuri diferite, sînt bogați sau săraci, snobi sau nu. Sînt interesați de același lucruri, fiindcă în ceea ce le oferi există cîte ceva pentru fiecare. La Le Diamant, am introdus în programare, o dată la două luni, wrestling. Wrestlingul se presupune că e vulgar, de calitate inferioară, pentru oameni care nu merg la teatru și nu au cultură. De fapt, wrestlingul e o experiență teatrală fantastică. Există o dramaturgie, sînt personaje, toate tipurile din tragedie și din comedie, e commedia dell'arte, e totul acolo. La serile de wrestling vin oameni care intră, astfel, pentru prima dată într-o sală de teatru. În foaier, avem prezentări ale spectacolelor și uneori se întorc să vadă teatru. Ajung la concluzia că Le Diamant nu e un loc care să-i sperie, e un loc pentru fiecare. Pentru că noi încercăm să aducem împreună clasele sociale. Sînt și snobi foarte bogați care nu s-ar duce niciodată să vadă wrestling, dar care vin fiindcă e Le Diamant – și descoperă ceva, inclusiv un public. Am reușit să creăm un public mixt prin astfel de evenimente. Să luăm circul: există lume căreia îi plac sporturile, dar nu și arta; și există oameni cărora le place arta, dar care urăsc sportul. Totuși, tuturor le place circul, tocmai pentru că e întîlnirea dintre performanță sportivă și artă. Și Hamlet-ul despre care vorbeam, sigur că e dans, e artă, dar e și incredibil de atletic – și-i prinde în zece minute pe spectatorii care, altfel, spun că nu le place teatrul.
Poate e faptul că eu provin dintr-un mediu în care oamenii n-au fost foarte expuși la teatru. E nevoie de multă educație ca să-ți placă teatrul. Dacă vii dintr-un context în care ai un public captiv sau tradițional pe care poți conta, poți face altceva, însă poate că nu ești atît de provocat ca atunci cînd chiar trebuie să convingi lume care n-a călcat niciodată într-o sală de spectacol. Atunci chiar trebuie să găsești căi să-i activezi intelectual, fără să-i alungi.
Ați deschis acest spațiu în orașul Québec, Le Diamant, chiar înainte de pandemie, în 2019. Care sînt avantajele și dezavantajele de a administra un teatru, în epoca noastră?
[caption id="attachment_241461" align="alignright" width="300"]
Photo : Stéphane Bourgeois[/caption]
Principalul avantaj e că nu mai trebuie să găsesc unde să-mi arăt propriile producții acasă. Altfel, Ex Machina, compania mea, s-a bazat mereu pe turnee. Așa că petreceam o treime din timp în Québec și restul, în lume. Acum, că trebuie să operez un teatru, călătoresc mai puțin, cred că stau cam jumătate din timp acasă. Uneori, e greu să jonglez cu cele două – cînd ai un spațiu, chiar e nevoie să fii prezent. Nu fac multă administrație, am o super echipă, mă concentrez pe partea creativă, dar tot e greu – trebuie să mă ocup și de cariera mea internațională, și de cea locală.
Mai mult decît regizor, sînteți un artist multidisciplinar, care lucrează enorm de mult cu noi tehnologii. Cum credeți că va influența inteligența artificială (AI) artele performative?
Mă simt un moș în fața chestiunii ăsteia. Am un sentiment de rezistență. Pot să văd frumusețea AI-ului, avantajele lui, dar văd și multă tristețe: dacă tehnologia, computerele vor avea parte de toată distracția de a crea poezie, imagini frumoase și muzică fascinantă, iar oamenii vor fi doar spectatori și utilizatori... N-am găsit nimic în AI care să-mi dea multă speranță. Cum ziceam, e posibil să fiu eu depășit de vremuri. Ce e înspăimîntător e că am impresia că-n Anglia au întrebat niște computere cum am putea eradica violența și toate probleme actuale, războaiele, poluarea etc. Care e soluția. Iar soluția calculatoarelor a fost: Eradicați specia umană. Într-o zi, tehnologiile vor decide că, spre binele planetei, trebuie să scape de oameni – și vor și putea s-o facă, cam ca-n Portocala mecanică. Pe scurt, încă trebuie să mă convingă cineva că AI contribuie la creșterea creativității. Nu sînt cine știe ce entuziast. Plăcerea și durerea creației ar trebui să rămînă o experiență omenească.
Interviu realizat de Iulia POPOVICI
Blaga'Lessons/Lecţiile Blagăi (Bulgaria-Germania, 2023) de Stephan Komandarev, scris în colaborare cu Simeon Ventsislavov, este ultima parte a trilogiei despre societatea bulgară post-comunistă, din care fac parte Rounds şi Directions. Filmul proiectat în deschiderea festivalului este un thriller care problematizează alegerile de viaţă dificile, felul în care resorturile minţii şi ale sufletului se pot detraca, iar graniţa dintre bine şi rău se poate şterge cînd urmăreşti un ţel cu orice preţ. Blaga Naumova (Eli Skorcheva) este o profesoară pensionară din Shumen căreia i-a murit soţul. Ea doreşte să îngroape urna soţului înainte de trecerea a 40 de zile, pentru a respecta un ritual funerar, aşa că se duce să cumpere o groapă şi să comande plăci de granit şi cruci, va fi un mormînt şi pentru ea. Numai că planul său este dat peste cap cînd devine victima unei escrocherii prin telefon. Toţi banii strînşi sînt aruncaţi pe fereastră la propriu într-o aşa-zisă acţiune a poliţiei care doreşte un flagrant pentru a-i prinde pe escroci. Cînd se duce la poliţie să-şi recupereze banii şi realizează că a fost escrocată, Blaga este tulburată şi şocată, deşi nimic din manifestările sale nu te lasă să ghiceşti la început cît de tare a fost afectată. Filmul nu recurge la dezvăluiri psihologice exprimate verbal decît rar, după acumularea de tensiuni. Blaga este un monolit care a învăţat să-şi gireze viaţa conform regulilor societăţii, să facă tot ce trebuie pentru o viaţă decentă, să fie un bun cetăţean, dar această întîmplare cumplită pentru ea o va face să-şi chestioneze felul în care-şi duce existenţa. Camera de filmat o însoţeşte pe Blaga în viaţa ei de zi cu zi, măruntă, anostă, motivată de supravieţuire şi de achiziţionarea mormîntului. Cum pensia şi lecţiile de bulgară pe care le predă unei tinere emigrante siriene nu ajung să acopere suma cerută pentru mormînt, Blaga încearcă să se angajeze, dar este respinsă, pentru că are deja 70 de ani şi e considerată bătrînă, iar ipoteca pe apartament şi maşină nu-i aduce mare lucru, dar Blaga nu se lasă înfrîntă, fiinţa ei pare încordată şi mobilizată pentru unicul scop de a găsi banii pentru mormînt. Eli Skorcheva este o actriţă foarte bună, care reuşeşte să exprime, prin gesturi, mimică şi ţinută, o gamă întreagă de sentimente. E ca şi cum în răstimpuri ar sculpta într-un monolit cîte o expresie care ne lasă să întrevedem ce se întîmplă în mintea şi sufletul său. Dar mai ales reuşeşte să exprime cu toată fiinţa ei o temeinică şi neclintită determinare în atingerea scopului. Cîteva fraze spuse în treacăt de un poliţist despre „catîrii“ (şoferii) care-i ajută pe escroci să care banii furaţi şi despre cum sînt racolaţi aceştia rămîn întipărite în mintea Blagăi şi lucrează pe dedesubt, făcînd-o să-şi încalce toate principiile de viaţă. Astfel, victima escrocheriei va deveni un „catîr“ care-i va ajuta pe escroci. Cele cîteva acţiuni la care participă ne-o arată pe Blaga imună la suferinţele victimelor, ba chiar se ia la bătaie cu un bătrîn care se dezmeticeşte şi vrea să-şi ia banii înapoi. Scenele sînt foarte fizice, cu foarte puţine cuvinte. Regizorul şi actorii sînt ghidaţi de un obiectivism şi minimalism à la Hemingway, de teoria aisbergului, lăsînd spectatorul să deducă ceea ce se întîmplă cu fiecare cadru şi secvenţă.
Filmul mizează nu numai pe eficienţa minimalistă a scenariului, a montajului (Nina Altaparmakova) şi a jocului actoricesc, cît şi pe expresivitatea maximă a imaginilor şi a scenografiei. Văzînd-o pe Blaga în apartamentul ei de bloc, înconjurată de lucruri vetuste din anii comunismului, în cadre cu lumini iernatice, spectatorul are în faţa ochilor întregul tablou al vieţii ei mărunte de slujbaşă, un tablou în nuanţe terne, cenuşii, ca şi chipul însuşi al Blagăi.
Societatatea bulgară post-comunistă văzută din perspectiva vieţii pensionarilor este şi a creionată în nuanţe sumbre, care sugereză cenuşiul existenţial, singurătatea apăsătoare şi lipsa de orizont.
Cît despre titlul filmului, Lecţiile Blagăi, acesta are multiple semnificaţii: lecţiile de viaţă pe care le învaţă Blaga sînt injustiţiile sociale, încercările vieţii care stau sub semnul incertitudinii şi al derutei. Iar lecţiile pe care tribulaţiile Blagăi ni le oferă ca spectator sînt menite să ne facă a reflecta la fragilitatea umană, la felul în care anumite întîmplări ne împing să facem alegeri existenţiale dificile sau chiar periculoase. Ironia sorţii este că, dorindu-şi cu orice preţ acel loc de veci, Blaga şi-a sacrificat nu numai principiile de viaţă, ci chiar omenia, empatia omenească. Şi dacă filmul nu este deloc moralizator, el nu are mai puţin o morală sau mai degrabă o învăţătură, ce-i drept, indirectă, pe care spectatorul o poate singur extrage din cele petrecute şi mai ales din finalul filmului: este de dorit să păstrezi mereu graniţa între bine şi rău.
Filmul a cîştigat Globul de Cristal, la Festivalul de la Karlovy Vary, pentru Cel mai bun film şi Premiul Ecumenic al Juriului, precum şi Premiul pentru Cea mai bună actriţă (Eli Skorcheva) şi a fost prezentat la mai multe festivaluri.
Tommorow I Leave/Mîine mă duc (Austria-România, 2024), documentarul Mariei Lisa Pilcher şi al lui Lukas Schöfell, este un film care-şi propune să urmărească viaţa Mariei, o îngrijitoare de 40 de ani care-şi lasă în urmă familia şi satul natal pentru a merge la lucru în Austria. Despre emigraţie, rupturi sau înstrăinări familiale s-au mai făcut documentare, tema nu este nouă, iar filmul nici nu pretinde asta. Mîine mă duc vrea să documenteze cum este viaţa unei persoane nevoite să lucreze în străinătate pentru a-şi întreţine familia, arată cum e să trăieşti departe de ai tăi, ce efecte are asupra legăturii de familie. Totodată, explorează visele unor oameni care trăiesc la limita sărăciei. În satul din care provine Maria, mulţi sînt plecaţi la muncă în străinătate, pentru a cîştiga mai bine şi a-şi face un rost, căci din salariul minim de 1.500 de lei e greu să-ţi întreţii familia, plus că în acel sat se găseşte greu un loc de muncă.
Cei doi realizatori o filmează pe Maria în vacanţele sale acasă, împreună cu familia şi prietenii. Din aceste scene reies legăturile încă trainice dintre ei, dar şi sărăcia vieţii şi a locurilor. Satul este părăginit, parcă abandonat, iar puţinii tineri care mai sînt se gîndesc şi ei să plece la oraş sau chiar din ţară. Unul dintre aceşti tineri face şi el un film despre visurile tinerilor care trăiesc acolo. Această punere în abis este menită să arate precaritatea vieţii şi dorinţa de mai bine. Şi nu putem să nu ne întrebăm cîte dintre aceste visuri exprimate vor rămîne doar visuri.
Celălalt pandant al filmului ne-o arată pe Maria la muncă în Austria, în casele şi alături de oamenii pe care-i îngrijeşte, prilej de a vedea că o asemenea muncă presupune nu numai un anume dinamism, ci şi empatie faţă de persoanele îngrijite, după cum mărturiseşte însăşi Maria.
Mîine mă duc ne oferă o înţelegere din interior a motivelor emigraţiei şi ne face să pătrundem în intimitatea Mariei şi a familiei sale şi a rezona cu sentimentele lor.
În acelaşi timp, avem conturat şi un mic peisaj al societăţii săteşti delăsate, marginalizate, fără perspective de revigorare. Peste satul Mariei pluteşte un aer de amărăciune şi abandon, care nu poate fi înlăturat nici măcar cu manelele petrecerilor.
O Corno/The Rye Horn/Cornul de secară (Spania-Belgia-Portugalia, 2023), scris şi regizat de Jaione Camborda, a încheiat cu succes festivalul care s-a întins pe mai multe zile, cu o mulţime de proiecţii şi cu săli pline. Cornul de secară este un film care ne plonjează în atmosfera anilor 1970, în Illa de Arousa din Galicia, unde moaşa Maria (Janet Novás, dansatoare, aflată la primul său rol în film) o ajută pe Carmen (Julia Gomez) să aducă pe lume un copil. Într-o încăpere sumar mobilată, slab luminată, timp de minute bune asistăm la scena naşterii, care pare una ancestrală. Totul pe parcursul acestei secvenţe este axat pe chipurile celor două femei şi pe efortul şi dialogul lor corporal, care pare un dans. Cadrele urmăresc îndeaproape această facere dureroasă şi moşirea plină de grijă şi tandreţe, dezvăluind misterioasa legătură ce se creează între cele două femei. Clarboscurul şi punerea în scenă te fac să te gîndeşti la un vechi tablou de Caravaggio sau Rembrandt.
Apoi filmul ne prezintă, fără comentarii, în imagini relevante, viaţa de pe insulă. Maria şi femeile de acolo se ocupă cu pescuitul scoicilor. În scene picturale, le vedem pe femei săpînd pe plajă după scoici, apoi spălîndu-le. Tinerele fete participă şi ele la această operaţiune. Viaţa pe insulă, sărăcăcioasă, frustă, rurală constituie o enclavă ruptă de confortul civilizaţiei şi modernitate. Tînăra Luisa (Carla Rivas), fata lui Carmen, este o alergătoare bună şi ar putea fi selecţionată şi să plece de pe insulă, scăpînd astfel de existenţa lipsită de orizont de pe insulă. Numai că o sarcină nedorită riscă să-i afecteze viitorul. Aşa că Luisa apelează la ajutorul Mariei, moaşa care ştie să aducă pe lume copii, dar şi să scape de ei. Această dublă ipostază a Mariei îi adumbreşte portretul de la începutul filmului, fără să-l întunece. Scena culegerii cornului de secară, necesar pentru poţiunea de avortare, este una dintre cele mai pline de mister şi poeticitate, relevînd ambivalenţa cunoaşterii feminine şi relaţia strînsă cu natura. Contrapunctic, într-o secvenţa aproape la fel de lungă precum cea de la început, asistăm la avortarea Luisei. Maria este lîngă ea şi o ajută cu aceeaşi tandreţe cu care a ajutat-o pe mama sa Carmen să aducă pe lume un copil.
Alte aspecte ale feminităţii sînt revelate în filmul lui Jaione Camborda într-un fel simbolic, metaforic. Pierderea virginităţii Luisei este sugerată de sucul murelor care se scurge pe pielea fetei, iar scena amorului dintre Maria şi Juan (Diego Anido) în lanul de secară, pe pămînt, este una care simbolizează forţa telurică a iubirii. Din nefericire, Luisa moare în urma avortului, iar Maria trebuie să fugă peste graniţă, în Portugalia. În drumul său de fugară, o vedem pe Maria luptînd cu oboseala şi dubla spaimă a actului săvîrşit şi a temerii de a fi prinsă. Scenariul nu recurge la confesiuni, dar jocul corporal al lui Janet Novás exprimă foarte bine trăirile Mariei şi mai ales acea forţă interioară care o împinge spre viaţă, spre salvare.
În Portugalia, Maria este adăpostită de Anabela (Siobhan Fernandez), o prostituată de culoare care are un copil mic de crescut. Conivenţa feminină se stabileşte fără multe cuvinte, iar ajutorul sororal se dovedeşte unul salvator. Maria îşi găseşte apoi de lucru, pe bani puţini, la cules de cartofi. Curînd, ea află că este însărcinată şi culege din nou cornul de secară, însă nu va recurge la avort. Totul în fiinţa ei degajă o energie vitală incredibilă. Remuşcările şi viaţa dinainte sînt lăsate în urmă. Maria devine Caterina, după numele sugerat de Anabela, o Caterina cu o nouă viaţă, una aspră, dar viaţă palpitînd, mai ales că în pîntecul său creşte un copil. Scena în care Maria/Caterina stă şi se uită senină la cireada de vite cu puii săi care traversează rîul este o metaforă a inserării sale în fluxul vieţii, cel care ne poartă în marea sa curgere.
Cornul de secară trece dincolo de dezbaterile feminine despre dreptul asupra propriului trup, dreptul la avort şi hotărîrea destinului personal într-o lume încă patriarhală în gîndire. Filmul este finalmente despre descoperirea unui adevăr existenţial: sîntem parte a unui flux al vieţii de care trebuie să ne bucurăm. Muzica lui Camilo Sanbria punctează excelent momentele-cheie ale filmului, aduce sugestie şi emoţie, iar imaginile lui Rui Poças joacă un mare rol în acest film cu un scenariu minimal, creînd scene de o mare intensitate şi poeticitate. Filmul a fost prezentat la mai multe festivaluri şi a cîştigat numeroase premii, printre care Scoica de aur, la Festivalul de la San Sebastian, şi Premiul Goya pentru Cea mai bună actriţă (Janet Novás)."
["post_title"]=>
string(67) "Note pe marginea Festivalului Filmului european, ediţia a XXVIII-a"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(65) "note-pe-marginea-festivalului-filmului-european-editia-a-xxviii-a"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-24 09:24:45"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-24 06:24:45"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241455"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[14]=>
object(WP_Post)#36723 (24) {
["ID"]=>
int(241411)
["post_author"]=>
string(4) "1141"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-23 12:47:38"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-23 09:47:38"
["post_content"]=>
string(2731) "Între 11 şi 14 aprilie am avut plăcerea şi onoarea de a face parte din juriul Premiului Criticii, fără îndoială unul dintre cele mai importante premii literare din Spania. Fondat în 1956, este singurul premiu decernat în cele patru limbi din Spania (spaniolă, catalană, bască şi galiciană) atît la categoria de poezie, cît şi la cea de proză. În ultimii ani se acordă şi celei mai bune cărţi într-o limbă străină: anul acesta a fost premiat extraordinarul roman a lui Hernán Díaz Încredere.
Spre deosebire de alte distincţii literare spaniole, Premiul Criticii nu are o dotare economică, dar prestigiul său este considerabil. Străin oricăror considerente comerciale, este conferit de un juriu format din profesori universitari şi de liceu şi critici literari de la diferite reviste şi suplimente culturale, prezidat de Fernando Valls, preşedintele Asociației Spaniole de Critici Literari şi profesor de literatura spaniolă la Universitatea Autonoma din Barcelona. Există un juriu de proză şi altul de poezie. Am putut participa la juriul de poezie. Premiul la această categorie a fost cîştigat de cartea Demonios (Demoni) de Ben Clark, poet spaniol cu părinţi englezi. Premiul de proză a fost conferit romanului Martinete del Rey Sombra (o traducere rapidă şi aproximativă ar putea fi Stil de flamenco al Regelui Umbra, „martinete“ este o modalitate de flamenco) de Raúl Quinto.
S-au decernat, de asemenea, premii în catalană, bască şi galiciană, atît la categoria de proză, cît şi la cea de poezie: în catalană Marc Granell (poezie) şi Pascual Farràs (proză), în galiciană Antón Lopo (poezie) şi Manuel Veiga (proză) şi în bască Harkaitz Cano (poezie) şi Olatz Mitxelena (proză).
Ferrol, orasul în care s-a întrunit juriul, este locul de naştere al marelui scriitor spaniol Gonzalo Torrente Ballester. Toţi membrii juriului am primit din partea Primăriei (al cărei consilier pe probleme de cultură, José Antonio Ponte Far, critic literar şi profesor la pensie, a făcut parte din juriu) o frumoasă statuetă de ceramică a celebrului autor."
["post_title"]=>
string(32) "Premiul Criticii din Spania 2024"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(32) "premiul-criticii-din-spania-2024"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-23 12:47:38"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-23 09:47:38"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241411"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[15]=>
object(WP_Post)#36722 (24) {
["ID"]=>
int(241444)
["post_author"]=>
string(4) "5142"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-24 09:05:51"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-24 06:05:51"
["post_content"]=>
string(14015) "
Mihai BURCEA
Luptînd pentru o iluzie. Voluntari români în Brigăzile Internaționale din Spania
Editura Cetatea de Scaun, Tîrgoviște, 2024, 700 p.
Mihai Burcea este un istoric cumsecade, unul care are chemarea, dar nu și pretenția exhaustivului, care ia lucrurile la puricat înainte de a îndrăzni concluzii, care nu pierde nici o clipă din vedere că istoria este despre oameni – de fapt, despre fiecare om în parte. Scrierile sale sînt, în același timp, riguroase și lizibile, căci realiste. Un cititor furat de poveste poate avea impresia naratorului omniscient, deși naratorul lasă să se vadă, uneori chiar subliniază, ce nu (se) știe. Recenta Luptînd pentru o iluzie... este, prin dimensiuni și construcție, o probă de pricepere și onestitate în cercetarea trecutului.
E incredibil că un subiect atît de mare și tare, hiperexploatat istoriografic și artistic în Vest, a rămas la noi atît de marginal. „Istoria Brigăzilor Internaționale a intrat de mult în legendă”, scrie istoricul Ștefan Bosomitu în prefață, dar istoriografia românească „a ignorat subiectul din varii motive” (p. 9), atît înainte, cît și după 1989. După trecerea în revistă a puținelor contribuții românești în materie, Mihai Burcea poate afirma că interbrigadiștii „sînt aproape absenți în conștiința publică și istoria recentă românească” (p. 21). N-au reușit să atragă atenția nici măcar indirect, prin faptul că poate cel mai cunoscut dintre ei și autorul unor importante memorii, Valter Roman, a fost tatăl unui personaj de prim-plan din istoria recentă.
Ce au fost interbrigadiștii români? Oameni de stînga din România, care asemenea atîtor altora (30-35.000) din Europa și America de Nord, la chemarea Cominternului, au sfidat angajamentele de neintervenție ale statelor din care proveneau și au participat ca voluntari la Războiul Civil din Spania (1936-1939), de partea guvernului legitimist (format de o coaliție a partidelor de stînga, în urma unor alegeri). Ei au pierdut în fața celor de (extremă) dreapta, voluntari în tabăra insurgenților naționaliști ai lui Franco.
Dar întrebarea istoricului nostru este: cine au fost interbrigadiștii români? Pentru a răspunde, el reconstituie numeroase biografii pe baza frînturilor de informație culese (și confruntate) din varii surse edite și inedite, oficiale sau particulare. În acest fel, reușește să schițeze – din perspective insolite, adesea caleidoscopice – tablouri ale Războiului Civil spaniol, ale României încețoșate de naționalism, în anii ’30, și drapate de comunism, după 1945.
Totalul voluntarilor români este estimat la 378, din care 58 au murit în război (p. 318, p. 332). Îi găsim în carte clasificați în funcție de zona de proveniență, originea etnică, vîrstă, profesie, afiliere politică ș.a. Li se urmăresc, în limita informațiilor disponibile, traiectoriile, dinainte de plecarea în Spania pînă spre finalul regimului comunist, trecîndu-se, pentru unii dintre ei, și la urmași. Partea cea mai spectaculoasă, rivalizînd cu războiul și avînd la rîndul său potențial pentru un studiu de amploare, este Rezistența Franceză. Înfrînți, voluntarii s-au retras la nord, au stat internați în lagăre, apoi s-au integrat în ceea ce s-a numit FTP-MOI (Franc-tireurs et partisans – Main d’oeuvre immigrée), participînd la acțiuni îndrăznețe împotriva ocupanților naziști (faimoasa afacere „Afișul roșu” sau atentatul asupra generalului von Schaumburg, guvernatorul militar al Parisului).
Mihai Burcea a fost evident prins de subiect, în multe privințe spectaculos, dar a reușit să își păstreze moderația, să trateze cazul românesc în context și să nu îi exagereze anvergura. A precizat că românii au reprezentat „unul dintre cele mai mici efective europene, alături de bulgari, estonieni și ciprioți” (p. 318). De asemenea, cei mai mulți dintre ei au avut grade mici, existînd doar cinci ofițeri superiori, nici unul mai sus de maior (p. 331). Printre formațiunile militare care, cu voia Cominternului, au purtat nume românești (ceea ce nu înseamnă că au fost formate exclusiv sau măcar predominant din români) s-a numărat un singur regiment („Ana Pauker”), celelalte („Gheorghe Gheorghiu-Dej”, „Tudor Vladimirescu” ș.a.) fiind doar subunități (p. 203). Din aceste motive, ei par să se fi pierdut în marea de soldați din întreaga lume: „voluntarii români sînt rar menționați în amintirile foștilor internaționali sau în lucrările de specialitate” (p. 318). Nici vorbă, deci, de a-i vedea, în tradiționalul stil românesc, vreun ombelico del mondo.
Dar, pentru istoria românilor, interbrigadiștii reprezintă destul de mult; oricum, mult mai mult decît „micuțul contingent legionar” (p. 55) de 7+1, care nu a stat în Spania, luptînd de partea lui Franco, nici două luni. Deplasarea acestuia a fost, de la început, gîndită propagandistic, iar în urma morții pe front a doi „comandanți”, s-a creat „o întreagă mitologie în jurul expediției din Spania, care dăinuie chiar și în prezent în anumite cercuri politico-sociale periferice” (p. 22). Extrema dreaptă s-a bucurat, în 1936-1937, de o acceptare, dacă nu de un sprijin tacit al autorităților vremii, în condițiile în care „curentul naționalist era unul dominant în viața politică interbelică, inclusiv în rîndul «partidelor de ordine» (PNL și PNȚ)” (p. 324). Interbrigadiștii, în schimb, au părăsit România în condiții de clandestinitate, vînați de Siguranță. Au fost urmăriți chiar după plecarea din țară, strîngîndu-li-se probe la dosar, în eventualitatea revenirii. Mișcarea comunistă românească era minusculă (totuși, nu atît de mică pe cît s-a spus după 1989, de vreme ce a reușit să mobilizeze aproape 400 de voluntari) – și se agita caraghios încercînd să creeze un front popular, după indicațiile sovietice și modelele francez și spaniol –, însă Statul român o percepea ca pe un mare pericol și acționa cu toate forțele contra ei.
Contextul inițial le-a fost clar defavorabil interbrigadiștilor. Era de așteptat o schimbare radicală de atitudine după 1944. A fost mai bine, dar nici atunci nu au picat perfect pe culoarul istoriei. Au avut o „perioadă de glorie”, în primii ani ai noului regim, dar o glorie destul de firavă, căci „în ciuda legitimității... pe care o aveau în interiorul mișcării comuniste”, puțini au ajuns „în primele eșaloane ale puterii” (p. 515). Majoritatea au fost plasați în „funcții mărunte”. Au urmat, la începutul anilor ’50, verificări și reverificări în urma cărora mulți au pierdut și puținul pe care îl obținuseră. Totuși, n-au picat nici complet în afară. Mihai Burcea îi numește „o categorie privilegiată în rîndul ilegaliștilor” (p. 478), de vreme ce nu au cunoscut anchetele penale și închisoarea, ci doar „controlul de partid” și marginalizarea politică. În plus, mai toți au beneficiat de „pensii, prevalîndu-se de statutul de fost ilegalist” (p. 532). Deci, „se puteau considera «mulțumiți»” (p. 539)
Un clișeu celebru spune că istoria este scrisă de învingători. Lupta pentru putere, la începuturile României comuniste, s-a dat între „autohtoni” și „moscoviți”, cei dintîi reușind să se impună. Ei nu aveau nici un interes să recunoască merite istorice, deci legitimitate politică, „internaționalilor”. E greu de crezut că lucrurile ar fi stat altfel dacă ar fi cîștigat „moscoviții”. Raportarea la Războiul Civil spaniol a fost variabilă, dar mai mereu ezitantă, reticentă. Peste importanta bucată de istorie s-a lăsat, de multe ori, tăcerea. Și cînd s-a vorbit despre ea, s-a preferat o depersonalizare a participării românești, prin nenominalizarea „spaniolilor” aflați încă în viață. După modelul „Vasile Roaită”, statutul de erou individual era rezervat celor morți, care nu mai puteau să emită pretenții, „să știrbească din legitimitatea/gloria celor aflați în «Olimpul» comunist al puterii” (p. 33). Și nici toți morții nu erau inocenți. Cine voia să supraviețuiască politic trebuia să înțeleagă asta. Un bun exemplu de rescriere a trecutului oferă același Valter Roman, care, în 1939, vorbea despre eroismul „companiilor «Boris Ștefanov» și «Grivița» și al grupului de artilerie «Ana Pauker»”. În 1972, acestea se transformau în companiile „a IV-a de mitraliere”, „Grivița” și „regimentul român de artilerie” (p. 213). Nu e deloc surprinzător că, slab reprezentat în istoriografie, Războiul Civil a fost aproape complet absent în artă, după cum se vede din capitolul dedicat „reprezentării filmice a interbrigadiștilor în România”. Nu se putea spune unui public larg ceea ce nu se spunea nici unuia mult mai restrîns. Pe toată perioada regimului comunist, istoricul a identificat doar două producții avînd ca subiect acțiunile românești din Spania și Franța: un documentar al studioului Sahia (1974) – din start fără șanse la o audiență de masă – și un episod al cunoscutului serial Lumini și umbre (1981). Cred că acesta din urmă, tocmai pentru că e un caz izolat, ar merita o mai mare atenție. A existat cumva vreo intenție de exploatare a internaționalismului în cheie național-comunistă? Și, dacă da, de ce a fost abandonată după un singur experiment?
Între anticomunismul anilor ’30 și cel al al anilor ’90, interbrigadiștii au trecut printr-un comunism care, cu siguranță, a arătat altfel decît cel pe care îl visaseră și pentru care luptaseră. Nu cred că poate exista vreun dubiu în privința iluziei care i-a animat la început. De ce, altfel, s-ar fi dus să moară? Întrebarea lui Mihai Burcea, la începutul cărții, este dacă li se poate pune eticheta de „fanatici”, în „tiparele umane consemnate de Eric Hoffer” (p. 24), adică dacă au fost dintre aceia care tind să ignore/respingă tot ceea ce le-ar putea contrazice convingerile. Se pare că da! Cum nu a reușit să identifice „documente sau mărturii ale unor foști voluntari prin care aceștia s-au dezis de convingerile politice din tinerețe”, deși trecuseră prin etape cel puțin neplăcute, istoricul conchide că „declarațiile de fidelitate și devotament față de ideile marxist-leniniste și partidul clasei muncitoare au rămas neschimbate pînă la prăbușirea URSS și chiar după” (p. 602), că „în grupul foștilor voluntari români nu am avut de-a face cu erezii, devieri/abateri de la ortodoxismul roșu, pe întreaga durată a regimului comunist” (p. 606). Mă întreb dacă nu cumva (și) această îndîrjire a contribuit la reținerea față de ei a celor, mult mai versatili, care au reușit să controleze mecanismele puterii. Și nu pot să nu-mi aduc aminte de acuzațiile de „troțkism” și/sau infiltrare apărute printre interbrigadiști, în timpul luptelor, și de cei care, chiar în 1939, după înfrîngere, își puneau cenușă în cap. Un Aldea care scria: „Cele pățite miau mărit dragostea pentru Regele nostru și pentru România... Ieu am plecat în Spania înșelat de bandiți roși jidani, care neau spus căci acolo vom găsi de lucru și voi fi bine plătit. Cînd am ajuns acolo, ei în loc să ne deie de lucru neau băgat în Brigăzile internaționale și neau trimis pe front”. Un Vîlceanu care își recunoștea „greșala, neghioabă, de a trece Pirineii” și de a ajunge printre „agenți notorii ai Moscovei și dușmani redutabili ai libertăților, ai poporului român și ai tradițiilor noastre istorice” (pp. 112-113). Revenit în țară, el se alătura legionarilor, iar mai apoi, se dezicea de ei și se dădea cu Antonescu.
Cartea lui Mihai Burcea arată că, oricît ne-am face iluzii, istoria rămîne o comedie umană.
Foro de Cătălina Flămînzeanu[/caption]
Undeva, în Cartierul Evreiesc, care pentru mine funcționează ca un „acasă“ geografic, e o inscripție pe zidul unei curți – Outlaws. Nelegiuiți. În afara regulilor, a convențiilor, a legii, pînă la urmă. La modul romantic, îmi imaginez, uneori, că așa sîntem noi, însă în sens invers. În afara violenței lumii. A pericolului, a dinților încleștați, a pumnilor strînși, a nenorocirilor. Dar nu sîntem. Nu sîntem nelegiuiți, ci supuși legilor hazardului. Într-un fel, asta mă sperie cel mai tare. Și, dacă aș putea, ne-aș ține și i-aș ține pe ai mei în afara lumii cu boli, ură și meschinării gratuite. Dar nu pot. Sînt un om mic, slab și fricos. Mă plimb prin lumea asta și mă agăț de ce are ea frumos – de un perete îmbrăcat în caprifoi, de o casă care-și poartă rochia de tencuială zdrențuită ca o regină mîncată de artroză, de cîinii cartierului – pe care-i mîngîiem și care nu ne mușcă. Aici, în lumea cunoscută, între granițele ei mai mult sau mai puțin fluide, am, cîteodată, iluzia protecției. A unei rutine bune. Hoinăritul în interiorul ei face parte din ritualurile mele de alinare. Și, de multe ori, cînd mă prinde vreo primejdie de glezne, așa mă scutur de ea. Mă plimb. Încerc să descopăr trasee noi în inima unui cartier cunoscut. Cu M.&m. e întotdeauna posibil. Nu știu cum. Cumva. E ceva pe care nu știu să pun degetul între noi și străzile astea. Ne scot în afara timpului și a tiparelor lumii. Rămînem noi trei și ne putem sprijini unul pe celălalt. Oricînd, oricît.
Cînd Maria era foarte mică și trăiam pe jumătate ancorați în Harry Potter, spuneam, cînd i se făcea teamă uneori de cîte ceva, vraja pe care o face McGonagall cînd vrea să țină Dementorii la distanță de Hogwarts: Protego Maxima Fianto Duri Repello Inimicum. Cumva, Maria credea că vraja funcționează. Că eu pot să țin Dementorii la distanță. Cîteodată, aș vrea ca ea să fie din nou suficient de mică încît eu să am puterea asta în continuare. Doar că nu o am. Așa că mă plimb prin lumea noastră scrijelită de întuneric, țin doi oameni de mînă și încerc să mă strecor pe lîngă umbre. Ca o hoață. Ca o nelegiuită.
Apropierea de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Polirom, Iași, 2019, 256 p.
Întîlnirea cu literatura lui Marin Mălaicu-Hondrari s-a dovedit a fi, încă de la primele pagini, una fulminantă. Probabil un termen mai potrivit și mai nuanțat pentru acest caz ar fi chiar termenul apropiere întrucît acesta pare să poată transmite tandrețea și receptivitatea necesare pentru interacțiunea cu un asemenea fenomen literar; folosit aici, termenul fenomen încearcă, la rîndul său, să redea elementul de inefabil regăsit în proza autorului, element care se împletește cu o deosebită frustețe a limbajului. Tocmai din acest motiv, un contact autentic cu proza lui Marin Mălaicu-Hondrari nu s-ar putea realiza altfel decît prin conștientizarea, încă dintru început, a straniului paradox care se conturează în cadrul acestor lumi ficționale, contact care devine asemenea unui prudent și asumat salt în abis.
Romanul Apropierea al lui Marin Mălaicu-Hondrari este doar unul dintre exemplele reprezentative pentru acest fenomen atunci cînd vine vorba despre opera autorului. Apropierea este, concomitent, titlul-metaforă și tema romanului, dar, paradoxal, poate fi, totodată, și idealul (sau intenția propriu-zisă a autorului) care, pe măsura trecerii timpului, devine de neatins. Apropierea, după cum a fost sugerat și anterior, atît tematic, cît și stilistic, nu pare să desemneze altceva decît neputința anulării unei distanțe aparent insignifiante, dar incomensurabile în esență.
Romanul este compus dintr-o serie de capitole, ferm individualizate prin invocarea ca titlu a numelui personajului din perspectiva căruia a fost redat capitolul, astfel încît, narațiunea romanescă se (auto)construiește prin asocieri și legături de sens disparate; unitatea acestui roman constă, mai degrabă, într-o înțelegere tacită, vag mărturisită, a personajelor de a refuza comunicarea și de a căuta un sens al sinelui undeva într-un exterior îndepărtat și tangibil sau poate doar într-unul al depărtării ca perspectivă și evaziune. Intrigile amoroase, delictele, lupta pentru supraviețuire sau dramele casnice care se țes pe parcursul capitolelor nu fac decît să adîncească impresia tăcerilor dintre personaje, tăceri ce devin, în ultimă instanță, insolvabile. Nu degeaba spunea Emilian Galaicu-Păun, cîndva în 2010, că unele fragmente din acest roman, care descriu secvențe de dragoste, sînt asemenea unor „adevărate statuete în bronz ale unei pasiuni ilicite“, iar austeritatea stilistică acutizează, de fapt, tocmai impresia distanței. Mai mult decît atît, intrigile narative construite aici par să nu servească altui scop decît faptului că exprimarea lor nu mai poate semnifica, de fapt, nimic.
Argumentele pentru care acest roman ar fi o recomandare deosebită de lectură au fost deja punctate succint, motiv pentru care insistarea pe alte elemente de ordin tehnic ar fi ușor redundantă. Apropierea este, în esență, un roman al atmosferei și al sugestiilor, un roman de o delicatețe copleșitoare care se completează cu exactitate cu o austeritate estetică și stilistică tăioasă. Datorită acestor particularități, impresia finală în urma lecturii romanului este una aproape exclusiv atmosferică, impresie care răspunde indirect și, cel mai probabil, fără intenție unui poem (XXVI) al lui Ioanid Romanescu: „Nimic mai tragic pentru tine/ decît să nu-ți închipui frumusețea/ pentru că întîlnind-o nu vei știi să te apropii de ea“.
Carina Josan
" ["post_title"]=> string(25) "Bufnițele vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "bufnitele-va-recomanda-90" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-24 09:15:54" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-24 06:15:54" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241449" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#36071 (24) { ["ID"]=> int(241344) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-20 16:42:18" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-20 13:42:18" ["post_content"]=> string(17471) "
Printre pancartele agitate de cei cîțiva protestatari care au ieșit în stradă pentru a marca Noaptea Muzeelor, am văzut unul pe care scria chiar așa: „Cultura contează“. Nu era vorba de o constatare. Ci de un deziderat. Sau de o revendicare exprimată fără a fi exclamată. Nu știu cîți dintre „consumatorii“ obișnuiți ai acestui eveniment anual au înțeles sensul protestelor anunțate deja cu cel puțin o săptămînă înainte. Cei mai mulți probabil că s-au simțit frustrați că au găsit închise unele muzee care, pe harta și în programul evenimentului, figurau drept deschise. Sau poate că au înțeles, din tonul unor relatări TV, că e vorba, iarăși, despre exasperante și absurde cereri salariale ale unor angajați la Stat. Premierul Marcel Ciolacu (PSD) a insinuat chiar că protestul e un „șantaj“ la care, nu-i așa, nu trebuie răspuns.
Adevărul e că nu există un moment mai oportun pentru un protest al muzeografilor decît acesta. Doar într-o singură zi (prelungită pînă noaptea, tîrziu), cele circa 250 de muzee participante atrag în jur de 300.000 de vizitatori. Inițial, patru muzee mari din București au anunțat că se vor alătura protestului inițiat de sindicatul CulturMedia prin care angajații cer mărirea cu 20% a salariilor. Lor li s-au adăugat și multe alte muzee din țară, printre care și Muzeul „Vasile Pârvan“ din Bîrlad, Muzeul Național de Artă Timișoara, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Maramureșean din Sighet, Muzeul Național al Bucovinei, Muzeul Județean de Istorie Brașov, Muzeul Județean de Științele Naturii Prahova, Muzeul Județean Buzău, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ din Tulcea etc. Iar Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor – organismul ştiinţific de specialitate în domeniul patrimoniului cultural mobil al Ministerului Culturii – și-a exprimat solidaritatea față de decizia unei părți reprezentative a muzeelor din România de a nu participa în acest an la Noaptea Muzeelor.
Răspunsul prompt din partea autorităților la acest protest? Îl voi cita pe larg pe premierul Marcel Ciolacu tocmai pentru a ilustra o atitudine, manifestată în diverse moduri în ultimii mulți ani, pe care muzeografii încearcă s-o denunțe. Iată ce a înțeles prim-ministrul: „Am avut o discuţie cu doamna ministru al Culturii. Şi eu sînt, să ştiţi, nemulţumit de foarte multe lucruri, dar nu mi-a trecut prin cap să boicotez nişte copii să viziteze muzeele. Din punctul meu de vedere şi prin intermediul dumneavoastră o să fac un apel la dînşii să-şi facă serviciul pentru care sînt angajaţi. Şi prin dialog concret, deja am început discuţiile cu doamna ministru, cu domnul ministru al Finanţelor, dar la un asemenea şantaj eu nu voi răspunde. Calea cea mai corectă este ca în perioada următoare să ne aşezăm la masă şi dînşii să-şi facă slujba pentru care sînt plătiţi de către noi toţi. Cum şi eu sînt plătit şi din impozitele mele, dar şi din impozitele dumneavoastră. Înţeleg că este an electoral, înţeleg că există nemulţumiri, dar trebuie să avem şi un dialog. Nu-mi aduc aminte, pînă acum, să nu fi stat cu vreo categorie la masă, decent, şi stînd de vorbă punctual despre fiecare problemă. La şantaj îi anunţ oficial că nu voi răspunde. Dacă e nevoie, voi apela la alţi miniştri şi avem noi grijă de muzee în Noaptea Muzeelor. Nu am nici o problemă“. Te-ai fi așteptat, din partea unui șef de partid de stînga, social-democrat, la mai multă înțelegere, ca să nu spun empatie, în fața unui protest cu legitime revendicări sindicale; te-ai fi așteptat la reținere și declarații precaute din partea liderului unei coaliții aflat în campanie electorală; te-ai fi așteptat măcar la o oportună adecvare politică din partea unui prim-ministru cu ambiții mult mai înalte. De unde! Omul nu a înțeles nici măcar inechitatea salarială (există muzeografi cu salarii mai mici de 3.000 de lei), darămite miza mai mare, care ține de protejarea și punerea în valoare a patrimoniului.
Căci ce s-a petrecut weekendul trecut nu a fost primul protest al acestor oameni altminteri tăcuți. Și în 2015 a fost o ediție-manifest. Atunci, la inițiativa Rețelei Naționale a Muzeelor din România, vizitatorilor li s-a atras pentru prima dată atenția asupra unui fenomen invizibil care se petrecea totuși sub ochii lor: starea de degradare a muzeelor, litigiile ori retrocedarea unor clădiri muzeale. Pentru atrage atenția asupra riscului închiderii, multe muzee au prezentat atunci socluri goale, rame fără tablouri ori tablouri acoperite cu pînză albă. Au fost, cum se spune, imagini cu un puternic impact emoțional. Dar nu s-a schimbat nimic substanțial. Sigur, unele muzee, puține, au fost renovate (de pildă, Muzeul de Artă din Timișoara, instituție-reper a programului Capitală Europeană a Culturii), însă marile șantiere nu au mai fost lansate. Dar acel protest a arătat totuși că există un soi de conștiință profesională și probabil că atunci s-au pus și bazele unor rețele sindicale care acum încep să funcționeze. La ultima ediție a Nopții Muzeelor, acești profesioniști au vorbit pentru prima dată cu voce tare. Nu, nu doar despre revendicări de tip sindical (creșteri salariale), ci și – din nou! – despre degradarea profesiei, despre riscurile muncii, despre starea deplorabilă a instituțiilor, despre subfinanțarea cronică a muzeelor și a culturii, în general, despre comasări & reorganizări absurde, despre numirile politice la vîrful instituțiilor și plecarea profesioniștilor, despre restanțele legislative (Codul Patrimoniului, Legea managementului în instituțiile de cultură). Lista e lungă, problemele sînt grave, dincolo de ce-au vrut să rețină autoritățile. Așadar, efortului bugetar pe care îl presupune ajustarea salarială ar trebui să i se adauge un angajament mai consistent și pe termen lung din partea Ministerului Culturii. "
["post_title"]=>
string(18) "Cultura contează?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(16) "cultura-conteaza"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-24 09:31:07"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-24 06:31:07"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241336"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
["comment_count"]=>
int(0)
["current_comment"]=>
int(-1)
["found_posts"]=>
int(22)
["max_num_pages"]=>
float(1)
["max_num_comment_pages"]=>
int(0)
["is_single"]=>
bool(false)
["is_preview"]=>
bool(false)
["is_page"]=>
bool(false)
["is_archive"]=>
bool(true)
["is_date"]=>
bool(false)
["is_year"]=>
bool(false)
["is_month"]=>
bool(false)
["is_day"]=>
bool(false)
["is_time"]=>
bool(false)
["is_author"]=>
bool(false)
["is_category"]=>
bool(false)
["is_tag"]=>
bool(false)
["is_tax"]=>
bool(true)
["is_search"]=>
bool(false)
["is_feed"]=>
bool(false)
["is_comment_feed"]=>
bool(false)
["is_trackback"]=>
bool(false)
["is_home"]=>
bool(false)
["is_privacy_policy"]=>
bool(false)
["is_404"]=>
bool(false)
["is_embed"]=>
bool(false)
["is_paged"]=>
bool(false)
["is_admin"]=>
bool(false)
["is_attachment"]=>
bool(false)
["is_singular"]=>
bool(false)
["is_robots"]=>
bool(false)
["is_favicon"]=>
bool(false)
["is_posts_page"]=>
bool(false)
["is_post_type_archive"]=>
bool(false)
["query_vars_hash":"WP_Query":private]=>
string(32) "a1b541b43a04244c184bff7ef8c9f661"
["query_vars_changed":"WP_Query":private]=>
bool(false)
["thumbnails_cached"]=>
bool(false)
["allow_query_attachment_by_filename":protected]=>
bool(false)
["stopwords":"WP_Query":private]=>
NULL
["compat_fields":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(15) "query_vars_hash"
[1]=>
string(18) "query_vars_changed"
}
["compat_methods":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(16) "init_query_flags"
[1]=>
string(15) "parse_tax_query"
}
}
22
