object(WP_Query)#39824 (54) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23079) } } } ["query_vars"]=> array(67) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23079) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(23079) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#36542 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23079) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23079) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#36543 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#39821 (11) { ["term_id"]=> int(23079) ["name"]=> string(8) "Nr. 1204" ["slug"]=> string(7) "nr-1204" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(23079) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(34) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(23079) ["request"]=> string(530) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (23079) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish' OR oc_posts.post_status = 'acf-disabled') AND oc_reorder_post_rel.category_id = '23079' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(34) { [0]=> object(WP_Post)#36538 (24) { ["ID"]=> int(240864) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 15:08:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 12:08:23" ["post_content"]=> string(6426) "În multe țări europene, politicile privind regimul și circulația drogurilor se concentrează pe patru direcții principale: limitarea traficului, descurajarea consumului, abordarea terapeutică a adicției și reducerea riscurilor sociale asociate consumului. România, considerată mult timp doar o țară de tranzit, a devenit, cel puțin de un deceniu, o destinație pentru droguri. Și continuă aceeași politică – chipurile, preventivă – de criminalizare a consumatorilor. Fără nici un rezultat vizibil la nivel de societate, altul decît condamnarea unor bieți utilizatori, adesea foarte tineri, care nu prezintă un pericol social. Și cu efectul – acesta, periculos și durabil – de stigmatizare a consumatorilor care sînt, de multe ori, victime ale traficului.  Cercetări recente indică faptul că în marile orașe românești consumul de droguri este la nivelul celui din metropolele europene – cu o preferință notabilă pentru drogurile de sinteză, mai ieftine și mai ușor de produs din componente care nu sînt interzise explicit. În ultimii ani, autoritățile au observat o creștere a consumului de droguri în special în rîndul tinerilor, canabisul, cocaina, ecstasy și metamfetamina fiind cele mai consumate. În ciuda legilor care interzic posesia, producția și traficul de droguri, aplicarea acestora rămîne o provocare grea pentru autorități: resursele insuficiente și corupția complică eforturile de combatere a traficului și distribuției de droguri. Strategia de a urmări țintele facile funcționează ca un soi de alibi pentru pasivitatea manifestată față de traficanții periculoși. Iar serviciile de tratament și prevenție sînt subfinanțate și subdimensionate în raport cu nevoile. Imposibil, în aceste condiții, să adresezi problema dependenței de droguri în mod coerent la nivel național! Educația și prevenția în școli sînt esențiale pentru a reduce numărul de noi consumatori. Autoritățile par însă incapabile să controleze acest fenomen. Numărul cazurilor severe de dependență și problemele sociale generate sînt în continuă creștere. Legislația rămîne însă depășită și nu reușește să se adapteze din mers la noile realități. După tutun și alcool, canabisul este cea de-a treia substanță psihoactivă cea mai utilizată la nivel mondial. Politicile costisitoare și ineficiente de interdicție sînt, în multe locuri, tot mai contestate. Numeroase state occidentale au început să-și revizuiască legislația în sensul relaxării sancțiunilor aplicate consumatorilor. Unele țări, precum Canada, au ales să legalizeze nu doar consumul, ci și producția și comerțul. Acolo, legislația prohibitivă a reușit doar în mică măsură să stăvilească consumul, autoritățile estimînd că aproximativ 15% din populație a recurs cel puțin o dată pe an la canabis obținut pe căi ilicite. Aceasta era premisa de la care guvernul lui Justin Trudeau a început, în 2018, procesul de reformă a legislației. Justificarea măsurii poate fi contra-intuitivă, dar e pragmatică: legalizarea canabisului este necesară pentru a promova sănătatea publică, căci permite eradicarea traficului ilicit, controlul calității produselor și ajustarea programelor de prevenție în raport cu nevoile. Olanda e considerată o țară deschisă în ceea ce privește consumul de canabis, deși cultivarea, comercializarea și deținerea de droguri sînt ilegale. Vînzarea și consumul plantelor sînt doar  „tolerate“ în celebrele coffee shops, iar posesia a pînă la 5 g de canabis este dezincriminată. Nici în Spania, consumul personal de canabis nu mai reprezintă o faptă penală. Reglementările tind să varieze de la o municipalitate la alta, dar, în orice caz, măsurile luate împotriva consumatorilor „mici“ rămîn sporadice. Această abordare a adus, printre altele, o destigmatizare a consumului, ceea ce înseamnă că dependenții nu se mai tem acum să se adreseze medicilor sau autorităților pentru a cere ajutor. În Belgia, din 2003, deținerea unei cantități de pînă la 3 g de canabis sau cultivarea unei plante de către persoane majore sînt fapte tolerate de autorități. Malta și Luxemburg au dezincriminat utilizarea recreativă a canabisului în 2021 și, respectiv, 2023. Iar, chiar începînd cu luna aprilie a acestui an, Germania a dezincrimitat posesia (pînă la 5 g) și cultivarea (în folos propriu, pînă la 3 plante) de canabis. În Berlin, posesia de cantități mici și consumul erau oricum tolerate de multă vreme.  În România, care interzice consumul de droguri, dar permite așa-numitele „etnobotanice“, considerate de specialiști mult mai periculoase, dezbaterea despre legalizare e în continuare tabu. Oamenii politici n-au înțeles că legalizarea nu înseamnă liberalizare totală. Dimpotrivă: eliminînd traficul ilicit și aducînd transparență pe „piață“, legalizarea aduce ordinea pe care interdicția n-a reușit niciodată s-o stabilească. Și exact de aici ar trebui să pornească demersurile! Recursul la Codul Penal pentru ceva ce ține, pînă la urmă, de politica de sănătate e nu doar contraproductiv, ci și inuman. De vreme ce dependența de droguri este o boală și consumul de droguri poate produce suferință, statul ar trebui să ajute bolnavii să se însănătoșească sau cel puțin să le aline suferințele, nu să-i urmărească penal. Și, bineînțeles, să prevină consumul în rîndul categoriilor celor mai vulnerabile.  Într-un super-an electoral, e puțin probabil ca aleșii noștri să abordeze frontal chestiunea. Decît, poate, în sens invers – adică instrumentalizînd tocmai chestiunea sănătății publice pentru a se delimita, iresponsabil și populist, de cei care, eventual, ar avea curajul nesăbuit să propună așa ceva." ["post_title"]=> string(28) "În chestiunea drogurilor…" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "in-chestiunea-drogurilor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-22 15:08:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 12:08:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240864" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#36537 (24) { ["ID"]=> int(240876) ["post_author"]=> string(4) "5119" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 19:22:31" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 16:22:31" ["post_content"]=> string(15904) "După ce a obținut statutul de țară candidată la Uniunea Europeană, Georgia așteaptă decizia de începere a negocierile pentru aderare pînă la sfîrșitul acestui an. Autorităților georgiene li s-a transmis că, printre altele, trebuie să consolideze cadrul și sistemele de protecție pentru grupurile vulnerabile și să implementeze mai multe reforme pentru a garanta egalitatea de gen. În schimb, partidul  de la putere lansează noi atacuri homofobe și anunță posibila adoptare a unei legi împotriva „propagandei LGBT“. Opozanții locali, ONG-urile și presa se tem că proiectul de lege va restrînge drepturile și libertatea de exprimare ale comunității LGBT. Și partenerii occidentali ai Georgiei avertizează: proiectul de act normativ ar putea obstrucționa integrarea europeană a Georgiei.

Legea care vizează așa-zisa „agendă LGBT“

La sfîrșitul lunii februarie, Visul Georgian, partidul de guvernămînt din Georgia, a lansat o nouă inițiativă legislativă, un proiect de lege care, conform partidului, ar viza propaganda „valorilor pseudoliberale“. Inițiativa are ca scop „protejarea cetățenilor georgieni“ împotriva „ideologiei pseudo-liberale“ și a „consecințelor acesteia“, în special „propaganda LGBT“, a declarat secretarul general al Visului Georgian, Mamuka Mdinaradze. „Propaganda LGBT este în mod categoric inacceptabilă, deoarece este nocivă pentru generațiile noastre viitoare. Dacă nu tragem un semnal clar de alarmă în această privință, ar putea deveni o problemă distructivă pentru o națiune mică precum a noastră“, a declarat Mdinaradze.  Referindu-se la baza de fundamentare pentru proiectul de lege, secretarul general al Visului Georgian a vorbit totodată despre diferite studii științifice, fără a menționa însă sursa acestora. Acele studii ar demonstra că „propaganda LGBT“ din alte țări duce la o creștere a numărului de persoane de orientare neheterosexuală.  „Studiile internaționale confirmă că într-o serie de țări unde ideologia pseudoliberală se răspîndește extrem de activ, numărul tinerilor de orientare sexuală netradițională cu vîrste cuprinse între 18 și 25 de ani este deja de aproximativ 20%, iar în unele state chiar mai mult“. Prim-ministrul georgian Irakli Kobakhidze și-a exprimat la rîndul lui susținerea pentru inițiativa legislativă. Potrivit acestuia, aspectul cel mai important este că proiectul de lege nu contravine Constituției. Mamuka Mdinaradze a promis că proiectul de lege va fi publicat în termen de două săptămîni. Totodată, după cum a menționat Mdinaradze, în caz că va fi adoptată, noua lege va intra în vigoare la data publicării. Cu toate acestea, la o lună distanță de la acea declarație, partidul de la putere încă nu a făcut public textul documentului. În același timp, pe 25 martie, Mamuka Mdinaradze a declarat în cadrul unei conferințe de presă speciale că autoritățile se pregătesc să depună amendamente constituționale pentru a defini cu exactiate cadrul legislativ privind garantarea valorilor familiale și protecția minorilor. În viitorul apropiat, susține Mdinaradze, partidul intenţionează să lanseze modificări concrete pentru cîteva zeci de legi. Prima astfel de modificare va afecta Articolul 30 din Constituția Georgiei, care, începînd din 2017, definește căsătoria drept uniunea dintre un bărbat și o femeie. Potrivit lui Mdinaradze, la acest articol s-ar adăuga un al treilea paragraf cu următorul conținut: protecția valorilor familiei și a minorilor este asigurată de Legea Constituțională a Georgiei, care face parte integrantă din Constituția Georgiei. Apoi va fi prezentat un amendament constituțional la Legea Constituțională a Georgiei, intitulat „Legea Constituțională a Georgiei privind valorile familiei și protecția minorilor“. Printre noutăți se numără, de asemenea, interzicerea prin lege a schimbării de sex și a adopțiilor în cazul cuplurilor neheterosexuale. Mai mult decît atît, conform modificărilor legislative propuse de Visul Georgian, cei care intenționează să adopte un copil vor trebui să fie oficial căsătoriți, iar potrivit amendamentelor deja adoptate, căsătoria poate fi încheiată doar între un bărbat și o femeie. Mdinaradze spune că toate amendamentele vor respecta pe deplin actuala Constituție și vor păstra un echilibru între interzicerea promovării „valorilor netradiționale“ și protecția drepturilor omului. Întrebat însă dacă minoritățile sexuale vor avea dreptul de a organiza întîlniri și marșuri, Mdinaradze a oferit un răspuns destul de vag: „Dacă aceste evenimente au ca scop protejarea drepturilor și libertatea de exprimare, întîlnirile lor sau ale altor grupuri nu pot fi interzise. Dacă vrei însă ca orice adunare să fie dedicată Mîndriei comunității LGBT și vrei ca acest subiect să fie promovat și propagat, atunci ea va fi interzisă“.

Visul Georgian încearcă să atragă de partea sa alegătorii conservatori și lansează un atac împotriva valorilor occidentale

Mdinaradze se așteaptă ca modificările legislative să fie adoptate în două etape: mai întîi urmează să fie modificată Constituția, iar apoi zeci de alte legi. Totuși, pentru modificarea legii fundamentale a țării este nevoie de sprijinul a 113 deputați în Parlament. Visul Georgian nu are suficiente voturi pentru a implementa această modificare. Mdinaradze a menționat că, dacă actualul Parlament nu reușește să implementeze amendamentele, partidul va încerca să facă acest lucru în următorul Parlament, care va fi ales în octombrie 2024. Este de remarcat faptul că nu este prima dată cînd în Georgia se încearcă interzicerea „propagandei LGBT“. În mai 2023, un demers similar a fost înaintat de „Mișcarea conservatoare“ prorusă, împreună cu platforma radicală Alt-Info. Cu toate acestea, la vremea respectivă, Mamuka Mdinaradze spunea reporterilor că autoritățile nu intenționează să adopte această lege. În ciuda faptului că proiectul de act normativ nu a fost aprobat de Visul Georgian, declarațiile ulterioare ale liderilor partidului au indicat un sprijin indirect din partea Guvernului pentru această inițiativă. În același timp, reprezentanții partidului de la putere au început să facă declarații anti-LGBT din ce în ce mai dese, nu doar în Gerogia, ci și pe diverse platforme internaționale. De exemplu, în cadrul unei conferințe a conservatorilor de la Budapesta în aprilie anul trecut, premierul de atunci, Irakli Garibașvili, a promis că va proteja „majoritatea de minoritate“, a citat Evanghelia și a ținut să sublinieze că legea fundamentală a Georgiei definește căsătoria drept uniunea dintre un bărbat și o femeie. Opoziția georgiană consideră că prin această inițiativă, anunțată înaintea alegerilor parlamentare din toamnă, Visul Georgian intenționează să obțină sprijinul zonei conservatoare a societății prin abordarea unei teme sensibile – LGBT. Pe de altă parte, după cum notează opozanții Guvernului, acest proiect de lege este un atac total la adresa Occidentului. În plus, spun experții în Constituție, dacă se adoptă totuși modificări la Articolul 30 din Constituție, acestea pot contrazice Articolul 11, care prevede că „toți oamenii sînt egali“, dar și Articolul 17, care interzice persecutarea unei persoane pentru opiniile și viziunile exprimate.

Opoziția georgiană numește inițiativa Visului Georgian „Legea rusă nr. 2“

Recenta inițiativă a Visului Georgian i-a determinat pe criticii proiectului de lege să o asocieze cu încercarea de a adopta „Legea agenților străini“ în 2023. La vremea respectivă, după ce Tbilisi a fost paralizat de proteste în masă, partidul de la putere a fost nevoit să o anuleze. Acum, noul proiect de lege este catalogat drept „o nouă lege rusă“ sau „Legea rusă nr. 2“. În 2013, Rusia a adoptat o lege care interzice propaganda LGBT. Inițial, aceasta viza doar copiii minori. În același timp, conceptul de „valori tradiționale“ a intrat în uzanța politică din Rusia și a apărut în mod repetat în discursurile președintelui Vladimir Putin în fața Adunării Federale. Lista „valorilor spirituale și morale tradiționale rusești“ a fost pentru prima dată menționată în „Strategia de politică națională“ publicată în 2018. După modificările aduse Constituției în 2020, legea fundamentală a Federației Ruse a definit căsătoria drept uniunea dintre un bărbat și o femeie. Ulterior, în toamna lui 2022, Duma de Stat a adoptat un proiect de lege privind interzicerea totală a propagandei LGBT, a pedofiliei și a operațiilor de schimbare de sex. Decretul a fost semnat ulterior de președintele rus Vladimir Putin. De la începutul invaziei în Ucraina, Kremlinul s-a poziționat adesea drept un apărător al „valorilor tradiționale“ nu doar în Rusia, ci și în întreaga lume. Autoritățile georgiene neagă asemănarea legii lor cu cea din Rusia. În același timp, dorind să lase impresia unui angajament față de valorile europene, Visul Georgian l-a ales pe premierul ungar Viktor Orbán drept „cel mai bun prieten“ și partener în Europa. Autoritățile georgiene își declară în continuare angajamentul față de integrarea europeană și euro-atlantică, dar în realitate încearcă să repete experiența Ungariei, spun politologii. Orbán însuși este adesea criticat în Europa pentru restricționarea libertăților cetățenilor maghiari și pentru relațiile sale de prietenie cu Vladimir Putin. Subiectul minorităților sexuale este un instrument folosit adesea nu doar de autoritățile din Rusia, ci și de cele din Ungaria. Sub conducerea lui Viktor Orbán, în 2021 a fost adoptată așa-zisa „lege anti-LGBT“, prin care se interzice accesul minorilor la materiale care „promovează sau afișează“ homosexualitatea sau schimbarea de sex. Este de remarcat faptul că și partidul de la putere din Ungaria a venit cu această inițiativă înaintea alegerilor parlamentare din acea țară. Activiștii locali și militanții pentru drepturile omului au numit legislația o versiune maghiară a legii date de Rusia în 2013 împotriva „propagandei LGBT“, iar Comisia Europeană a făcut apel la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, considerînd că legea maghiară reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale și a valorilor europene. 

UE avertizează Visul Georgian că proiectul de lege ar putea obstrucționa integrarea europeană

În acest context, partenerii occidentali ai Georgiei au criticat din ce în ce mai mult Guvernul pentru regresul democratic al țării. Acest lucru se reflectă în numeroasele rapoarte internaționale. Și Bruxellesul a criticat Tbilisi după ce evenimentul LGBT Pride a fost întrerupt în capitala georgiană. O demonstrație pașnică din 5 iulie 2021 s-a încheiat cu un atac asupra jurnaliștilor pus la cale de grupuri de extremă dreapta. După acest eveniment, ambasadele a 24 de state membre UE și Delegația UE din Georgia au adresat o scrisoare deschisă autorităților georgiene, în care au afirmat că incidentul reprezintă „o pată neagră“ pe relațiile dintre UE și Georgia. La ora actuală, partenerii occidentali ai Georgiei spun că, dacă autoritățile georgiene adoptă o lege care interzice „propaganda LGBT“, aceasta va deveni un obstacol serios pentru traseul european al țării. Acest lucru a fost afirmat deschis pe 3 martie de Christian Petry, purtător de cuvînt pentru afaceri europene din partea grupului SPD din Bundestagul Germaniei, în cadrul unei vizite de lucru la Tbilisi. „Este foarte important cînd proiectele de lege au susținerea societății și ajung astfel în Parlament. Dar cînd vine vorba de cazul special al persoanelor LGBT, cred că statele și guvernele sînt judecate după modul în care tratează diferite grupuri. Toți oamenii ar trebui să aibă libertate, indiferent de opiniile, convingerile sau stilul lor de viață. Fără discriminare, fără teamă de amenzi și pedepse. Dacă o astfel de lege este adoptată, va deveni un adevărat obstacol în parcursul european al Georgiei“, a spus Christian Petry. La rîndul său, Departamentul de Stat al SUA și-a exprimat îngrijorarea cu privire la proiectul de lege împotriva „propagandei LGBT“ inițiat de partidul aflat la putere. „Sîntem îngrijorați de conținutul viitoarei legislații. Negociem cu Guvernul georgian și așteptăm ca textul integral al proiectului de lege să fie publicat, iar după aceea vom putea spune mai multe“, a anunțat Departamentul de Stat al SUA. După ce a acordat Georgiei statutul de candidată la aderarea la UE la finalul anului trecut, Bruxellesul a comunicat o serie de recomandări pentru Tbilisi. Potrivit uneia din ele, Georgia trebuie să îmbunătățească standardul de protecție a drepturilor omului. Acest lucru vizează garantarea dreptului de întrunire și de exprimare liberă și investigarea amenințărilor la adresa grupurilor vulnerabile, a jurnaliștilor și activiștilor din societatea civilă. Cu toate acestea, experții georgieni susțin că Visul Georgian ar putea sacrifica viitorul european al țării, în căutarea de voturi înaintea alegerilor parlamentare din această toamnă.  

Articol preluat de la Veridica.ro

 

Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.

 

Diana Șanava este absolventă a Facultății de Jurnalism, Universitatea de Stat din Tbilisi. Din 2019 lucrează la publicația georgiană de limbă rusă Sova. Colaborează ca freelancer cu publicaţia Meduza. 

" ["post_title"]=> string(47) "Se pregătește Georgia să-și dea un autogol?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "se-pregateste-georgia-sa-si-dea-un-autogol" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-24 14:14:03" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-24 11:14:03" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240876" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#36536 (24) { ["ID"]=> int(240881) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 16:11:21" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 13:11:21" ["post_content"]=> string(15091) "

,,Despre Ploi, Rîuri, Șuvoaie’’ – apel deschis pentru artiști și cercetători emergenți

Apel deschis pentru artiști și cercetători emergenți, pînă pe 2 mai Apa este atît de strîns legată de viață și este un simbol atît de complex și de omniprezent în culturile omenirii, încît invită mereu la explorări; adîncimile sale nemăsurate permit noi și noi unghiuri de abordare și de înțelegere. Proiectul ,,Despre Ploi, Rîuri, Șuvoaie’’, inițiat de Asociația Developing Art, își propune tocmai o astfel de cercetare artistică transdisciplinară, ancorată în trei puncte geografice, culturale și simbolice: Delta Dunării, Valea Jiului și Parcurile Icoanei și Ioanid din București. O echipă formată din artiști vizuali, coregrafi, antropologi, etnologi și psihologi va lucra să dezvolte un limbaj comun prin care să poată cerceta și comunica despre relația dintre om și apă, concentrîndu-se pe evoluția multiplelor valențe și semnificații ale cuvîntului și gestului de a spăla, în fiecare dintre spațiile cuprinse în proiect. Un proiect de (al)chimie culturală În chimie, apa este supranumită „solventul universal“, fiindcă are capacitatea de a dizolva mai multe substanțe decît oricare alt lichid. Această proprietate unică a fost înțeleasă și din punct de vedere cultural – apa, ca simbol, este ceea ce ne aduce cel mai aproape de propria noastră esență, care spală și simplifică tot ceea ce este „în plus“, pînă la fundamente. Dacă vorbim despre apă stătută, ea devine elementul în care toate se amestecă în forma lor cea mai simplă, lăsînd loc vieții să se iște. Dacă vorbim despre apă curgătoare, ea relevă și expune. Iar o oază de apă în mijlocul mediului urban este cea mai directă cale spre o reconectare cu natura. De aceea, proiectul ,,Despre Ploi, Rîuri, Șuvoaie’’ își propune trei sesiuni de cercetare în teren:

• între 13 și 27 mai, în Delta Dunării;
• între 17 și 31 iulie, la Petroșani, pe Valea Jiului;
• între 5 și 15 august, în Parcurile Ioanid și Icoanei din București.

Aceste cercetări au scopul de a conecta echipa transdisciplinară cu comunitățile locale, dar și cu instituțiile și asociațiile de cultură și de mediu din fiecare locație, în vederea stabilirii unei metodologii de lucru și pentru a concepe cîte un traseu performativ specific fiecărei zone vizate.  În toamnă, rezultatele proiectului, atît din perspectiva artei coregrafice, cît și în planul artelor vizuale, vor fi prezentate în cadrul unor evenimente publice care vor include o expoziție foto-video la Rezidența9, discuții cu artiștii implicați, expunerea traseelor performative concepute pentru Parcurile Ioanid și Icoanei, cît și editarea unei zine care va detalia metodologia de lucru dezvoltată, pentru a se constitui într-o sursă de inspirație pentru viitoare proiecte. Apel deschis în căutarea unui colaborator Fiecare membru al echipei proiectului ,,Despre Ploi, Rîuri, Șuvoaie’’ se situează deja în propriile practici artistice și academice, în zone de intersecție între discipline, ceea ce facilitează din start dezvoltarea acestuia, atît din punct de vedere artistic, cît și sub aspectul creării unei metodologii de colaborare care poate fi transmisă mai departe, ca un produs în sine. În acest spirit, echipa anunță, de asemenea, un open call în căutarea unui artist și/sau cercetător emergent, pasionat de legătura dintre diversele forme de artă, antropologie, etnologie și sociologie, care va avea oportunitatea să se alăture ca observator acestui proiect transdisciplinar inovator. Apelul este deschis pînă pe 2 mai. Doritorii trebuie să fie disponibili pentru toate cele trei perioade de activitate în teren, iar cazarea va fi asigurată. O echipă ca un vîrtej de inspirație Asociația Developing Art a dezvoltat și coordonat un număr de proiecte culturale interdisciplinare, care au ca priorități dansul contemporan, mixed media, educația și cercetarea în artele vizuale. Proiectul ,,Despre Ploi, Rîuri, Șuvoaie’’ beneficiază de coordonarea artistică a Alinei Ușurelu, una dintre cofondatoarele asociației, artist multimedia lucrînd la granița dintre artele vizuale și coregrafie, a Cristinei Lilienfeld, cofondatoare a colectivului AREAL –  Spațiu pentru Dezvoltare Coregrafică, cu o practică artistică aflată în strînsă legătură cu disciplina psihologiei, și a Mariei Bîrsan, curator și responsabilă de producția și curatorierea expozițiilor și instalațiilor mixed-media care vor fi găzduite la Rezidența 9 și la Centrul de Resurse pentru Fotografie din București. Din sfera artelor vizuale, li se alătură fotografa Ema Alexandrescu, fondatoarea Lumenesc, implicată în multiple proiecte de terapie prin artă și dezvoltare personală prin intermediul fotografiei, și Gabriel Durlan, regizor, editor și videograf concentrat pe producția de documentar și film experimental. În zona de scriere creativă, Rucsandra Pop se situează la confluența dintre antropologie și storytelling, cu un aport important de adus și dintr-o perspectivă sociologică.  Alex Bălășescu este profesor la Casa Paleologu și fondatorul Re-Genera Group, folosind expertiza internațională în antropologie pentru a conecta ecologia și tehnologia într-o ramă de gîndire umanistă. Partea etnologică a cercetării este coordonată de Georgiana Vlahbei, care lucrează atît la Muzeul Țăranului Român, cît și în echipa de artiști multidisciplinari Plastic Art Performance Collective.  Partea de sound design care va fi integrată în instalațiile multimedia produse în urma cercetării este asigurată de Lala Misosniky, artist sonic și performer, aceasta fiind pasionată de field recording.  Acest proiect înțelege că torentele creative se nasc din alăturarea picăturilor de inspirație din surse variate. Apa sugerează mereu direcții de mișcare și de gîndire, iar gestul de „a spăla“ aduce cu sine conotații de o mare profunzime. Poate părea contraintuitiv, dar această cercetare multidisciplinară, la punctul de intersecție între artă, științe umaniste și ecologie, pare surprinzător de… limpede.

Răzvan Stoica aduce vioara Stradivarius în colegiile din București, în cadrul proiectului „Un Stradivarius în școli“

După succesul recitalurilor de la Iaşi, Suceava, Botoşani şi Neamţ, elevii bucureșteni vor avea ocazia să se întîlnească direct cu muzica clasică interpretată de violonistul de talie internaţională Răzvan Stoica. Împreună cu vioara Stradivarius „Ex-Ernst“ din 1729 și acompaniat de pianista Andreea Stoica, Răzvan a fost prezent la Colegiul „Sfîntul Sava“, pe 22 aprilie, iar la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr“ va ajunge pe 25 aprilie, în cadrul programului „Muzica Inspiră“, inițiat de Fundația Culturală Gaudium Animae. Recitalul Un Stradivarius în școli prezintă o suită inspiraţională de lucrări clasice pentru vioară și pian, de la Georg Friederich Hӓndel, Johann Sebastian Bach, Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart pînă la Niccolo Paganini, Maurice Ravel, Igor Stravinski, Ciprian Porumbescu sau George Enescu.  Public tînăr pentru o muzică eternă „Un Stradivarius în școli“ promovează o abordare neconvenţională asupra muzicii clasice, prin contactul direct cu publicul tînăr. Fundația Culturală Gaudium Animae îşi doreşte facilitarea şi popularizarea muzicii clasice, prin aportul interpretativ excepţional al violonistului Răzvan Stoica. Aflat la o primă iterație, proiectul „Un Stradivarius în școli“ este un efort susținut de a încuraja familiaritatea și conexiunea cu valorile perene ale culturii europene, prin înlesnirea accesului nemijlocit la muzica clasică. Violonistul Răzvan Stoica vorbește adeseori, în interviurile sale, despre importanța înțelegerii, a formării unei relații intime cu muzica, iar „Un Stradivarius în școli“ exprimă întocmai această formă de deschidere spre un domeniu considerat greu accesibil. Pînă la finele acestui an, proiectul propune peste 20 de concerte, în cel puțin 10 localități, vizînd pe tot parcursul său implicarea unui public tînăr constituit de peste 5.000 de persoane. Din decembrie 2023 și pînă acum, au fost susținute recitaluri în colegii din Iași, Suceava, Botoşani și Piatra Neamț.  „Ne dorim cu ardoare să avem sălile pline și peste 10, 15 ani de acum. Tocmai de aceea, prin acest proiect ambițios, ne propunem să-i apropiem pe tineri de muzica clasică, într-un mediu care le este familiar și confortabil: chiar școala lor“, a spus Răzvan Stoica, ambasador al Fundației Culturale Gaudium Animae.  Un instrument emblematic pentru muzică pe măsură Răzvan Stoica este cîștigătorul titlului Cel mai bun violonist din Europa sub 28 de ani în anul 2013, iar vioara Stradivarius „Ex-Ernst“ i-a fost oferită în anul 2009, în urma cîștigării Marelui Premiu al Concursului „Strad Prize“ din Salzburg, Austria. În întreaga lume au rămas mai puțin de 650 de viori construite de celebrul lutier Antonio Stradivari, dintre care marea majoritate sînt deținute de colecționari care nu le expun public și nu permit folosirea lor. Vioara „Ex-Ernst“ a fost realizată în 1729, la sfîrșitul perioadei de aur a marelui lutier. Dincolo de subtilitățile tonului și frumusețea propriu-zisă a viorii ca obiect, e important de știut că, înainte de Stradivarius, proporțiile viorii variau destul de mult, de la un lutier la altul; instrumentul își căuta încă vocea. După el, aceste variațiuni nu au mai fost necesare. Așadar, elevii bucureșteni vor avea ocazia să intre în contact cu fragmente din muzica unora dintre cei mai importanți compozitori din istorie, interpretate pe una dintre cele mai frumoase viori produse vreodată, în mîinile unuia dintre cei mai buni violoniști din lume. Mai mult decît un concert „Un Stradivarius în școli“ nu se rezumă la un simplu eveniment artistic, ci reprezintă o experiență educativă cu obiective ambițioase, ce își propune să inspire o nouă generație care să aprecieze muzica clasică, dorindu-și să trezească interesul elevilor pentru muzica clasică și să îi încurajeze să o exploreze mai departe, contribuind la perpetuarea și revitalizarea acestui gen artistic. De asemenea, proiectul are scopul de a stimula excelența, prin prezența unor artiști de renume, oferindu-le elevilor un model de urmat pentru a-i motiva să își atingă potențialul maxim în domenii diverse, inspirînd o cultură a performanței și a excelenței. Nu în ultimul rînd, „Un Stradivarius în școli“ promovează educația nonformală, concertele fiind o modalitate complementară de învățare ce le oferă elevilor o experiență culturală bogată și memorabilă, care va contribui la completarea educației formale și la dezvoltarea personală a fiecăruia.  O invitație la descoperire și o investiție în viitor „Un Stradivarius în școli“ este o invitație adresată elevilor din România de a păși cu încredere în fascinanta lume a muzicii clasice. Este o șansă de a explora noi orizonturi artistice, de a se conecta cu emoții profunde și de a-și descoperi pasiunea pentru o frumusețe atemporală. " ["post_title"]=> string(5) "LA ZI" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(8) "la-zi-96" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-22 16:13:40" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 13:13:40" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240881" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#36535 (24) { ["ID"]=> int(240878) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 16:44:28" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 13:44:28" ["post_content"]=> string(7125) "La ora la care încercăm cîteva comentarii pe marginea conflictului dintre Iran și Israel nu știm dacă răspunsul – „ferm și energic” – al Statului evreu la atacul nocturn multilateral dezvoltat din 11 aprilie a avut loc sau nu. Ipoteze și analize de tot felul sînt aruncate pe piața media, cumva în exces. Pe lîngă puzderia de generali și ofițeri de rang înalt din toate părțile care tot dau cu presupusa lor competență, sîntem asaltați de numeroși comentatori, mai mult sau mai puțin avizați, jurnaliști sau prezentatori de televiziune, care ne invadează memoria cu te miri ce grozăvii. Se avansează și teorii fistichii, preluate pe nemestecate din propaganda iraniană, pe care o sumedenie – nu dăm nume – de așa-ziși experți români în chestiuni orientale le livrează unui public și așa zăpăcit de fluxurile de știri. Deci. Luate la rece și la concret, faptele rămîn fapte. O operațiune specială (presupus) israeliană – neasumată de statul înființat în 1948 de Ben Gurion – a lichidat mai mulți ofițeri de rang înalt iranieni aflați în consulatul din Damasc. Există și în limba română o sumedenie de studii detaliate despre acest tip de operațiuni. Doi dintre responsabilii iranieni au fost acuzați de crime de război. Aici, Mossadul și liderii israelieni nu ezită să facă dreptate. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Poveste veche în Orient. La acțiunea de la Damasc – care oricum venea pe fondul conflictului deschis în Gaza, nici azi nu știm bine cum a fost posibil ca 1.300 de cetățeni să fie uciși în mod barbar, în nici 24 de ore și în condiții nu în întregime elucidate –, oficialitățile de la Teheran au mîrîit în stil propriu și au promis represalii. Revanșa mult clamată – care a dorit să satisfacă un anume cod al onoarei din lumea arabo-musulmană – a fost anihilată prin efortul conjugat al IDF (Israel Defence Army), într-o strînsă colaborare cu forțele armate și serviciile de intelligence americane, britanice, franceze și, nota bene, iordaniene și saudite – țări arabe din zonă. Din cele peste 300 de drone și rachete de mai multe feluri și calibre care au fost lansate de pe teritoriul Iranului – pentru prima dată!, 98% (aici cifrele diferă, dar nu spectaculos) au fost doborîte de noua alianță ad-hoc constituită să apere Israelul. Ceea ce în sine este o uriașă victorie. Doar o fetiță de zece ani, dintr-un sat de beduini din zona Arad, a fost rănită grav și este acum pe mîna medicilor. Pierderi umane minime – trei duzini de răniți ușor –, ca și cele materiale, nesemnificative la amploarea atacului eșuat, ceea ce în fond e foarte bine. În acest timp, cabinetul de război de la Tel Aviv – care a adus solidaritate între guvern și opoziție în jurul unui premier care este un adversar de decenii al Iranului – a decis ca Israelul să răspundă militar la acest atac militar. Cum? Cînd? În ce condiții, în ce proporție, la ce scară și ce obiective vor fi vizate urmează ca experții Tzahal-ului (armata Israelului) să decidă. Dar vor anunța partenerii americani ce și cum vor decide. SUA și ceilalți aliați sugerează Israelului reținere și îndeamnă să nu se escaladeze războiul care și așa continuă în Gaza. Nimeni nu vrea război – mondial cu atît mai puțin. Și atunci? O soluție de pace, negociată. Cum, cine cu cine? Soluția celor două state – de mult și de multe ori avansată – nu este agreată nici de Israel, nici de partea palestiniană. Dar cel mai înverșunat adversar este Iranul. Putere regională, cu o autocrație religioasă la putere din 1979, după ce fostul șah încercase o modernizare și occidentalizare a unei țări cu mari resurse în hidrocarburi. Dar ce fel de tratat să semnezi, cînd paroxismul urii unui islam ieșit din matcă ajunge la cote maxime? Știind bine că Iranul nu recunoaște Israelul ca stat și vrea musai ca el să dispară de pe harta lumii. Este de înțeles atitudinea lui Bibi Netanyahu, actualul prim-ministru și lider politic, ce provine dintr-o familie care a luptat cu automatul la șold pentru apărarea Eretz Israelului, iar fratele mezin a murit într-o operațiune specială de pe aeroportul Entebbe, Uganda, cînd au fost eliberați peste o sută de ostatici luați de teroriști arabi. Violența și moartea au devenit fapte de zi cu zi într-un Orient și așa sfîșiat, în secolul al XX-lea, de numeroasele crime în masă. Să ne aducem aminte, doar pentru o clipă, și de genocidul armean din 1915-1918, cînd peste un milion de femei, copii și bătrîni au fost exterminați de autoritățile otomane într-un lung drum al morții spre Raqqa și Deir ez-Zor, în deșertul sirian. Se uită, se șterge cu buretele, se negociază azi orice. Faptele rămîn consemnate în arhive, cărți, studii dintre cele bine documentate. Îi pasă cuiva?  Ce să spunem... Că este loc pentru toți în lumea de azi. Găsim și democrație, și autocrație, și regimuri civile și militare, și forme stranii cum sînt în Liban sau în Siria, un stat eșuat unde nu e limpede cine pe cine domină și impune o lege sau alta. Forme de guvernămînt hibride au proliferat mai ales și prin Africa, cu rezultate economico-sociale dezastruoase. Sigur că regulile bunei purtări politice nu admit astfel de formulări directe. Sigur că, în lumea de astăzi, ar fi loc și sînt admise toate opțiunile religioase. Sigur că omenirea în întregul ei a făcut mulți pași înainte, în ultimele două secole, pentru a defini ceea ce numim azi, generic, democrație, dar tot în acest răstimp, prin două războaie mondiale și un Holocaust, am dat peste cap tot ceea ce cîștigasem în materie de drepturile omului, egalitate de toate felurile și frumoasele formulări din Carta Națiunilor Unite. Și totuși. Ba ne înțelegem unii cu alții și găsim formule de coabitare, ba se strică jucăria și ne luăm la harță, de nu mai rămîn piatră peste piatră și om lîngă om. De doi ani, e jale mare în Ucraina. De mult mai puține zile a izbucnit conflictul dintre Israel și Iran. Hodoronc-tronc, Iranul a atacat aerian Israelul cu o ploaie de drone, rachete și alte drăcovenii balistice. Sperăm să se găsească o soluție negociată. E posibil și cînd nimic nu se întrevede la orizont. Surîdea hîtru, cu decenii în urmă, un umorist de talia lui Mircea Crișan: „Dă, Doamne, un Mirage* să fie Pace!”. 

---

* Mirage – avion de vînătoare francez, extrem de performant în deceniile trecute." ["post_title"]=> string(60) "Iudeo-creștinism sau islamism, democrație sau autocrație?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(55) "iudeo-crestinism-sau-islamism-democratie-sau-autocratie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-22 16:44:28" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 13:44:28" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240878" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#36534 (24) { ["ID"]=> int(240879) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 19:24:54" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 16:24:54" ["post_content"]=> string(7911) "• Dacă SUA nu oferă rapid Ucrainei un ajutor suplimentar, există un risc real ca Ucraina să fie învinsă pe cîmpul de luptă pînă la sfîrșitul acestui an, a declarat Bill Burns, șeful CIA. Ceea ce îl va pune pe președintele rus Vladimir Putin într-o poziție „în care să poată dicta termenii unei soluții politice“. Republicanii blochează de cîteva luni un nou ajutor militar pentru Kiev. „Cu impulsul pe care l-ar aduce sprijinul militar, atît din punct de vedere practic, cît și psihologic, cred că ucrainenii sînt capabili să reziste pînă în 2024“, mai spune Burns. Ucraina se află într-o situație din ce în ce mai dificilă în războiul împotriva trupelor invadatoare rusești: conducerea de la Kiev face apel în mod repetat la aliați să furnizeze mai multă muniție și mai multe resurse pentru apărarea antiaeriană. În ultimele săptămîni, armata rusă a înregistrat o serie de victorii în estul Ucrainei. Șeful CIA a ilustrat deficitul de muniție al armatei ucrainene cu un exemplu concret: două brigăzi, unități cu aproximativ 2.000 de soldați fiecare, aveau la dispoziție doar 15 obuze de artilerie pe zi sau 42 de obuze de mortar, fiind într-o situație de inferioritate de 5:1 față de inamici.  • Spioni ruși arestați în Germania. Germania se confruntă cu o nouă afacere de spionaj: potrivit Der Spiegel, procurorul general federal Jens Rommel a arestat doi agenți suspectați că ar fi planificat operațiuni de spionaj și sabotaj în Germania, în numele serviciului secret rus. Cei doi suspecți au fost arestați miercuri, la Bayreuth, Bavaria, de către forțele speciale de poliție. Principalul învinuit este un cetățean german de origine rusă, Dieter S., în vîrstă de 39 de ani. Procuratura Federală îl acuză, printre altele, că a acționat ca agent al serviciilor secrete într-un mod care pune în pericol securitatea Statului. Anchetatorii bănuiesc că Dieter S. a făcut, încă din 2023, schimb de idei și informații cu contactele serviciilor secrete ruse cu privire la operațiuni de sabotaj din Germania. Și că s-ar fi oferit să efectueze acțiuni de incendiere și atacuri cu exploziv asupra infrastructurii militare, a fabricilor de arme și site-urilor industriale. Potrivit anchetei, Dieter S. ar fi cercetat și fotografiat instalațiile militare americane din Germania, transmițînd imagini relevante clienților săi ruși. Presupusul spion ar fi fost sprijinit de cetățeanul germano-rus Alexander J., în vîrstă de 37 de ani, pus și el sub acuzare și arestat. Potrivit Der Spiegel, printre obiectivele militare vizate de cei doi se află și baza militar din Grafenwöhr, Bavaria, unde armata SUA antrenează soldați ucraineni să folosească tancurile Abrams. Dieter S. nu le este necunoscut autorităților germane: între 2014 și 2016, germano-rusul a activat în cadrul unei miliții a așa-numitei Republici Populare Donețk proclamată de separatiștii ruși din estul Ucrainei. Unitatea respectivă este acum clasificată drept organizație teroristă de către Justiția germană – motiv pentru care Dieter S. este acuzat și de apartenența la o organizație teroristă din străinătate. Întrucît deținea și o armă de foc, Procuratura Federală a declanșat și o anchetă împotriva lui sub suspiciunea că ar fi pregătit un act de violență care ar pune în pericol statul.  • Pregătirile pentru Jocurile Olimpice de la Paris au intrat în linie dreaptă. Ziarul Le Monde face un scurt bilanț al acestor pregătiri – și o deschidere de cortină asupra acestui eveniment sportiv, cultural și politic. „Sîntem pregătiți pentru această etapă finală“, a ținut să reasigure Tony Estanguet, președintele Comitetului de Organizare a Jocurilor Olimpice și Paralimpice (Cojop), pe 10 aprilie. Aceste ultime luni, spune el, i-au adus „multă încredere și seninătate“, dar și „multă umilință“ în fața „numeroaselor provocări pe care încă le avem de înfruntat“. La mai puțin de 100 de zile înaintea aprinderii flăcării olimpice, este Franța pregătită să „sărbătorească și să întîmpine lumea“, așa cum speră Tony Estanguet? Potrivit Le Monde, riscul unui blocaj al transportului public din cauza numărului prea mare de turiști și teama de o supraîncărcare a finanțelor publice, cu urmări economice greu de cuantificat, strică atmosfera în Orașul Luminilor. Ca să nu mai vorbim despre temerile în legătură cu siguranța publică. Parizienii sînt, deci, departe de optimismul frenetic pe care o asemnea sărbătoare a sportului îl încurajează îndeobște.   „«Totul este sub control», repetă necontenit organizatorii Jocurilor. «Sîntem în faza de accelerare, într-un context de finalizare operațională», susține principalul organizator, adăugînd că «încercăm să limităm evenimentele neprevăzute»“.  Problema, susține Le Monde, este că „riscul derapajului bugetar este mai mare acum, în această ultimă etapă a pregătirilor, iar rezerva bugetară pentru chestiunii neprevăzute e aproape epuizată. Promisiunea Guvernului că organizarea acestui super-eveniment nu-i va costa nimic pe contribuabili – mantra că «Jocurile finanțează Jocurile» – nu prea se ține. Primele acordate funcționarilor publici mobilizați în cursul verii vor împovăra finanțele publice. Chiar dacă toată lumea recunoaște că acestea sînt «cheltuieli legate de jocuri», nimeni nu își asumă, public, responsabilitatea“. Cert e însă că nici Cojop, nici Comitetul Olimpic Internațional nu vor plăti această factură. Pierre Moscovici, președintele Curții de Conturi, estimează cheltuielile publice totale la o sumă ce se situează între 3 și 5 miliarde de euro. „Nu va exista nici o taxă olimpică“, a promis însă președintele Republicii în iunie 2022. Ministrul Sportului și Jocurilor Olimpice, Amélie Oudéa-Castéra, estimează că Jocurile Olimpice vor aduce mai mult decît vor costa. „Sînt sigură de asta“, plusează ea într-un interviu pentru Le Monde. Cu toate acestea, există motive de entuziasm – notează ziarul francez: „Pentru prima dată în istorie, la JO va fi paritate: numărul sportivelor e egal cu cel al sportivilor. În plus, Cojop a încercat să reducă la jumătate amprenta de carbon a Jocurilor comparativ cu edițiile anterioare. Un efort cu siguranță insuficient, dar lăudabil. Și apoi, cele 15 zile ale Jocurilor vor fi o oportunitate de a găsi o formulă de mariaj armonios între patrimoniul cultural și sport, subliniază Tony Estanguet: «Gîndiți-vă: scrimă la Grand Palais, călărie pe terenul Palatului Versailles, ciclism pe străzile din Montmartre...»“. Cît privește sportul, Franța nu a părut niciodată atît de bine pregătită pentru a-și bate recordul de medalii și a reveni în primele cinci națiuni, de la Atlanta 1996 încoace. (M.M.) " ["post_title"]=> string(30) "Revista presei internaționale" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(32) "revista-presei-internationale-28" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-22 19:24:54" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 16:24:54" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240879" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#36533 (24) { ["ID"]=> int(240700) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-15 15:32:58" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-15 12:32:58" ["post_content"]=> string(6580) " Am văzut cu toții imaginile: cerul întunecat, brăzdat de rachete. Rachete urmărite de alte rachete. Și multe explozii. Ca un spectacol pirotehnic. Sau ca un joc video. Cînd cerul se umple de explozii e fie game over, fie trecerea la un nivel superior. Doar că acum e altceva. Gravitatea unui atac militar nu se măsoară neapărat după efectele directe pe care le produce. Nu întotdeauna. Atacul Iranului împotriva Israelului din noaptea de 13 spre 14 aprilie nu a provocat victime, ci doar pagube minore asupra unor obiective militare. Cu toate acestea, evenimentul riscă să marcheze profund relațiile și, poate, raporturile de forțe din Orientul Mijlociu – o regiune oricum aflată la confluența unor plăci tectonice care se ciocnesc.  Atacul propriu-zis, în care Iranul a folosit circa 300 de drone și rachete, a durat doar cîteva ore. Anticipat și de Israel, și de principalul său aliat, SUA, el a fost o replică, în semn de răzbunare, a Teheranului pentru bombardamentul israelian asupra ambasadei iraniene de la Damasc, soldat cu moartea unui important lider militar Hamas. Dar e și un avertisment, un semnal de alarmă pentru Israel, o amenințare pentru întreaga regiune că Iranul nu va (mai) tolera atacuri îndreptate împotriva sa. La scurt timp după această demonstrație de forță, autoritățile de la Teheran și-au declarat victoria: răzbunarea ar fi fost înfăptuită, iar atacul și-ar fi atins toate obiectivele. Ar fi însă prea ușor ca povestea să se încheie aici...  Israelul nu are motive să se simtă învins: a reușit să doboare 99,9% din dronele și rachetele inamice și n-a suferit pierderi semnificative. E, deci, o victorie simbolică pentru Iran – e primul atac militar direct asupra Israelului și, cel puțin în rîndul statelor arabe din jur, și-a consolidat statutul de super-putere militară. Și o victorie defensivă clară pentru Israel: sistemul de apărare antirachetă, faimosul Iron Dome, e impenetrabil chiar și în cazul unui atac de amploare. Din perspectivă strict militară, evenimentul e greu de clasat. Atacul iranian a fost o formă de descurajare. Dar și apărarea israeliană a funcționat mai mult decît convingător. De acum, părțile sînt chemate să-și revizuiască nu doar propriile linii roșii în confruntarea cu adversarul, ci și termenii în care-și măsoară securitatea națională. Cele două state se acuză reciproc că reprezintă cea mai mare amenințare pentru pace în Orientul Mijlociu. Ce urmează?  La scurt timp după ofensiva iraniană, președintele Joe Biden și-a reafirmat sprijinul neclintit pentru Israel, dar a lăsat să se înțeleagă că se opune unei replici militare israeliene împotriva Iranului: o poziție clară pe care i-a transmis-o, într-o discuție telefonică, și premierului israelian Benjamin Netanyahu. SUA s-au angajat „ferm“ în apărarea Israelului. Dar nu vor participa la ofensive împotriva Iranului. E un moment de cumpănă și pentru diplomația americană. Care va trebui să definească și mai ales să comunice propriile linii roșii în relația cu Israelul. După atacul Hamas din octombrie anul trecut și pînă nu de mult, Joe Biden a oferit sprijin necondiționat pentru Israel și a continuat să susțină Israelul în ciuda atrocităților comise de armată, a crizei umanitare prin care trece populația din Fîșia Gaza, a situației regionale deosebit de tensionate etc. Acum, prioritatea SUA e să evite escaladarea conflictului dintre Israel și Iran.  Oricum, prin amploarea atacului și prin mijloacele utilizate, Teheran a depășit cu mult nivelul ostilităților împotriva statului evreu. Pînă acum, Teheran a evitat confruntarea directă, preferînd războiul prin proxy: luptătorii houthi din Yemen, militanții Hezbollah, Hamas etc. Atacul direct asupra teritoriului israelian, cu arme avansate, arată că Teheranul e acum mult mai dispus să-și măsoare forțele – chiar dacă nu-și dorește neapărat un război deschis, deci nu urmărește o escaladare. Misiunea SUA – aceea de a opri eventualele ambiții revanșarde ale Israelului – rămîne însă dificilă. Din perspectiva SUA, o nouă lovitură a israelienilor împotriva Iranului implică riscul ca războiul, care a fost în mare parte limitat la Fîșia Gaza, să se extindă într-o conflagrație regională de amploare. Însă un răspuns din partea Israelului, chiar în pofida semnalelor de descurajare primite de la Washington, nu poate fi exclus – ba chiar e inevitabil, susțin hardlinerii israelieni.  Ce pot face SUA pentru a preveni escaladarea? Biden și Netanyahu nu au tocmai o relație bună. Mai ales în ultimele luni, criticile la adresa guvernului Netanyahu s-au înmulțit, pe fondul crizei umanitare din Fîșia Gaza. Printr-o abținere istorică în Consiliul de Securitate al ONU, Washingtonul a contribuit decisiv la adoptarea unei rezoluții prin care s-a cerut, imperativ, o încetare a focului. Israelul a făcut unele concesii, permițînd culoare de trecere pentru ajutoare umanitare în Fîșia Gaza, însă Netanyahu nu dă semne că ar vrea să deschidă negocierile pentru o pace durabilă. Dimpotrivă, în plan intern, premierul vede continuarea războiului ca pe un soi de garanție că-și va păstra funcția. În aceste condiții, e greu de prevăzut dacă va fi sensibil la argumentele partenerului american. Și apoi, sînt destule voci care spun că dacă Iranul va rămîne nesancționat după această demostrație de forță, atunci va încerca din nou să amenințe Israelul la o scară mai largă – și că atacul trebuie urmat de un răspuns pe măsură. O ofensivă israeliană ar fi deci necesară ca formă de prevenție... Iar ambasadorul Israelului la ONU a invocat, la două zile după atac, „dreptul la răzbunare“. Dar oare dreptul internațional nu s-a întemeiat tocmai pentru că pacea mondială nu poate fi stabilită dacă toți recurg la dreptul la răzbunare?  " ["post_title"]=> string(36) "Există „dreptul la răzbunare“?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "exista-dreptul-la-razbunare" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 12:17:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 09:17:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240700" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#36532 (24) { ["ID"]=> int(240733) ["post_author"]=> string(4) "3392" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-18 08:44:19" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 05:44:19" ["post_content"]=> string(10692) "[caption id="attachment_240734" align="alignright" width="200"] Andrei Dósa. Fotografie de Sabina Costinel[/caption] Cu ocazia Zilei Internaționale a Poeziei, l-am invitat pe Andrei Dósa la cea de a doua ediție a „Intersecțiilor Literare“ – o serie de lecturi și discuții lunare, la un pahar de vin, în prezența autorului, organizate în noul spațiu cultural-artistic deschis în București, ephémère. Discuția moderată de Elena Vlădăreanu mi-a oferit ocazia de a cunoaște mai bine omul și artistul, căutările și preocupările sale. Am descoperit un bărbat generos, sensibil și conștient, dornic să sape constant în relațiile sale cu cei din jur pentru a se înțelege pe sine. În opera sa, Andrei Dósa explorează relațiile cu familia, aceasta fiind și tema cea mai prezentă în noul său volum de poezii, Ultima familie tradițională, pe care o studiază, de data aceasta, din perspectiva de tată care trăiește și își crește copilul într-o societate diferită de cea în care a crescut el. Poezia lui Andrei Dósa este ancorată în lumea contemporană și schițează portretul unui tată fragil, temător, dornic să se autodepășească. Un interviu pe care mi l-am dorit mult, despre cum se raportează Andrei Dósa la opera sa, lumea în care trăiește și lucrurile moștenite de la familie.    Ai povestit la întîlnirea din cadrul Intersecțiilor Literare că ai făcut două facultăți, nici una avînd vreo legătură cu literatura, dar știai de pe atunci că ți-ar plăcea să scrii. Cum ai descoperit acest talent și ce te-a atras spre scris? În liceu, am avut o profesoară de română foarte bună, doamna Ghiță Ramona. Eu nu prea îmi dădeam silința la școală, nu voiam să fiu perceput ca un tocilar, dar îmi plăcea să citesc și scriam compuneri destul de reușite. Doamna profesoară a reușit să mă convingă să particip la Olimpiada de română. Am ajuns, fără mari eforturi, să-mi reprezint școala la faza pe județ. Ea m-a lăudat în fața clasei pentru performanțele obținute și țin minte că am mimat indiferența, cu toate că în sinea mea eram destul de bucuros și de mîndru. Apoi, după terminarea liceului, am citit Seymour: o prezentare, nuvela lui Salinger. Am fost fascinat de talentul lui literar și de sfaturile pe care i le dă fratelui său, scriitorul aspirant Buddy Glass. Atunci am început să citesc și să scriu haikuuri. Ai păstrat aceste haikuuri? Și dacă da, cum ți se mai par astăzi, recitindu-le? Le-am păstrat pe undeva, da. Mi se par naive, dar în același timp simt în ele acea dorință puternică de a fi asemenea marilor maeștri, de a avea grația, subtilitatea și puterea lor de sinteză. Mă refer aici în primul rînd la Basho, de care îmi plăcea pe atunci foarte mult.  Ce îți aduc ție scrisul, poezia, dar și ficțiunea? O stare de visare controlată. Cînd scriu, sînt proprietarul subtil al unor teritorii neîngrădite. Pe aceste teritorii îmi permit să dezlănțui forțe psihice care în lumea reală mi-ar putea crea probleme, inclusiv cu legea, cu autoritatea.  Ești maghiar și limba ta maternă este maghiara, chiar traduci în română autori din Ungaria. Cu toate astea, scrii doar în română. De ce? Azi-mîine se fac 20 de ani de cînd nu mai scriu în limba maternă. Limba maghiară nu-mi mai oferă aceeași siguranță și ușurință în exprimare pe care mi le oferă limba română. Maghiara (vorbită) a rămas pentru mine o limbă a adverbelor de timp și de loc, a verbelor și a indicațiilor simple, o formă mai primitivă de exprimare, cu toate astea foarte apropiată sufletului meu, poate și pentru că cel mai mult o vorbesc cu fiul meu. O limbă jucăușă, lipsită de sofisticării.   Mi-ai putea menționa niște poeți maghiari cu a căror poezie (sau mod de a scrie) te identifici? Îmi plac foarte mult Parti Nagy Lajos, György Petri și Szilárd Borbély, pe ultimii doi i-am și tradus. Dintre cei tineri, îmi plac mult Kali Ágnes, Benji Horváth și Anna Terék. Există lucruri care te așteptai să fie mai grele, în procesul tău de creație, decît sînt?  Mă așteptam să fie greu să scrii proză, însă nu mă așteptam să fie atît de greu să te îndepărtezi de propriile experiențe și să intri în pielea unor personaje care, aparent, nu au nimic în comun cu tine. Cea mai mare provocare a fost să scriu despre Mişcarea de Tineret 64 de Comitate, organizația de extremă-dreapta din Transilvania, în romanul Multă forță și un dram de gingășie. Nu știam mare lucru despre ei, așa că a trebuit să mă documentez destul de serios. Există scriitori care reușesc să scrie toată viața despre deșert și Legiunea Străină, cu toate că n-au petrecut mai mult de cîteva zile pe pămîntul Africii. Mie mi-e greu să scriu chiar și despre România, în care trăiesc de cînd mă știu. Familia este un subiect des întîlnit în opera ta, iar cel mai nou volum de poezie nu face excepție. Ultima familie tradițională vorbește despre relația dintre tată-fiu, tatăl și mama în relație cu fiul, the struggle of being a father și toate acestea raportate la lumea contemporană și la modul în care se schimbă ea. Te ajută scrisul să înțelegi mai bine cine ești în raport cu familia? Da, cred că încerc să-mi construiesc propriul model de paternitate, care să se elibereze de modele experimentate de mine în copilărie și prima tinerețe. Iar poezia e un instrument care mă ajută să fixez micile victorii și eșecuri care însoțesc acest demers. Mă raportez la ea ca la o suită de momente care pot fi în permanență rearanjate, rescrise, reevaluate. Un puzzle existențial la care lucrez fără a avea imaginea de referință.  Și simți vreodată că ești subiectiv cînd scrii despre toate astea? Sînt cît se poate de subiectiv, pentru că sînt afectat. Nu există obiectivitate în scris. Există doar puncte de vedere, mai mult sau mai puțin empatice, mai mult sau mai puțin cuprinzătoare.  În ceea ce privește părinții (familia), m-am raportat și o să mă raportez toată viața la constelația creată de ei, la cîmpurile de atracție și respingere care mi-au definit, în mare măsură, personalitatea și înclinațiile.  [caption id="attachment_240735" align="alignright" width="300"] Fotografie de Sabina Costinel[/caption] Ți-e teamă că vei ajunge să preiei fix acele gesturi sau comportamente care te făceau să-ți respingi tatăl și că îi vei provoca aceleași reacții fiului tău? Cît din noi crezi că este alegere și cît moștenire? Le-am preluat deja. Dacă ne luăm după teoria controversată a lui Robert Sapolsky privind liberul-arbitru, atunci acțiunile mele sînt determinate și nimic din ceea ce fac nu este ales de mine, ci de copilăria și adolescența mea, de mediul din care provin și de moștenirea genetică. Dar mie îmi place să cred că acest conglomerat inconștient, acest bloc uriaș de gheață care plutește în derivă și provoacă accidente și suferință, poate fi topit, încetul cu încetul, prin lucrul cu sine și conștientizare. Încetul cu încetul, individul poate să obțină un anumit spațiu de manevră. Poate că se întîmplă tardiv, dar măcar cu noi înșine ar fi bine să reușim să ne împăcăm.  Crezi că poezia pe care o publici și care te ajută, poate, să îți construiești acest model de paternitate îl va ajuta și pe fiul tău, mai tîrziu, să te înțeleagă mai bine? Eu sper să îi placă să citească. Spunînd asta, deja mi se pare că cer mai mult, vom vedea. În primul rînd, mi-ar plăcea să-l ajute să se înțeleagă pe sine mai bine, să poată reconstitui dinamicile de cuplu în care a crescut și care poate că l-au definit într-o anumită măsură. Aș vrea ca volumul să fie un fel de capsulă a timpului, în care el să regăsească momente, poate uitate, din primii ani de viață. Cît de mult consideri că ar trebui să dea un autor din el pentru a scrie autentic? Poate să dea din el sau poate să fie un mare empat, care vorbește din interiorul experiențelor celorlalți. Se poate concentra mai mult pe imaginație, pe contextul istoric, poate să se branșeze la inconștientul colectiv, cu scopul de a transforma noroiul în aur. Cred că nu e vorba de cantitate aici, ci mai degrabă de obsesie. Obsesia de a explora într-o anumită direcție. Obsesia de a arăta dincolo de uman, fiind în același timp foarte uman. În plus, autenticitatea se cultivă, în spatele ei e multă muncă, multe lecturi și o mare capacitate de absorbție a manifestărilor culturale de orice fel. Pînă la urmă, autenticitatea înseamnă să fii un burete, să ai o sută de ochi ultravigilenți în cap și un nas fin, de copoi, care te ajută să nu pierzi niciodată urma acelor lucruri care te interesează cu adevărat.    Ultima familie tradițională este cel mai recent volum de poezii al scriitorului Andrei Dósa, publicat la Editura OMG Publishing." ["post_title"]=> string(76) "„Cînd scriu, sînt proprietarul subtil al unor teritorii neîngrădite“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(65) "cind-scriu-sint-proprietarul-subtil-al-unor-teritorii-neingradite" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-18 08:44:19" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 05:44:19" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240733" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#36531 (24) { ["ID"]=> int(240778) ["post_author"]=> string(4) "2708" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-18 18:19:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 15:19:17" ["post_content"]=> string(38700) "

„Mă bucuram de o bună reputație ca student, deși fusesem exmatriculat între 1958 și 1959, iar dosarul meu de cadre (oare se mai știe astăzi despre ce e vorba?) se prezenta destul de rău“

(Nicolae Manolescu, Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, ed. a II-a revăzută, 2010, p. 184)

  În a doua jumătate a anilor ’50, odată cu înăbuşirea „contrarevoluției“ din Ungaria, un nou val de arestări şi exmatriculări a fost declanşat de autorităţi în majoritatea centrelor universitare din RPR (arestări de o asemenea amploare mai avuseseră loc doar în 1948). Primele reţineri efectuate de către organele de Securitate au avut loc la începutul lui noiembrie 1956. Asta după ce, la Facultatea de Mecanică din Timişora, 3.000 de studenţi protestaseră împotriva autorităților (pe 30 octombrie 1956), iar în Bucureşti, cîteva zile mai tîrziu, pe 4 noiembrie 1956, se încercase organizarea unei manifestaţii studenţeşti în Piaţa Universităţii. Revendicările tinerilor erau diverse şi vizau aspecte ale vieţii universitare şi social-politice: scoaterea limbii ruse din programa învăţămîntului superior, reducerea orelor de învăţămînt politic, retragerea trupelor sovietice din ţară, desfiinţarea cotelor obligatorii impuse ţăranilor, deschiderea politicii externe şi către ţările occidentale ş.a.m.d. Chiar dacă în celelalte centre universitare (Cluj, Braşov şi Iaşi) nu s-a reuşit coagularea unor forţe pentru a genera o mişcare de protest studenţească, starea de încordare şi tensiunea se resimțeau atît la nivelul studenţilor, cît şi la nivelul corpului profesoral. În următoarele săptămîni au avut loc numeroase anchete şi procese urmate de exmatriculări, în urma cărora zeci de studenţi au fost condamnaţi la ani grei de închisoare ori li s-a fixat domiciliu obligatoriu, prin ordine abuzive ale MAI, pentru diverse fapte/acțiuni: omisiune de denunţ, uneltire contra ordinii sociale, instigare, favorizarea infractorului, trădare, agitaţie, complot etc. Îi amintesc aici doar pe cîţiva dintre studenţii „contrarevoluţionari“ care au avut de suferit de pe urma măsurilor represive ale regimului: Caius Muţiu, Aurel Baghiu, Paul Goma, Teodor Stanca, Dan Mugur Rusiecki, Marcel Petrişor, Alexandru Ivasiuc, Ion Varlam, Mihai Derdena, Virgil Stamatoiu, Traian Popa ș.a. Pe acest fond de teroare generalizată, care a durat pînă spre sfîrșitul anului 1960, iată cazul unui student eminent care, deşi nu a avut vreo atitudine ostilă faţă de regimul de „democraţie populară“, a avut de suferit de pe urma dosarului său de cadre, dar şi din cauza faptului că, după frămîntările studenţeşti din toamna anului 1956, conducerea superioară de partid a hotărît exmatricularea din facultăţi a tuturor celor care, în trecut, suferiseră condamnări politice sau care avuseseră deţinuți politic printre membrii familiilor lor¹. Tototdată, serviciilor de cadre ale universităţilor li s-a trasat sarcina de a înăspri criteriile de admitere a studenţilor în facultăţi, în sensul că originea şi apartenenţa socială a candidatului deveneau obligatorii în procesul de selecție. În Arhiva Universității din București am identificat dosarul individual întocmit de Serviciul de Cadre al UB pe numele lui Nicolae Manolescu, care conține o serie de documente elaborate în perioada 1956-1988: acte personale, fișe anuale de apreciere și fișe personale, referate de cadre, caracterizări, referințe, procese-verbale, memorii de activitate, liste de lucrări, cereri, „jurămîntul de credință“ (angajament pe care-l semnau toți salariații din administrația publică, în conformitate cu Legea nr. 1/1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credință și devotament față de RSR), note de relații, autobiografii, adeverințe eliberate de diverse instituții de stat, decizii și ordine ale Universității din București, recomandări, certificate ș.a.m.d.² Cu cîteva săptămîni înainte de izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, tînărul Nicolae Manolescu era admis la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „C.I. Parhon“ din Bucureşti – azi, Universitatea din Bucureşti (în vremea „obsedantului deceniu“, facultatea i-a avut ca dascăli pe unii dintre cei mai reprezentativi oameni de litere ai secolului trecut: Iorgu Iordan, Al. Rosetti, G. Călinescu, Tudor Vianu ş.a.)³. Potrivit uzanţelor vremii, orice student înscris la facultate trebuia să completeze o fişă personală în care era chestionat asupra mai multor aspecte ale vieţii sale (date de stare civilă, studii, stagiul militar, situaţia politică etc.), precum şi asupra unor informaţii referitoare la rudele sale. Documentului i se anexa şi o autobiografie, în care studentul urma să-şi descrie/lămurească viaţa începînd cu şcoala elementară. O astfel de fişă – cu autobiografia aferentă – a fost completată şi de „bobocul“ Manolescu, cu cîteva zile înainte de începerea primului an de studii (28 septembrie 1956), ambele documente fiind destinate Serviciului de Cadre al Universităţii. Iar pe 15 decembrie 1956, studentului Manolescu i s-a cerut să completeze o nouă fişă personală. Manolescu nu a menţionat nici în septembrie, nici în decembrie faptul că părinţii săi au fost arestaţi pe 15 august 1952, fiind ulterior internaţi administrativ în diverse locuri de deținere, sub acuzaţia că, după 23 august 1944, ar fi făcut politică liberală în cadrul PNL-Tătărăscu (formaţiune politică desprinsă din PNL, care a colaborat cu PCR în guvernul „de largă concentrare democratică“ – dr. Petru Groza). Nu știm dacă Manolescu a comis această „greşeală“ în mod intenţionat sau doar întîmplător, cert este însă faptul că, la data completării tipizateor, Manolescu nu-şi imagina ce necazuri avea să-i aducă această omisiune. După arestarea părinţilor săi (profesorii Petru N. Apolzan şi Sabina Apolzan, născută Manolescu) de către organele de Securitate⁴ şi confiscarea casei părinteşti, adolescentul Nicolae Apolzan Manolescu şi fratele său Sorin au fost întreţinuţi de bunicul din partea mamei, Nicolae Manolescu (de profesie, avocat în Râmnicu Vâlcea), care ulterior l-a adoptat pe cel dintîi. După revenirea din detenţie a părinţilor (1954), fiul cel mic – Sorin – s-a întors în sînul familiei, în timp ce Nicolae a rămas în grija bunicului. În 1958, instructorii Serviciului de Cadre al Universităţii au cercetat mai amănunţit dosarul studentului Manolescu, descoperind că acesta nu precizase situaţia politică a părinţilor săi, deşi avea cunoştinţă de acest lucru, „înşelînd“ astfel vigilenţa conducerii Serviciului de Cadre şi, implicit, a Universităţii. Considerînd că studentul Manolescu a omis în mod intenţionat să precizeze situaţia social-politică şi profesională a părinţilor săi, Serviciul de Cadre al Universităţii „C.I. Parhon“ din Bucureşti a hotărît să propună conducerii Universităţii exmatricularea acestuia pentru fals în declaraţii privind situaţia părinţilor. Pentru „tovarăşii de la Cadre“, faptul că tînărul Manolescu era unul dintre cei mai buni studenţi ai facultăţii, că beneficia încă din anul II de studii de o bursă republicană, acordată pentru rezultate bune la învăţătură, nu avea nici o importanţă. Astfel, la data de 10 septembrie 1958, studentul Nicolae Manolescu a fost exmatriculat din facultate, prin ordinul nr. 794 al rectorului Universităţii „C.I. Parhon“ din Bucureşti, Iorgu Iordan, pentru „fals în declaraţii privind situaţia părinţilor“⁵. După exmatriculare, Manolescu a trimis conducerii Universităţii un memoriu (25 octombrie 1958) în care solicita reconsiderarea situaţiei sale pe motiv că, la data la care a completat fişa personală şi autobiografia, nu a considerat că trebuia să precizeze şi situaţia părinţilor săi naturali, întrucît, la acea vreme, părintele său (adoptiv) era Nicolae Manolescu. Totodată, Manolescu mai menţiona că rubricile-tip din fişa personală se refereau strict la părinţii săi din acel moment (adoptivi), iar în autobiografie nu a precizat trecutul recent al părinţilor săi naturali: „N-am ştiut că e necesar să prezint situaţia părinţilor naturali“. În continuarea memoriului, Manolescu declara că în timpul facultăţii nu a fost chemat niciodată la Serviciul de Cadre pentru a oferi detalii referitoare la părinţii săi naturali şi că, în privința acestora, organele de stat nu le-au demonstrat vinovaţia pentru ceva anume, întrucît au fost eliberaţi după doi ani de „cercetări“⁶. Abia la un an de zile de la exmatriculare, cazul său a fost reanalizat, iar conducerea Universităţii a decis reînmatricularea lui Manolescu în anul III de facultate, prin Ordinul nr. 1.136 din 10 octombrie 1959 semnat de rectorul Universităţii „C.I. Parhon“ din Bucureşti, prof. univ. dr. Jean Livescu. Ulterior, Manolescu a fost reabilitat, fiind reprimit şi în UTM (în urma intervenției lui Cornel Burtică, secretar al CC al UTM, în 1959, la rugămintea lui Andrei Oțetea), unde anterior (dar nu și după reprimire) i se încredinţase funcţia de secretar UTM pe an. Într-un interviu acordat jurnalistei Carmen Constantin pentru cotidianul Adevărul, chiar în perioada protestelor din Piaţa Universităţii (19 ianuarie 2012), dar și în propriile amintiri publicate, Manolescu afirma că, după ce a fost reprimit în facultate, nu ar mai fi dorit să reintre în UTM, lucru infirmat și de documentele vremii, și de comentariile făcute de Manolescu însuși la relatarea lui Pavel Țugui, publicată în numărul din 30 septembrie 2004 al revistei 22 (materialul e reluat, cu tot cu comentarii, în volumul lui Pavel Țugui File de istore culturală...). Totodată, în acelaşi interviu, Manolescu declara că pentru reînmatricularea sa în facultate a intervenit chiar „primul-ministru“ de la acea vreme, Petru Groza, însă acest lucru intră în contradicție cu cronologia politică a vremii, întrucît preşedintele Prezidiului MAN, dr. Petru Groza, a decedat pe 7 ianuarie 1958. Or, Manolescu a fost exmatriculat pe 10 septembrie 1958. Dar să-l lăsăm pe profesorul Manolescu să povestească despre lobbyul făcut de mai multe personalităţi ale vremii pentru a fi reprimit în facultate: „Da, m-au dat afară din facultate în ’58. Dar mi-a prins bine într-un fel, am învăţat şi eu pe ce lume trăiesc. Am stat un an şi o lună pe dinafară; cu ocazia asta m-au dat afară şi din UTM, iar cînd m-au primit în facultate, au vrut să mă reprimească şi în UTM, dar am zis: «Nu! De data asta este pe vrute, iar eu nu mai vreau». [...] E o poveste foarte lungă. În parte nici eu n-o ştiam pînă mai acum cîţiva ani; un fost adjunct de şef de secţie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, cum era denumit atunci, în jurul anilor ’60, îl cunoscuse pe tatăl meu la Cernăuţi, după Primul Război Mondial. Tatăl meu fusese profesor la Cernăuţi pentru cîţiva ani, pentru că acolo se plătea mult mai bine. El avea încă vreo şase-şapte fraţi, n-avea tată şi-atunci s-a dus acolo; jumătate de salariu îl dădea acasă, jumătate de salariu îl ţinea. Şi acest om, Ţugui [Pavel Țugui – n.m.], mi-a povestit că era la Comitetul Central cînd s-au produs şi exmatricularea, şi reînmatricularea mea. Istoria este halucinantă, pentru că au intervenit în povestea asta de la tot felul de personaje mici de partid, pînă la Petru Groza, care nu murise încă, era prim-ministru. Dar şi preşedintele Academiei şi tot felul de personalităţi, mobilizate de Andrei Oţetea, văr primar cu tatăl meu, şi care fusese reabilitat şi numit directorul Institutului «Nicolae Iorga» de Istorie. Era academician, profesor la Universitate, dar şi-a luat misiunea asta, extrem de riscantă, de a mă ajuta; nimeni nu făcea nimic pentru cei arestaţi în momentele acelea sau pentru copiii celor arestaţi... Dar el a reuşit să rezolve situaţia. [...] Eu atunci ştiam că el se ocupă, dar nu şi ce face. Şi tot aşa, am aflat mult mai tîrziu că în ’62, cînd eu eram de un an în şomaj, că voiam să mă duc asistent la facultate şi nu mă primeau, am fost ajutat de Ion Iliescu, pe atunci responsabil cu Tineretul Comunist [în fapt, între 1960 și 1965, Iliescu a ocupat pozițiile de adjunct al șefului Secției propagandă și agitație din cadrul Direcției de propagandă și cultură a CC al PMR și șef al Secției de învățămînt și sănătate din subordinea aceleiași direcții – n.m.]. Abia în 1996, în campania electorală pentru prezidenţiale, am aflat de la jurnalişti că cel care m-a ajutat să devin asistent a fost Iliescu. Şi eu am zis: «Dacă el spune...». Dar m-am interesat apoi şi am aflat că s-a dus George Ivaşcu la el... [în anii 1960, George Ivaşcu, fost prizonier politic, a deţinut funcţiile de şef al catedrei de Istoria literaturii române din cadrul Facultăţii de Filologie a Universității «C.I. Parhon» din București şi director al săptămînalului Contemporanul – n.m.] Şi acum, cînd mi-am scris «Memoriile», am făcut măgăria să spun «tînărul om de viitor de ieri, bătrînul om politic al trecutului de azi». Dar nu s-a supărat pe mine: mi-a citit cartea, mi-a dat un telefon, era deja obişnuit cu maliţiile mele“⁷. De altfel, așa cum menționa în interviul citat, criticul literar a relatat în volumul Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă o versiune similară a acestui moment (pp. 205-209) – în care, însă, opoziția „tînăr om politic de viitor“ – „bătrîn om politic al trecutului“ e construită la distanță în text⁸. După patru zile de la reprimirea în învăţămîntul superior (14 octombrie 1959), tînărului Manolescu i-a fost solicitată o nouă autobiografie, în care acesta declara, cu referire la situaţia dosarului său de cadre, că a comis o greşeală, asigurînd Partidul şi Guvernul că pot avea încredere în el: „În anul 1955 am devenit membru al organizaţiei UTM. Am absolvit liceul cu diplomă de onoare. N-am avut niciodată nici o atitudine duşmănoasă regimului democrat popular învăţînd şi comportîndu-mă de-aşa fel încît să pot deveni după terminarea studiilor profesor, demn de încrederea pe care Partidul şi Guvernul mi-au acordat-o. Am absolvit cu calificative foarte bune primii doi ani ai facultăţii de filologie. La 17 octombrie 1958 am fost exmatriculat, deoarece nu declarasem situaţia părinţilor naturali. Nu mi-am pierdut, cu toată criza morală prin care treceam, încrederea că mi se va acorda posibilitatea să arăt că nedeclararea nu ascunde o orientare ideologică contrară intereselor clasei muncitoare, că e vorba de o greşeală, dar nu de fond, că pot să fiu şi de-acum încolo un om în care să se aibă încredere. Speranţele nu mi-au fost dezminţite şi azi vreau să confirm organelor conducătoare ale Universităţii noastre că sînt demn de încrederea acordată, muncind fără preget şi străduindu-mă ca ideile mele politice – profund democratice, aş spune, dacă asta nu-mi va fi luată ca lipsă de modestie, marxiste – sînt deopotrivă convingeri“⁹. Doi ani mai tîrziu, Manolescu își făcea o nouă autocritică faţă de lipsa sa de „maturitate politică“ din primii ani de facultate, declarînd, într-o autobiografie din 22 noiembrie 1961: „În 1958 am fost exmatriculat din fac. de Filologie pentru că nu declarasem că părinţii mei naturali au fost reţinuţi. Ulterior s-a revenit asupra exmatriculării, acordîndu-mi-se, în ciuda greşelii mele, dreptul de a învăţa mai departe. Motivele pt. care nu am arătat că părinţii mei fuseseră reţinuţi le-am expus şi altădată. Nu am dat despre ei, la cererea organizaţiei de cadre, decît adresa şi funcţia. Din lipsă de maturitate politică reprobabilă la un utemist nu mi-am dat seama că gestul meu induce în eroare conducerea facultăţii şi a universităţii. Nu aveam intenţia s-o fac. Adopţia nu urmărea să ascundă nimic, dovadă şi faptul că păstrasem numele părinţilor naturali pe lîngă numele din adopţie“¹⁰. Dintr-o altă autobiografie, datată 15 februarie 1964, aflăm care au fost funcţiile deţinute de N. Manolescu în Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din România şi UTM şi modul în care a fost exclus din organizaţia de tineret la scurt timp după exmatricularea din facultate: „În 1955 am fost ales membru al organizaţiei UTM. În acelaşi an am revenit în Sibiu, terminînd liceul acolo, în 1956. În 1956 am intrat în facultatea de filologie, Universitatea Bucureşti cu diplomă de merit, fără examen de admitere. În cadrul facultăţii am avut de la început numeroase sarcini pe linie de UTM şi de asociaţie. În anul I am fost ales membru în Consiliul pe Universitate al asociaţiei studenţeşti iar în anul II membru în biroul pe an UTM. În decembrie 1957 am devenit secretar al biroului de an, rămînînd în această funcţie pînă la sfîrşitul anului de studii. Această foarte dificilă activitate mi-a ridicat destule probleme. Eram membru UTM de doi ani şi nu avusesem pînă atunci sarcini de răspundere. Nu e cazul să dau eu însumi o caracterizare a muncii mele în fruntea unui colectiv de aproape 300 studenţi – utemişti. La sfîrşitul anului, cînd am prezentat darea de seamă cu privire la activitatea biroului, adunarea a găsit munca noastră «satisfăcătoare». Care este sentimentul meu faţă de această muncă? Începutul a fost bun şi nu m-am antrenat destul de uşor într-o activitate, repet de mare răspundere. Am avut cîteva iniţiative urmărind în special să ridicăm nivelul conştiinţei fiecărui utemist şi implicit acela al dezbaterilor din cadrul adunărilor generale, al învăţămîntului politic etc. O oarecare slăbire a activităţii mele ca secretar (de pe urma căreia s-a resimiţit, evident, întreg biroul). La aceasta a contribuit şi faptul că am fost cîtva timp bolnav, dar şi lipsa deprinderii de a munci neţinut indiferent de împrejurări. În toamna anului 1958 am fost exmatriculat şi exclus din UTM pentru motivele cunoscute. Nu reiau lucrurile decît pentru a privi o clipă asupra răspunderii ce-mi revine mie în această tristă împrejurare. Situaţia părinţilor mei era artificial confuză din cauza îngustimii politice a unor tovarăşi din cadrul organelor conducătoare ale învăţămîntului din oraşul Sibiu. După ce au fost eliberaţi şi repuşi în drepturi, părinţii mei au continuat să munceasă cu devotament. Au fost iarăşi evidenţiaţi şi au primit sarcini de răspundere. S-a păstrat însă un semn de întrebare privind activitatea lor la Tătărăscu şi reţinerea din 1952. Această împrejurare a determinat cîteva dificultăţi răsfrînte ulterior asupra mea. Fără să mă absolv de partea mea de vină – de a fi tratat prea uşor o situaţie neclară, lăsînd fără voie să planeze asupra-mi suspiciunea că am unele lucruri de ascuns – aş adăuga că nici nu am fost ajutat, îndrumat, cînd trebuia. Exmatriculat fără a fi prevenit măcar asupra organizaţiei, am fost exclus din UTM aproape în mod automat, fără ca tovarăşii din conducerea organizaţiei, cu care lucrasem, să mă întrebe, să stea de vorbă cu mine, să încerce a mă ajuta. În şedinţa în care am fost exclus prezidiul ales nu cunoştea cauza exmatriculării. A fost nevoie de o a doua adunare, peste o zi, cînd s-au luat de la rectorat informaţiile trebuitoare. Deprimat de această atitudine neprincipială, am început, după puţin timp, să discut lucrurile cu tovarăşii de la centrul universitar UTM unde fusesem convocat pentru confirmarea excluderii. Dar şi aici totul a decurs ca o simplă formalitate. Eram «vinovat» şi nu mai încăpeau explicaţii! Reprimit în facultate, m-am adresat CC al UTM care a răspuns favorabil memoriului meu. Luat în discuţia adunării generale UTM am fost reprimit în organizaţie la 22 decembrie 1961. N-am mai avut sarcini pe linie de UTM în cadrul facultăţii pe care am absolvit-o în 1962 cu media 10 (zece) la examenul de stat. Încă din ultimul an de facultate începusem să scriu în presa literară. După absolvire am fost cronicarul literar al Contemporanului, publicînd în toate revistele de literatură“¹¹. La Contemporanul, Nicolae Manolescu ajunsese la invitația directă a redactorului-șef de atunci (și profesor al său la facultate), G. Ivașcu, „omul providențial al biografiei mele“, după cum îl numea, în memoriile sale, Manolescu. În amintirile sale, Pavel Țugui, fost membru supleant al CC al PMR (1955-1960) și șef al Secției Știință și Cultură (1956-1960) din cadrul Direcției de Propagandă și Agitație a CC al PMR, condusă de cerberul ideologic Leonte Răutu, oferă o serie de detalii referitoare la acest caz. Astfel, în decembrie 1958, academicianul Athanase Joja, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Învățămîntului și Culturii, l-a sunat la telefon, spunîndu-i să se întîlnească cu Andrei Oțetea, director al Institutului de Istorie a RPR, și cu profesorul Ștefan Bălan, locțiitor al ministrului Învățămîntului și Culturii, pentru a „rezolva o problemă personală“ a reputatului istoric și academician. În cadrul audienței, la care a participat și Bălan, Oțetea i-a confiat că talentatului său nepot, Nicolae Apolzan, i s-a făcut o mare nedreptate, fiind exmatriculat din facultate în baza unei indicații a Comitetului orășenesc de partid București, care prevedea ca „studenții care au părinții condamnați sau care au suferit condamnări politice să fie excluși din facultăți“. Toți rectorii și șefii institutelor de învățămînt superior fuseseră convocați la Comitetul orășenesc de partid București, unde sinistrul prim-secretar Florian Dănălache îi instruise asupra modului în care serviciile de cadre trebuiau să procedeze cu studenții „proscriși“.  La fel ca și în alte cazuri, exmatricularea viitorului autor al Istoriei critice a literaturii române s-a făcut peste „capul rectoratului“. Țugui și Bălan l-au asigurat că vor face toate demersurile necesare în vederea reînmatriculării tînărului filolog. Și, într-adevăr, Țugui s-a ținut de cuvînt. După ce l-a informat pe Joja asupra delicatului caz, acesta a decis să acționeze/intervină discret pentru reînmatricularea lui Manolescu în facultate, însă fără a-i informa pe „tovii“ din conducerea Comitetului orășenesc de partid și a Direcției de Propagandă și Agitație a CC. În aprilie 1959, la sediul Secției conduse de Țugui (strada Ștefan Gheorghiu, azi Aleea Modrogan) a avut loc o întîlnire de lucru la care au luat parte A. Joja, Ilie Murgulescu, Constanța Crăciun, Vasile Malinschi și Pavel Țugui. În cursul discuțiilor, au reieșit o serie de abuzuri comise de serviciile de cadre din unitățile de învățămînt superior împotriva studenților „cu pete la dosar“. Ulterior, Joja a transmis noului rector al Universității din București (Jean Livescu) sarcina de a-l reînscrie pe Manolescu în facultate în septembrie 1959, însă Comitetul de partid al universității s-a opus, întrucît Comitetul orășenesc primise de la Comitetul raional de partid Sibiu o informare în care se arăta că tatăl studentului fusese „legionar activ“. Țugui s-a deplasat la rectorat, unde a avut o discuție cu rectorul Livescu și secretarul de partid pe universitate, cărora le-a spus că „informarea“ tovarășilor de la Sibiu se baza pe o simplă presupunere, nefiind un document oficial provenit din arhive, și că tinerii nu trebuie să sufere din pricina „păcatelor politice“ ale părinților lor. Mai mult, Țugui le-a spus că optica Partidului se schimbase în privința celor care ocupaseră funcții în vechile regimuri, mulți dintre aceștia fiind reevaluați și reabilitați. La final, Țugui i-a solicitat secretarului de partid să ocolească organul orășenesc de partid și să lase decanatul și rectoratul să ia o decizie. Livescu l-a informat că Manolescu era apreciat de conducerea Facultății de Filologie și de Senatul Universității și că la toamnă va fi reînmatriculat în anul III, ceea ce s-a și întîmplat. Pe de altă parte, Manolescu a inițiat, la rîndu-i, propria anchetă. În cursul anului 1959, Manolescu a avut două întrevederi cu Jean Livescu. Prima a fost de bun augur, dătătoare de speranță, însă la cea de-a doua acesta s-a schimbat radical, ca urmare a unei anchete întreprinse la Sibiu de către secretarul științific al Universității, Șerbănescu, care ar fi „descoperit“ o serie de informații incriminatoare la adresa nepotului istoricului Oțetea. (Este în egală măsură posibil, avînd în vedere distanța în timp, ca N. Manolescu să suprapună „verificarea“ făcută de Comitetul raional de la Sibiu, comunicată la București, cu o nouă cercetare făcută direct de Universitate.)  În cele din urmă, Manolescu a reușit să dovedească faptul că Petru Apolzan nu a fost legionar și că ceea ce susținea Șerbănescu (sau Comitetul raional Sibiu) era o minciună. Chiar tatăl său i-a relatat cum s-a dus la Securitatea din Sibiu pentru a lămuri lucrurile. Locțiitorul comandantului, care îi fusese în trecut elev, l-a asigurat că de la ei nu a plecat nici un document care să certifice faptul că fostul pedagog a fost în tinerețe gardist¹². Referindu-se la acei ani, criticul literar Eugen Simion, care și el fusese exclus din UTM, pentru participarea la o ședință studențească unde se discutaseră evenimentele din Ungaria (1956), afirma, în 2004: „Atunci am descoperit, pe propria piele, ce înseamnă nemernicia, lașitatea și, pur și simplu, ura abisală a răului, a abominabilei injustiții. Nu amărîții de clănțăi care voiau să obțină un post în Universitate m-au dezamăgit cel mai mult, ci cîțiva dintre profesori, care, pentru a-și apăra pozițiile universitare, au tăcut sau chiar au lovit cu cruzime niște tineri vinovați că-și luaseră libertatea de a gîndi“¹³. Începutul anilor 1970 îl va readuce pe Manolescu în atenţia organelor represive. La fel ca în cazul majorităţii scriitorilor şi criticilor literari cu greutate din epocă, Nicolae Manolescu se afla la rîndu-i sub atenta supraveghere a Securităţii. O notă „strict secretă“ a DSS din 10 februarie 1975 semnala faptul că Manolescu „se situează pe o poziţie tendenţioasă şi uneori ostilă, comentînd şi interpretînd nefavorabil măsurile luate în unele domenii ale vieţii social-politice din ţara noastră. În mod deosebit, discuţiile susnumitului vizează indicaţiile conducerii de partid în domeniul creaţiei literare. Poziţia tendenţioasă a acestuia a cunoscut o oarecare intensitate în perioada premergătoare lucrărilor Congresului al XI-lea al PCR [care avusese loc în noiembrie 1974 – n.m.], principalul subiect al discuţiilor sale ostile, în acel timp, constituindu-l Programul PCR. De menţionat că Manolescu Apolzan Nicolae exteriorizează această poziţie faţă de o serie de persoane, care desfăşoară activitate în domeniul creaţiei literare, în marea lor majoritate cunoscute cu o atitudine ostilă, asemănătoare cu a celui în cauză“¹⁴. Mai mult, în preajma Congresului al XII-lea al PCR, la care bătrînul ilegalist al partidului, Constantin Pîrvulescu, l-a înfruntat la scenă deschisă pe Nicolae Ceauşescu, colonelul de securitate Nicolae Mihai (şef de Serviciu în Direcţia I informaţii interne a DSS) îşi informa superiorii asupra refuzului lui Nicolae Manolescu de a scrie texte omagiale, pe care i-l comunicase secretarului general de redacţie al României literare: „Refuză categoric să scrie pentru următoarele două numere închinate Congresului al XII-lea al PCR. A afirmat că nu va scrie «cîtă vreme revistele nu sînt lăsate să-şi facă datoria indiferent de momentele festive»“¹⁵. Asupra altor aspecte biografice, deja de domeniul public¹⁶, privindu-l pe Nicolae Manolescu nu voi insista. După decembrie 1989, aidoma majorității intelectualilor sincroniști, s-a plasat în tabăra politică a dreptei anticomuniste – și, de-a lungul timpului, a fost candidat la președinție, președinte de partid, membru al Parlamentului și ambasador. S-a considerat, însă, toată viața profesor.

---

1. Ioana Boca, „Studenţii în anii ’50“, în Despre Holocaust şi comunism, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 229. 2. Arhiva Universității din București, Fond Direcția Resurse Umane, Dosar nr. 4409 – Manolescu Nicolae (nenumerotat). 3. Într-un articol publicat pe platforma de opinii a cotidianului Adevărul, criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu rememora primul an de facultate: „S-au împlinit 50 de ani de cînd am terminat facultatea, cu unul mai puţin decît ar fi fost normal, dacă nu intervenea exmatricularea, din a cărei cauză studenţia mea a durat şase ani, în loc de cinci, cîţi prevedeau reglementările epocii. Păstrez o amintire plăcută anilor de studenţie. Dificultăţile cu care m-am confruntat la o vîrstă fragedă – nu aveam 17 ani, cînd am intrat în facultate şi mai puţin de 19, cînd am fost exmatriculat – nu-mi umbresc totuşi amintirile. Înclinat din fire spre partea pozitivă a lucrurilor, ţin minte mai puţin dificultăţile decît evenimentele şi momentele luminoase sau vesele“. Nicolae Manolescu, „După 50 de ani“, în http://adevarul.ro/educatie/scoala/dupa-50-ani-1_50d48ba9596d72009122d69a/index.html#. 4. Petru Apolzan a trecut prin două colonii de muncă (formaţiunea 0841 Peninsula din comuna Valea Neagră și formaţiunea 0680 Borzești), fiind eliberat în februarie 1954, iar Sabina Apolzan prin Centrul de Triere Bucureşti – lagărul de la Ghencea, Colonia de muncă Roşia Pipera și penitenciarul Dumbrăveni, fiind pusă în libertate în iunie 1954. De menţionat faptul că cei doi soţi au fost ţinuţi în detenţie timp de doi ani, în lipsa unei condamnări penale, în baza unei decizii a MAI (internare administrativă). După liberarea din „gulagul“ românesc, soţii Apolzan au fost reintegrați în învăţămînt ca profesori la Şcoala medie nr. 3 din Sibiu (Sabina Apolzan), respectiv la Şcoala mixtă de șapte ani nr. 17 Guşteriţa din Sibiu (Petru Apolzan). Arhiva Universității din București, Fond Direcția Resurse Umane, Dosar nr. 4409 – Manolescu Nicolae (nenumerotat). Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor, Fond Fișe matricole penale, Fișe Apolzan Petre și Apolzan Sabina, disponibile și pe site-ul IICCMER. 5. Ibidem. 6. Manolescu a anexat la memoriul său şi cîteva documente justificative pentru a-şi demonstra buna credinţă: o copie de pe biletul de liberare din detenţie al tatălui său, emis de către Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă din MAI, la data de 26 februarie 1954; Procesul-verbal de încuviinţare a adopţiei nr. 21 din 16 iulie 1953, emis de Tribunalul popular regional Râmnicu Vâlcea, prin care Nicolae Manolescu a fost adoptat de bunicul său; două adeverinţe emise de Şcoala medie nr. 3 din Sibiu şi Şcoala mixtă de șapte ani nr. 17 Guşteriţa din Sibiu, care dovedeau faptul că părinţii săi naturali lucrau ca profesori în aceste unităţi de învăţămînt. Ibidem. 7. „Elevul Nicolae Manolescu nu voia să-nveţe imnul de stat“ de Carmen Constantin, în Adevărul din 19 ianuarie 2012 (http://www.adevarul.ro/scoala_educatie/Elevul_Nicolae_Manolescu_nu_voia_sa-nvete_imnul_de_stat_0_630537424.html# ). În amintirile sale, Ion Iliescu consemnează sprijinul pe care i l-a acordat lui Manolescu pentru accederea în corpul cadrelor didactice din învățămîntul superior, în anul 1963, cînd a fost angajat ca preparator la catedra de istorie a literaturii române a Facultății de Filologie din București (licența și-o luase în 1962, refuzînd un an să dea curs repartiției în afara Bucureștiului): „Bineînțeles că am avut de înfruntat obtuzitatea și rigiditatea unora care făceau parte din structurile de partid sau interferențe ale celor de la Securitate, prin intermediul serviciilor de cadre din diverse instituții universitare, care mențineau o stare permanentă de suspiciune față de unele cadre didactice, sau cînd era vorba de acceptarea în corpul universitar a unor tineri absolvenți cu performanțe profesionale deosebite. A fost și cazul lui Nicolae Manolescu, propus de către profesorul său, George Ivașcu, să rămînă după absolvire la catedră, propunere care nu a fost acceptată de cei de la secția de cadre a Ministerului Învățămîntului. Profesorul George Ivașcu, fost ilegalist, nu reușise să-l convingă pe Ștefan Bălan, care nu cuteza să treacă peste avizul negativ al Secției Cadre, respectiv al celor de la Securitate și să-i permită angajarea lui Manolescu. Fiindu-mi solicitat sprijinul, am discutat cu ministrul, cu care eram în relații bune [Secția de învățămînt și sănătate, condusă de Iliescu, monitoriza și coordona activitatea Ministerului Învățămîntului – n.m.], de respect reciproc, și l-am convins să-și asume această decizie. Pe lîngă aprecierile pozitive privind pregătirea profesională și valoarea intelectuală a lui Nicolae Manolescu, m-am referit și la încrederea necesară în profesorul Ivașcu – «Dacă nici într-un om ca George Ivașcu nu putem avea încredere, atunci în cine?!». A fost un caz cu final fericit, dar, din păcate, asemenea situații nu erau singulare. Aveam să mă întîlnesc de multe ori cu aspecte similare. Un soi de stalinism rezidual persista în mintea și în sufletul unora: rezistența la schimbare era mult mai mare decît ar fi fost de așteptat“. Ion Iliescu, Destinul unui om de stînga. Amintiri, București, Editura Litera, 2014, p. 179. 8. Nicolae Manolescu, Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, ediția a II-a revăzută, 2010, p. 184. 9. Arhiva Universității din București, Fond Direcția Resurse Umane, Dosar nr. 4409 – Manolescu Nicolae (nenumerotat). 10. Ibidem. 11. Ibidem. 12. Pavel Țugui, File de istorie culturală. Fapte, confruntări, documente..., cuvînt înainte de acad. Eugen Simion, Academia Română, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Cultură, 2009, pp. 439-443, p. 450. 13. Nota este nesemnată, neprecizîndu-se ce structură a poliţiei politice a elaborat documentul. ASRI, Fond documentar, dosar nr. 10.966, vol. 11, ff. 179-180. Documentul este reprodus în Cartea albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989), Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti, Editura Presa Românească, 1996, pp. 66-67 (de aici trimiterea la ASRI, nu ACNSAS). ¹⁴ Pavel Țugui, op. cit., p. 436. [1]⁵ Notă „strict secretă“ din 12 noiembrie 1979 a Departamentului Securităţii Statului semnată de către colonelul de securitate Nicolae Mihai. ASRI, Fond documentar, dosar nr. 10.966, vol. 2, f. 263. Documentul este reprodus în Cartea albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989), ed. cit., pp. 156-157. [1]⁶ Pentru detalii despre biografia lui Nicolae Manolescu, v. Dicţionarul general al literaturii române, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, pp. 208-211." ["post_title"]=> string(35) "Autocriticile studentului Manolescu" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(35) "autocriticile-studentului-manolescu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-18 18:19:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 15:19:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240778" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#36530 (24) { ["ID"]=> int(240753) ["post_author"]=> string(3) "588" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-18 16:58:04" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 13:58:04" ["post_content"]=> string(6068) "Ce întîmplare, ce surpriză, ce coincidență! După Lebăda cu două întrări (reeditare 2016), iată, acum, la aproape 20 de ani, am reușit s-o ademenesc din nou pe această surprinzătoare Raluca Dună, care-mi acceptă, pentru a doua oară, provocarea! Prima dată, mi-a ridicat mingea la fileu la apariția Lebedei cu două întrări, și a două oară recent (recent înseamnă la mine, acum un an, doi, trei, zece...!) la Fetița strigă-n pahar. De la șase ani, din Germania, adoram filmele în care se duelau doi cavaleri..., nu știu de ce, scenele cînd săbiile se ciocneau în aer, scoțînd schelălăitul ăla de cîine în călduri, parcă-mi declanșau frica, o frică mult mai excitantă decît orice cuțit care ar fi încercat să mă pătrundă! Îmi amintesc nopțile cînd, din dormitorul comun al cabanei, o auzeam pe verișoara mea mai mare gemînd... N-am să aflu niciodată de unde știam eu că trebuia să mă prefac că dorm, fiindcă n-aveam voie să știu ce se întîmpla acolo, în dormitorul acela comun. Probabil că, atunci cînd gemetele verișoarei mă trezeau din somn, habar n-aveam a cui voce mă oprea să vorbesc! De unde pînă unde mă încolțesc acum întrebările? Dar cine mi te-a trimis pe tine, Raluca Dună, în povestea asta veche care mi-a deschis ușa marilor secrete, fără să-mi explice nimic, pentru că, de fapt, fără să știu, așa cum și „durutul“, ca și „plăcutul“ dragostei și al morții sînt știute dinainte de a fi trecut prin ele! Altfel, de ce geamătul vine, în ambele cazuri, concomitent cu plăcerile sau cu durerile? Cine te-o fi trimis pe tine, Raluca Dună? Și cum de m-ai așteptat în cele două gări, unde știai că trebuie să schimb trenul? Raluca, de unde pînă unde? Și de ce? La Lebăda cu două intrări și, acum, la Fetița strigă-n pahar.  Recent mi s-a făcut și un film, De ce mă cheamă Nora, cînd cerul meu e senin, semnat de tînăra regizoare Carla Teaha, cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată și, poate, cel mai dramatic portret al meu, în care „fetița“ strigă într-un pahar cu gura în jos și n-o aude nimeni... Aș fi nedreaptă dacă n-aș aminti aici și filmul dedicat mie mai demult, realizat de Casa de pariuri literare, în regia lui Vlad Rotaru, la care nu am putut să-mi stăpînesc lacrimile, fiindcă e grozav să te privești pe tine ca și cînd ai fi altcineva. Sînt lucruri pe care e greu să ni le explicăm... Paharul e cu gura-n jos, dar vocea fetiței începe să se audă tot mai tare. Cînd am încercat să explic ce spune țipătul unei fetițe într-un pahar gol, întors cu gura-n jos, știam că țipătul poate sparge paharul..., culmea, știam în același timp că n-am voie să știu! Mă încolțesc acum întrebările... Și cum de te-ai oprit la cele două gări? De unde știai că trebuie să schimb trenul? Raluca, de unde pînă unde și „de ce“? La Lebăda cu două intrări și, acum, la Fetița strigă-n pahar... un pahar cu gura în jos...! Sînt lucruri pe care nu mi le pot explica și tu, Raluca, ți-ai luat curajul s-o faci. Habar n-ai tu cît mă bucură curajul tău! Îmi vine să strig: Habemus papam! Uimirea mea e mare, fiindcă nu-s o răsfățată a criticii literare autohtone, ziceam că tu, Raluca Dună, ai fost cel mai curajos critic al meu, fiindcă te-ai încumetat să-mi răscolești debaralele, unde domnește cea mai teribilă debandadă! Ca să le pot distinge, le-am dat nume, le-am făcut personaje: lebăda și fetița. Lebăda e strigătul care intră și iese în același timp: primul și ultimul strigăt speriat de lumină al pruncului, acționat de același mecanism de dus-întors concomitent.   Tu ai avut curajul să deschizi cele două „dus-întorsuri“! Nu știu cine trebuie cui să-i mulțumească acum. Poetul, criticului? Sau criticul, poetului?! Și de unde forța asta, de a căra în spinare atîția ani de tăcere și de răbdare, ca să ridici glasul! Sînt uimită și nu pot să nu-ți mulțumesc aici, Raluca Dună, pentru imensul dar pe care mi l-ai făcut cu cele două cronici la cele mai complicate cărți ale mele: Lebăda... și Fetița... Și, poate, și cele mai bune cărți ale mele!  Mă bucur enorm că, iată, ne întîlnim pe un traseu nemarcat... Nu știu de ce am mare încredere în tine! Poate unde ai știut să afli, ca un cîine polițist bine dresat, dacă în cele mai spectaculoase cazuri victima este aceeași persoană cu asasinul... Îți mulțumesc,  Nora" ["post_title"]=> string(41) "De unde știm cînd n-avem voie să știm" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(37) "de-unde-stim-cind-n-avem-voie-sa-stim" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-18 16:58:04" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 13:58:04" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240753" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#36529 (24) { ["ID"]=> int(240914) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-24 09:24:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-24 06:24:33" ["post_content"]=> string(6034) "Filmul MMXX intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Performanțele cineaștilor români vor fi recompensate în cadrul celei de-a 18-a ediții a Galei Premiilor Gopo, care va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale“ din București. Continuăm focus-ul dedicat filmelor nominalizate la Premiile Gopo cu o recomandare a filmului regizat de Cristi Puiu.

MMXX prezintă o rețea de povești care au loc în pandemie, privite distanțat și tratate cu un umor sec și blând, care transmit o senzație foarte puternică de familiaritate și nevoia de a rămâne acolo, în timpul personajelor. Deși ni se semnalează că, în esență, nu se întâmplă nimic, confuzia dintre așa-zisele evenimente semnificative și cele nesemnificative care rezultă din cheia observațională cu care ne-a obișnuit regizorul își face foarte bine treaba aici, pentru că redă exact ceea ce simțea toată lumea într-un moment în care timpul părea că s-a oprit.

Filmul e alcătuit de fapt din patru scurtmetraje care se leagă între ele prin personaje – cine e principal într-o poveste devine un personaj episodic în următoarea. Poveștile prezintă, pe rând, o ședință de terapie, o zi de naștere în carantină, așteptarea unui rezultat de test covid înaintea unei ture pe ambulanță și o înmormântare. Cele patru momente sunt aranjate într-un fel pe perechi, fiind, alternativ, în aceeași cheie, ceea ce diversifică ritmul filmului.

Prima și a treia poveste se desfășoară lent. Sunt construite doar pe joc actoricesc și dialog, nu există neapărat o situație foarte specifică, dar starea și dinamica dintre personaje se păstrează. Astfel, deși sunt subiecte diferite, atât între terapeută și pacientă, aflate la prima ședință împreună, cât și între cei doi colegi de ambulanță care în mod evident se cunosc, se stabilește o relație de familiaritate ciudată și stângace. Avem un personaj care ascultă și un personaj care povestește, iar cel care ascultă e în ambele cazuri ușor absent. Aproape că nici nu contează ce se vorbește – pacienta își povestește fragmentat viața, pe baza chestionarului de la terapeută, iar colegul de ambulanță își amintește de prima fată de care s-a îndrăgostit la el în țară –, ceea ce te ține atent sunt mai degrabă fluctuațiile de tensiune stânjenită-relaxare care apar între personaje. Nu-ți dai seama exact dacă simți apropiere sau singurătate, și asta mi se pare un holding point în sine, având în vedere când are loc acțiunea.

A doua și a patra poveste sunt mult mai bazate pe situație, aici momentele în care sunt setate – ziua de naștere a unui frate mai mic și o înmormântare în familie – devin pretext pentru acțiunea principală, și, din cauza acestei suprapuneri, ambele sunt în mod natural mai dinamice. Cea de-a doua poveste arată contrastul dintre o urgență medicală și dorința unui tânăr de a-și găti prăjitura pentru ziua de naștere, căreia pare că îi oferă proporții exagerate, în timp ce sora lui dă telefoane ca să încerce să-și ajute o prietenă aflată în carantină și în ultima lună de sarcină, transportată la spital pentru că i s-a făcut rău. Agitația tăcută care se conturează în apartamentul izolat de eveniment se regăsește și în ultima poveste, care e și singura în care e mai relevant firul narativ, fiind vorba despre o rețea de crimă organizată și având în centru un comisar care ia declarațiile unei femei din familia celui înmormântat, exploatată în rețeaua respectivă ca prostituată, secret pe care familia nu îl cunoaște. Alegerea de a-l așeza pe comisar la înmormântare în dublă ipostază, atât ca executant al funcției sale cât și ca apropiat al celui mort, și implicit al familiei, oferă o ultimă confuzie de raport între personaje care, în paralel cu interogatoriul desfășurat în taină, naște o tensiune coerentă ce umbrește, din nou, firul narativ al cărui ambiguitate poate să inducă în eroare.

Cel mai important lucru care cred că face poveștile să funcționeze într-un fel specific împreună e cel tematic. Evident că asta vine și din contextul filmului, pentru că în fiecare poveste se vede pe undeva „orizontul” pandemiei, în mod deloc dramatic. Doar că, prin subiectele poveștilor și colajul cu lucruri abandonate care le intercalează, reiese și o relație fragilă între nevoia de încredere și frica de abandon, care ne bântuia pe toți atunci. Ea prinde nuanțe pe parcurs, din felul în care personajele își găsesc câte un refugiu care nu le rezolvă de fapt nimic, și, până la final – din cum se desfășoară interogatoriul și cum e întreruptă liniștea atunci când se iese afară la slujbă –, se resimte o relație între minciună și uitare.

Cu toate că n-am simțit până acum nevoia de încă un film despre 2020, în cele două ore și jumătate mi s-a alimentat constant nevoia de a sta în universul creat de Cristi Puiu. Este un tip de observație care m-a stimulat suficient încât situația în sine să fie suficientă. Și e semnificativ că MMXX reușește acest efect cu un scenariu din patru povești diferite, așadar, care presupune că universul observat o să se schimbe.

Andreea ANCA

" ["post_title"]=> string(25) "Focus Premiile Gopo: MMXX" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "focus-premiile-gopo-mmxx" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-24 09:25:07" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-24 06:25:07" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240914" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#36528 (24) { ["ID"]=> int(240896) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-23 08:55:53" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-23 05:55:53" ["post_content"]=> string(4731) "Filmul Boss intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Performanțele cineaștilor români vor fi recompensate în cadrul celei de-a 18-a ediții a Galei Premiilor Gopo, care va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale“ din București. Continuăm focus-ul dedicat filmelor nominalizate la Premiile Gopo cu o recomandare a neo-noir-ului regizat de Bogdan Mirică.

Boss, un neo-noir românesc de excepție

Boss, regizat de Bogdan Mirică, este o adevărată aventură în lumea thrillerului românesc, cum rar am mai văzut în cinemaul nostru recent. Filmul îl prezintă pe Bogdan, ce se află într-o situație complicată, fiind complice la un jaf. Acesta face sacrificii și sforțări să nu fie prins, în același timp realizând că treaba nu stă așa cum crede, printre oamenii cu care a dat spargerea. Bogdan se confruntă și cu o relație de iubire eșuată și nefericită cu Carla, iubita sa. Prins în această situație, face tot ce îi stă în putință, pentru a reuși să scape de problemele cu legea, dar și pentru a putea avea o relație sănătoasă cu iubita lui. Pe lângă intriga sa complexă, filmul se folosește de niște cadre absolut superbe, precum cele în care putem vedea perisajul urban al Capitalei, cadre de stradă ce conțin lumină de neon sau cele din mașina protagonistului. Combinația de cadre nocturne și cadre ce folosesc lumină de neon provoacă o atmosferă tipică neo-noir-ului american.

În același timp, cadrele nocturne nu sunt puse doar pentru a crea atmosferă.  Dincolo de mizele estetice vizuale, ele sunt motivate de psihologia protagonistului. Însoțite de un sound design puternic, ele accentuează atât povestea, cât și starea pe care filmul dorește să le transmită. Opțiunile stilistice ale lui Bogdan Mirică mențin în mod eficient efectul de tensiune. Stai cu sufletul la gură pentru protagonistul nostru, pericolul fiind prezent în orice moment.

Filmul este un neo-noir, nu doar prin jocul superb de lumini și de neoane, dar și prin modurile sale de filmare. Filmul se folosește de cadre contra-plonjate, precum cele din mașina protagonistului, când acesta conduce noaptea, dar și de cadre plonjate, precum cele cu protagonistul, când repară mașinile de ambulanță.  De asemenea, alienarea personajului și teama de lumea în care se află accentuează degradarea lumii în care se întâmplă acțiunea filmului, lucru specific genului neo-noir, aspect pe care regizorul filmului Boss îl stăpânește incredibil de bine.

https://youtu.be/5jq7XsGnODs

Prin intermediul personajului principal, Bogdan, filmul ne plimbă prin medii foarte diferite. Ni se prezintă slujba sa, de șofer pe ambulanță și modul în care acesta trebuie să aibă grijă de mașinile de ambulanță și să le mențină zilnic curate. Îl vedem și în lumea interlopă, atunci când are o conversație cu Relu, unul dintre complicii la jaf. Vedem secvențe și la mare, din viața rebelă a tinerilor, mediu din care face parte iubita sa, Carla. Nu doar atât, viața pe un șantier de construcții este prezentată poate nu așa de meticulos precum celelalte medii, dar suficient cât să înțelegem starea personajului în acel mediu.

  Prin puterea sa, filmul a reușit să fie nominalizat la Premiile Gopo la categoria de Cel mai bun film, dar și la alte 8 categorii, precum Cea mai bună regie sau Cel mai bun actor în rol principal. Cu siguranță, filmul merită toate cele 9 nominalizări la care a fost inclus și merită să fie vizionat de către orice cinefil și fan al genului.

Boss, în regia lui Bogdan Mirică, este un neo-noir românesc de excepție, ce nu lasă doar o impresie vagă despre ce poate însemna thrillerul, ci merge mai departe, arătându-ne atât protagonistul aflat în situații-limită, cât și relativismul moral cu care ne-a obișnuit genul. Este un film care încântă vizual aproape în toate secvențele sale.

David DOBRE

 " ["post_title"]=> string(43) "Focus Premiile Gopo: Boss de Bogdan Mirică" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(41) "focus-premiile-gopo-boss-de-bogdan-mirica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-23 08:58:06" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-23 05:58:06" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240896" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#36527 (24) { ["ID"]=> int(240866) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 13:33:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 10:33:11" ["post_content"]=> string(12692) "[caption id="attachment_240867" align="alignright" width="320"] foto: Miluță Flueraș[/caption]

Boss (r.Bogdan Mirică), Libertate (r. Tudor Giurgiu.), MMXX (r. Cristi Puiu), Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii(r. Radu Jude) și  Spre nord (r. Mihai Mincan) sunt filmele care intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Performanțele cineaștilor români vor fi recompensate în cadrul celei de-a 18-a ediții a Galei Premiilor Gopo, care va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale“ din București. Pe parcursul acestei săptămâni, publicăm mini-recenzii dedicate filmelor nominalizate la Premiile Gopo. Începem cu Libertate (r. Tudor Giurgiu) și Spre Nord (r. Mihai Mincan), filmele care au primit cele mai multe nominalizări.

---

Libertate –  o experiență imersivă

Libertate, în regia lui Tudor Giurgiu, aruncă lumina asupra unui eveniment mai puțin discutat al Revoluției din 1989, acela celor peste 500 de oameni (milițieni, securiști și civili) care au fost privați de libertate și reținuți în bazinul de înot de la Sibiu timp de peste 30 de zile. Pe parcursul detenției, aceștia au îndurat persecuții inumane, au fost interogați și acuzați pe nedrept că ar fi fost teroriștii care au tras în civili în timpul confruntărilor violente dintre Armată, Miliție și Securitate.

Libertate nu este un film despre Revoluție, ci o transpunere directă a Revoluției în mediul cinematografic. Filmul surprinde o situație generată de iraționalitatea celor puși într-o situație-limită și confruntați cu posibilitatea morții, precum și complexitatea politică și socială a evenimentelor de la Revoluție. Bazinul de la Sibiu conține și toate categoriile sociale de dinainte de 1989 și diferențele dintre cei privilegiați, care controlau sistemul, și cei lipsiți de putere, civilii expuși pericolelor și persecuțiilor.

Începutul este unul în forță, la fel de bulversant pentru spectatori, cât și pentru personaje. Încă din primele minute suntem aruncați în mijlocul confruntării înarmate dintre Miliție, Armată și Securitate, iar atmosfera este una copleșitoare. Nu știm cine, de ce sau de unde se trage, iar filmul nu aduce răspunsuri clare. Civilii intră cu forța în depozitul de muniție al Miliției, iar din acel punct, atmosfera devine cu adevărat infernală. Ceea ce urmează este o dramatizare a procesului celor acuzați că ar fi tras în populație, cu Armata asumându-și în acest caz rolul de judecător contextual al celor reținuți în bazinul de înot.

Cu un scenariu semnat de Cecilia Ștefănescu și Tudor Giurgiu, narațiunea urmărește conturarea unei imagini de ansamblu a dezordinii generale în zilele ce s-au petrecut după 21 decembrie 1989, evitând astfel narațiunea condusă prin intermediul unui singur personaj principal. Cel mai apropiat martor îl reprezintă un milițian, Viorel Stănese (Alex Calangiu). Adevăratul punct de tensiune are loc în a doua parte a filmului, care urmărește chinuitoarele zile petrecute de către milițienii și de civilii în bazin. Aici se creează legăturile dintre personaje, dezvăluindu-se treptat informații despre trecutul fiecăruia, narațiunea capătă astfel mai multă complexitate și densitate. Un tânăr revoluționar ajuns în bazin îl acuză pe unul dintre milițieni că l-ar fi snopit în bătaie cu ceva timp în urmă. Aflăm că procurorul care le investighează cazul este prieten bun cu Stănese, milițianul nostru. Ieșind din bazin, ne sunt prezentați civili, soldați și doctori, cu toții speriați și extenuați, comportându-se abuziv din cauza ignoranței și a lipsei de pregătire. Diferențele de putere și inegalitățile sociale formatează relația dintre victime și călăi. Cu toții sunt priviți cu o anumită ambiguitate morală. „Adevărul“ este relativizat. Referitor la soldații în termen care îi păzeau pe cei aflați în bazin, iată ce spune Tudor giurgiu: „Soldațiii – nu mă refer la cei cu funcții, nu superiorii. Cei aflați la post erau într-o situație absolut infernală“[1]. Vechi camarazi se întorc unul împotriva celuilalt, în funcție de dinamica de putere pe care noua situație politică o impune. Discursul nu este unul tezist, perspectiva regizorului fiind mai degrabă documentară – camera, deși îi urmărește pe milițieni, nu ia partea nimănui, și nu îi spală pe aceștia de păcatele de dinaintea căderii regimului.

Filmul este o explorare detașată a psihicului uman pus într-o situație limită. Suspiciunea și acuzațiile populației civile reprezintă elemente-cheie de-a lungul întregului film, un bun exemplu fiind credința personajelor că apa este otrăvită, elemente care sporește și mai mult tensiunea și care duce la reacții eminamente excesive și abuzive.

Dispunând de o producție impresionantă, filmul este o experiență imersivă, tulburătoare, șocantă și frustrantă, în măsura în care te identifici cu personajele din bazin. Libertate invită la discuție tocmai pentru că nu creează discursul unei dezbateri morale filosofice o relatare „la rece“ a evenimentelor, ci te forțează să retrăiești experiențele-limită și repercusiunile asupra cetățenilor Sibiului din acele zile. E un film în ni se refuză nevoia de a desluși motivațiile ascunse din spatele cruzimii diferiților actanți, acestea nefiind întrutotul cunoscute. Este un film care provoacă o regândire a evenimentelor din zilele Revoluției și în aceasta constă valoare sa incontestabilă.

Maria-Galathea SORICI

Spre Nord – un thriller psihologic românesc ambițios, inspirat din fapte reale

Bazat pe fapte reale, Spre Nord (scris și regizat de Mihai Mincan) surprinde publicul prin tensiunea și atmosfera create prin intermediul mizanscenei, a scenariului, a imaginii și a muzicii, ilustrând atât de puternic o poveste ce are la bază o premisă simplă, dar cu impact pentru tema migrației ilegale.

Descoperind un pasager român urcat clandestin la bordul vasului pe care lucrează, Joel, un marinar filipinez, decide să îl ascundă, știind că acesta poate fi aruncat peste bord dacă este descoperit de căpitan și de ofițeri. Luând decizia de a-l proteja pe Dumitru, Joel ajunge să poarte o adevărată bătălie în care își implică atât echipajul, cât și propria credință în Dumnezeu.

Scenariul filmului Spre Nord este inspirat din fapte reale, dintr-un eveniment concret relatat în presa anilor ’90 despre doi români care au încercat să fugă din Spania în America traversând oceanul pe o navă de marfă, însă sfârșind tragic. Cu toate că lungmetrajul se bazează pe un eveniment dintr-un trecut relativ îndepărtat, Mihai Mincan a reușit să îl transforme într-o poveste actuală, contemporană, care „vorbește despre lumea în care trăiesc“, explică regizorul. Din cauza faptului că „lumea s-a schimbat prea puțin de atunci“, filmul ia forma unei satire sociale ce aduce la lumină tematica migrației ilegale și repercursiunile acestei decizii. Dumitru devine prizonier al vasului pe care a urcat, iar Joel este singurul care îi oferă ajutor, dorind să îl salveze de comandanții taiwanezi, care îl aruncaseră deja peste bord pe cel cu care pornise inițial pe acest drum periculos.

Motivația deciziei marinarului filipinez este credința sa puternică în Dumnezeu, pe care o Joel o presupune odată ce descoperă Biblia pe care acesta o are în bagaj. Conexiunea între cei doi se consolidează atunci când Joel îi citește tânărului rugăciunea marinarilor, o inițiere în lumea valorilor creștine. Următoarea interacțiune dintre cei doi are în centru familia și este destinată să desăvârșească relația de solidaritate dintre cele două personaje. Astfel, unul dintre cele mai importante elemente care dau unicitate filmului este dinamica relației celor doi, care suferă provocări multiple pe parcursul lungmetrajului, subliniind impredictibilitatea și pericolul situației centrale a filmului.

Cu toate că acțiunea filmului se petrece într-un spațiu limitat, mizanscena este una detaliată, dând astfel complexitate întregului context. Mișcările de cameră și încadraturile construiesc emoții puternice, iar prin montaj schimbul de replici dintre personaje capătă nuanțe complexe. Dialogul este dramatizat într-un ritm lent, dar cu replici încărcate afectiv, destinate să transmită stările personajelor către spectatori și să dezvăluie informații într-o manieră simbolică, metaforizând momentele și întâmplările prin care trece personajul obligat să emigreze ilegal. Una dintre temele principale ale filmului o constituie frica de a-ți lăsa viața în mâinile unui străin. Pe lângă aceasta, vina, responsabilitatea și empatia sunt alte teme abordate în Spre Nord. Exploatarea este un element ce completează, în final, axele tematice abordate, stând la baza confictului între cele două echipaje ce lucrează pe vas, marinarii filipinezi și ofițerii taiwanezi, conflict ce reprezintă, de fapt, un fundament al deciziei filipinezilor de a-l salva pe pasager.

Imaginea filmului, realizată de George Chiper-Lillemark, este una spectaculoasă, aceasta pune în evidență potențialul emotional al scenariului. Deși filmările au fost realizate pe un vapor, o locație limitată din punct de vedere spațial, directorul de imagine reușește să pună în evidență spațiile acestuia într-un mod ingenios, creând linii și forme geometrice atrăgătoare. Metodele de filmare sunt corelate în mod direct cu narațiunea în special în secvențele în care Dumitru este închis într-o cameră neluminată. Lipsa luminii generează un dialog puternic încărcat în semnificații și metafore. Sunetul și coloana sonoră completează filmul prin accentuarea emoțiilor și a acțiunii adăugându-se astfel o adâncime suplimentară poveștii. Această împletire de elemente conferă filmului o unicitate narativă și vizuală și oferă publicului o experiență de vizionare desăvârșită.

Un thriller psihologic românesc cu o abordare realistă remarcabilă, ambițioasă, plină de suspans și tensiune, Spre Nord se remarcă prin complexitatea mizanscenei, a scenariului și a imaginii. Un lungmetraj impresionant încărcat audio-vizual și simbolic despre o temă dureros de actuală.

Gabriela ZOIA

---

[1] Tudor Giurgiu despre Libertate la Podcastul Narativ cu Cezar Gheorghe" ["post_title"]=> string(44) "Focus Premiile Gopo: Libertate și Spre Nord" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "focus-premiile-gopo-libertate-si-spre-nord" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-22 13:36:04" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 10:36:04" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240866" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#36526 (24) { ["ID"]=> int(240787) ["post_author"]=> string(4) "5116" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-18 18:39:07" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 15:39:07" ["post_content"]=> string(21218) "[caption id="attachment_240789" align="alignright" width="540"] Fotografie de Cristina Gârlășteanu[/caption] Cosmin și Cristina Gârlășteanu s-au remarcat prin fotografia de stradă. Dar e mai mult decît atît în ceea ce fac ei. Cristina și Cosmin povestesc despre provocările din lumea fotografiei, de la momentele de inspirație pînă la locurile care au rămas cu ei. E o arie culturală care le oferă o experiență unică la fiecare pas, iar ei apreciază că fiecare moment surprins este diferit și că acest demers artistic le testează creativitatea prin neprevăzutul său. Plimbările lungi pe care le fac nu doar că îi ajută să iasă din rutina zilnică, dar îi și inspiră să observe și să aprecieze detaliile vieții cotidiene. Mai mult, fotografia îi împinge și să exploreze, cu fiecare ocazie, noi orizonturi. Munca lor a fost recunoscută atît la nivel local, cît și internațional, prin expoziții individuale sau comune la festivaluri prestigioase din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii sau Belgia și Italia. Cei doi vor participa la Conferința Națională de Fotografie. CNF2024 se desfășoară între 20 și 21 aprilie la Muzeul Naţional de Artă al României, în sala Auditorium. Conferința reunește portofoliile a 15 fotografi și includ lucrări de fotojurnalism, fotografie documentară, fotografie de sport extrem, automotive, portret și eveniment sau fotografie de stradă. Nu vor lipsi autorii de proiecte de carte și albume de fotografie.   Ce înseamnă pentru voi fotografia de stradă și ce fotograf v-a inspirat și motivat în munca voastră? Cosmin: Fotografia de stradă înseamnă joacă, pasiune, stil de viață, dar și un mod sincer de a descoperi și a mă descoperi. Nu în ultimul rînd, vulnerabilitate. Sînt mulți fotografi de la care m-am inspirat și de la care vreau să cred că am învățat, dar cap de listă e Joel Meyerowitz. Are 80 de ani și încă pozează. Pasiunea cu care vorbește despre fotografie, despre încercări, despre cît de bine e să schimbi atunci cînd pare că lucrurile nu mai funcționează. Toate acestea sînt contagioase. Un alt fotograf care m-a inspirat este John Free. Și zic m-a inspirat, și nu „inspiră“ pentru că, în ziua în care răspund la această întrebare, am aflat că a murit. Avea în jur de 80 de ani și încă ținea workshopuri. I-aș mai aminti ca sursă de inspirație pe Garry Winogrand, Vivian Maier, Matt Stuart, Taras Bychko, Rammy Narula, Julie Hrudova și nu numai. Cristina: Nu știu dacă este ușor de pus în cuvinte. Cred că, pentru mine cel puțin, fotografia de stradă este o modalitate de a fi mai ancorată în prezent și de a observa lumea, locurile pînă în detaliile aparent banale; de a vedea viața în desfășurare; de a imortaliza/fura acele clipe și lucruri care mi-au atras atenția. În ceea ce privește influențele, nu cred că ne influențează vreodată doar un fotograf. Sînt multe lucruri care își lasă amprenta: fotografi și artiști, cărți și filme, anecdote sau conversații deopotrivă. Dar am o serie de fotografi preferați: Saul Leiter, Inge Morath, Harry Gruyaert, Sebastião Salgado, Bresson sau Ernst Haas. Sînt mult mai mulți, de fapt, dar aceștia mi-au venit primii în minte. [caption id="attachment_240790" align="aligncenter" width="540"] Fotografie de Cosmin Gârlășteanu[/caption] Cum vă pregătiți pentru o sesiune de fotografiere pe stradă? Aveți rutine sau ritualuri speciale? Cosmin: Timpul e cel mai mare dușman al fotografului de stradă. Sau cel puțin al meu. Lipsa lui, în marea majoritate a cazurilor, a făcut ca pretențiile mele legate de vreme, stare, să se diminueze simțitor. Deseori ascult muzică atunci cînd ies la pozat, așa că am grijă să am player-ul audio încărcat. În rest, nu am vreo rutină specială. Cristina: Nicicum sau cel puțin nu în mod voit. Sînt persoane care pleacă la o sesiune foto de stradă cu anumite obiective sau cu o tematică anume în minte, dar nu e cazul meu. Nu am putut lucra niciodată așa. Chiar și în practicarea altor genuri fotografice mi-a fost greu să mă concentrez pe teme specifice din start. Proiectele sau seriile au luat naștere cu timpul, adunîndu-se mai multe imagini cu subiecte sau o temă comună. Probabil unul dintre puținele lucruri pe care le am, totuși, în vedere este să îmi amintesc de a fi deschisă și receptivă la oportunitățile neașteptate care pot apărea pe stradă. Cum interacționați cu subiecții înainte, în timpul și după ce îi fotografiați? Care sînt cele mai des întîlnite reacții? Multora le-ar fi teamă că se expun unor situații neprevăzute și poate greu de controlat. Cosmin: Nu interacționez cu subiectul aproape niciodată. Foarte rar am schimbat cîteva vorbe după ce am pozat, în ideea de a le oferi un print. De cîteva ori am interacționat și înainte, dar nu am regizat nimic. Am așteptat momentul în care subiectul este relaxat și în starea lui naturală și atunci am apăsat pe buton. Da, teama de a te apropia de subiect a fost mare și pentru mine, la început. Cred că e benefică, pentru că trezește simțurile, sînt mai alert. De cele mai multe ori ne creăm scenarii despre cum ar putea reacționa subiectul fotografiat, ne gîndim la un eventual conflict. Majoritatea sînt nefondate și cred foarte mult că e esențială starea transmisă de fotograf către subiect. Atît timp cît intențiile sînt bune, va ajunge ce trebuie și la cei pe care-i pozăm. Cristina: În general, nu prea interacționez. Îmi place să fiu cît mai discretă. Nu de teama situațiilor greu de controlat, ci mai degrabă pentru că stilul meu în fotografia de stradă se bazează mai mult pe atmosferă, personaje singuratice, anumite detalii etc. Interacțiunea poate altera și reacția subiectului sau te poate scoate din flow, dacă nu este una tocmai pozitivă. Ce influențe au avut asupra stilului și subiectelor alese viața în România, cultura locală și experiențele trăite aici? Cosmin: Românii sînt inventivi, expansivi uneori și din ce în ce mai deschiși spre nou. Cred că România are un potențial mare pentru fotografia de stradă datorită diversității orașelor. Dacă pozez în București, o să fiu inspirat de cu totul alte lucruri decît dacă aș poza în Arad, Iași sau Constanța. Dacă aș fi trăit undeva în zona rurală, stilul de fotografiere sau abordarea ar fi fost probabil diferite. Cristina: Nu știu cît sînt conștientă de aceste influențe. Cu siguranță există și operează din culise, dar, dacă trebuie să pun punctul pe „i”, îmi este greu să dau un răspuns concret. Clar sîntem un amalgam din ceea ce trăim și experimentăm, inclusiv vizual, în cazul fotografiei, clar locurile și cultura își lasă amprenta și energia, dar cred că este dificil să cuantificăm și să indicăm ce, cît, cum. Peste experiențele și cultura locală, se adaugă multe alte lucruri, mai ales atunci cînd vine vorba de cultura vizuală: ce alte tipuri de artă privim, ce fotografi urmărim, ce filme vizionăm, ce cărți citim, cu cine și ce fel de discuții despre fotografie și cultură purtăm etc. [caption id="attachment_240791" align="aligncenter" width="540"] Fotografie de Cristina Gârlășteanu[/caption] Cum vă mențineți inspirația și creativitatea în fotografia de stradă? Cosmin: Inspirația poate veni de peste tot. De la filmul văzut aseară, de la ultima carte citită sau de la o discuție care nu are nicio tangență cu fotografia. Am fost inspirat de multe ori de muzică – mă transpunea într-o lume în care, inevitabil, își făcea apariția și fotografia. Uneori mi-am imaginat cadre doar făcînd legături cu anumite pasaje ale melodiilor. Încerc să văd lumea prin ochii copilului meu. Ce poate fi mai creativ decît o pereche de ochi de copil? Cred că ne aducem aminte de copilărie prin fiecare poză făcută. Pentru că vrem să descoperim, pentru că nu ne gîndim la consecințe, pentru că ne jucăm. Dar cum să ne jucăm? Sîntem adulți. Mă uit la foarte multe imagini, chiar dacă nu sînt din zona fotografiei de stradă. Cumpărăm cărți foto (atît cît ne permite bugetul), pentru că nu se compară niciodată o imagine văzută în mediul online cu printul. Cristina: Pentru mine, menținerea inspirației și a creativității în fotografia de stradă este despre a rămîne deschisă și conectată la lumea din jurul meu. Există totuși cîteva lucruri pe care le fac pentru asta: observarea constantă, chiar și atunci cînd nu am aparatul cu mine, explorarea unor locuri noi, ori de cîte ori am ocazia, studiul altor fotografi – portofolii, albume etc. și, bineînțeles, practica – cînd mai apuc –, plus experimentarea: tehnici noi, poate un subiect diferit etc. Care sînt poveștile care au rămas cu voi din timpul incursiunilor de-a surprinde aceste fîșii de viață și realitate pe care le numim „fotografii”? Cosmin: Sînt multe povești în spatele imaginilor. Pe unele ni le amintim mai bine, pe altele nu. Vreau să vorbesc despre una, în mod special. Am tot timpul camera la mine, deci fotografiez des și în cartierul în care locuiesc. Am pozat într-o zi un cîine Husky – îl văzusem de mai multe ori în cartier. I-am zîmbit stăpînei cîinelui și am mers mai departe. După vreo cîteva luni, trec pe lîngă doamna respectivă și mă strigă. Și-a amintit că l-am pozat la un moment dat și m-a rugat dacă pot să-i trimit imaginea. Cîinele murise. Atunci am realizat că, pe lîngă bucuria pe care o am atunci cînd fotografiez, uneori contează și pentru alții ceea ce fac. Cristina: Nu am o poveste anume. Dar am rămas cu diferite stări și amintiri, în special din Veneția și Burano. Veneția, cu străzile sale înguste, canalele sale pline de viață, oferă o varietate de povești și subiecte interesante, iar casele viu colorate din Burano și atmosfera sa plină de viață, captivează cu siguranță ușor pe oricine. E dificil să prinzi oamenii locului în cadre, dar dacă aștepți suficient de mult și ajungi în zonele lor, perspectiva e cu totul alta. [caption id="attachment_240793" align="aligncenter" width="540"] Fotografie de Cosmin Gârlășteanu[/caption] Există un anumit cartier sau loc din România care vă inspiră cel mai mult? Ce are special? Cosmin: În București, pentru că aici pozez cel mai des (99% din cazuri), mi se pare că zona Piața Romană are un magnetism aparte. Se perindă foarte multă lume cam în orice moment al zilei, există și o oarecare spațialitate, care se diferențiază cumva de zonele îmbîcsite de mașini parcate, cabluri etc. Parcă și lumina „dă din coate” printre blocurile înalte din zonă. Din țară, mi-au plăcut Sibiu, Iași, Brașov, și nu numai. Cristina: Mi-a plăcut destul de mult Sibiul. Nu l-am fotografiat pe cît mi-aș fi dorit, dar mai este timp. Legat de ce este sau nu special, cred că fiecare loc are ceva și poți fotografia lucruri interesante oriunde. Atitudinea și curiozitatea sînt cele care fac diferența între a vedea și a nu vedea, între a descoperi sau a rămîne indiferent. Nu există orașe frumoase sau urîte, locuri în care pare că nu se întîmplă nimic sau nu e nimic de văzut. Și, în același discurs, las și un citat care mie îmi place mult: „Pentru a vedea un oraș nu e suficient să ții ochii deschiși. Mai întîi trebuie să scapi de tot ceea ce te împiedică să-l vezi – toate imaginile moștenite și ideile preconcepute.” („Orașele invizibile”, de Italo Calvino). Sînt multe locuri de fotografiat și care merită atenția. Ce a ajuns să mai însemne fotografia, de orice fel ar fi ea, în această perioadă în care poate fi făcută de oricine, chiar și de aplicații AI? Cînd se ridică ea deasupra noțiunii de „instantaneu”? Cosmin: Fotografia, atunci cînd e sinceră, spune lucruri despre noi. E poate cea mai mare oglindă în fața căreia stă un om. Parte din trăirile unui om, parte din experiențele de viață, parte din el, sînt acolo, reflectate. AI-ul nu cred că poate fi vulnerabil. Omul, da. AI-ul e precis, ceas, omul e stîngaci. Cristina: Fotografia a devenit o formă de exprimare omniprezentă în viața noastră contemporană. În timp ce tehnologia a făcut posibilă capturarea și partajarea rapidă a imaginilor, este important să ne întrebăm ce a ajuns să însemne fotografia într-o lume în care poate fi realizată de oricine, inclusiv de aplicații AI. Cred că, în ciuda faptului că fotografia este acum mai accesibilă și mai ușor de produs decît oricînd, esența sa rămîne aceeași: aceea de a captura și de a comunica o poveste sau o experiență, detalii și momente poate aparent banale, dar încărcate, de fapt, de sens, lucruri care trag un semnal de alarma sau te fac să te întrebi asupra unor probleme, fie ele existențiale sau nu. Fotografia este o modalitate de a împărtăși o perspectivă asupra lumii și de a transmite emoție, rost și semnificație. Cînd vorbim despre ridicarea fotografiei deasupra noțiunii de „instantaneu”, cred că este vorba despre imagini care transcend simpla documentare și devin ceva mai mult. Acestea sînt imagini care reușesc să surprindă ceva profund uman sau să transmită o idee sau un mesaj puternic privitorului. [caption id="attachment_240794" align="aligncenter" width="540"] Fotografie de Cristina Gârlășteanu[/caption] Cum a evoluat fotografia de stradă, și fotografia în general, în România în ultimii ani? Ce are ea aparte și nu e prezent în alte țări sau culturi? Cosmin: În ultimul timp au început să se mai miște lucrurile, parcă un pic. Au înțeles oamenii că e bine să investească și în educație, nu numai în aparatură. Se organizează întîlniri în care se prezintă proiecte foto, se fac schimburi de printuri. Se organizează și festivaluri, dar parcă e prea puțin. Ducem lipsă de expoziții, avem o singură revistă foto în print, unitate între fotografi nu prea văd să fie. Viitorul sună bine și nu prea. Cristina: Cred că fotografia de stradă și fotografia în general sînt modalități unice prin care oamenii pot captura și comunica experiențele lor de viață. În ceea ce privește evoluția lor în România, cred că este important să privim în mod critic modul în care tehnologia și cultura locală s-au intersectat pentru a da naștere unui spațiu creativ vibrant. Evoluție există, în primul rînd, din contextul dezvoltării tehnologice și socio-culturale: avem acces la tehnologii noi, avem acces la o lume deschisă, avem acces la platforme, proiecte și altele. Paradoxal însă, schimbarea nu cred că e pe măsura posibilităților enumerate mai sus. Încă ne este teamă cumva să facem anumite lucruri, inclusiv să ne asumăm anumite idei, proiecte sau moduri de a face lucrurile. Ne complacem adesea în a copia ce vedem în afară, în a fi pe val sau în trend, în a realiza acele cadre de stradă și nu numai, care știm că vor atrage, ar putea avea o șansă mai mare în anumite concursuri sau ne-ar aduce un anumit statut. Nu sînt împotriva participării la competiții, expoziții sau alte manifestări de genul acesta, să nu fiu înțeleasă greșit. Sînt însă împotriva încălcării normelor etice cînd vine vorba de fotografie în general. [caption id="attachment_240795" align="aligncenter" width="540"] Fotografie de Cosmin Gârlășteanu[/caption] În ceea ce privește ce are aparte fotografia de la noi versus cea din alte părți, nu am un răspuns anume. Specificul rezidă, cel puțin în cazul fotografiei de stradă, din locurile, arhitectura, vestimentația, obiceiurile și altele locale. Aceiași fotografi însă, atunci cînd realizează proiecte sau imagini în afara țării, vor surprinde un alt tip de atmosferă. La noi amprenta balcanică și haosul aproape generalizat, inclusiv din punct de vedere arhitectural etc., își spun adesea cuvîntul, mai ales în București. Nu e însă neapărat un lucru rău. Există multă diversitate și asta înseamnă că ai și opțiuni. Plus o climă cu de toate, care iarăși ajută. Există un proiect de fotografie de stradă la care lucrați în prezent sau pe care plănuiți să îl începeți? Acel „proiect de vis”. Cosmin: Am în derulare un proiect destul de personal, care e posibil să se concretizeze la un moment dat într-o carte foto. Cred că cel mai important proiect, pe care sper să-l continui, e să nu mă opresc din a face imagini. Cristina: Momentan nu am un proiect la care lucrez. Mai nou, m-am dus puțin în altă zonă, complementară cu cea foto, dar distinctă: fotografii cusute și colaje. Nu am renunțat la fotografia de stradă, însă lipsa timpului și-a spus cuvîntul. Am încercat însă să rămîn pe cît se poate ancorată în creativ și sper să se arate în curînd și zilele de ieșit la fotografiat sau călătorit. De asemenea, sînt implicată într-un proiect de mentorat pentru elevi de liceu, organizat de Asociația Școala de Valori, care oferă o serie de burse și sesiuni de pregătire pentru tinerii din România. Ce mesaj sperați să transmiteți publicului fotografiile pe care le faceți? Cosmin: Dacă ar fi un mesaj care aș vrea să ajungă la oameni, ar fi să nu renunțe să facă ce le place. Spun asta pentru că am vrut să mă las de fotografie de cîteva ori. Am pus presiune pe mine, am luat fotografia prea în serios și era să mă coste. La fel de important poate este să aibă o voce a lor, să pozeze pentru ei în primul rînd, să fie sinceri cu ei. Numai așa cred că poate rezulta ceva palpabil, cu identitate. Cristina: Unele imagini cred că au un mesaj clar, altele lasă loc de interpretare. Important este să îi miște cumva sau să îi facă să se întrebe asupra anumitor lucruri. Dacă în plus le deschide și apetitul pentru fotografie, atunci este și mai bine.  

Interviu realizat de Mihaela GANCIU (Caracteristic)

" ["post_title"]=> string(80) " „Atitudinea și curiozitatea fac diferența între a vedea și a nu vedea“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(68) "atitudinea-si-curiozitatea-fac-diferenta-intre-a-vedea-si-a-nu-vedea" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-18 18:39:47" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 15:39:47" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240787" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#36525 (24) { ["ID"]=> int(240776) ["post_author"]=> string(3) "967" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-18 15:09:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 12:09:16" ["post_content"]=> string(8306) "Sorin Alexandrescu a publicat (în nr. 1203) răspunsul la întrebările pe care i le-am adresat în articolul Cîteva gînduri despre secrete, minciuni și consecințe (nr. 1202), răspuns pentru care îi mulțumesc. Dar înainte să mă refer la răspunsul propriu-zis, aș vrea să fac cîteva lămuriri referitoare la comentariile pe care le face Sorin Alexandrescu, cum ar fi: „Articolul face multe presupuneri, din care uneori alunecă în concluzii sau insinuări factice, precum cele referitoare la Christinel Eliade. Despre ea, ca și despre alte persoane, autorul trece astfel de la exprimarea de tipul «Christinel, se pare, nu a acceptat ideea că… » la o insinuare cu nimic dovedită: «faptul că era ținută în ceață a înfuriat-o…» (p. 9, coloana 1). Trecînd peste ireverența exprimării, aș zice că prima frază fiind incertă, concluzia din a doua frază, care-i urmează, nu poate fi, zic eu, deloc sigură”. Din acest paragraf se înțelege că articolul meu face aceste presupuneri și insinuări, iar nu cartea lui Bruce Lincoln. Ceea ce, de fapt, chiar se întîmplă: toate acestea sînt în carte, iar articolul, ca orice recenzie, rezumă sau parafrazează ideile și concluziile cărții. De multe ori am indicat: „așa cum crede Bruce Lincoln”, „analiza lui Lincoln evidențiază” etc., pentru că despre acesta și cartea lui este vorba în acel articol. Bruce Lincoln crede că dna Eliade s-a înfuriat (vezi citatul mai jos), nu eu. Din contră, în legătură cu Christinel Eliade eu m-am exprimat clar: „nu pot să mă pronunț în privința ei, nici nu am cunoscut-o, nici nu i-am studiat trecutul – pur și simplu ea nu a avut legătură cu cercetările mele.” Iar cînd scriu „Christinel, se pare, nu a acceptat ideea...”, nu o „atac”, cum susține Sorin Alexandrescu – așa ceva oricum nu este posibil –, ci prezint ceea ce este scris în carte. Iar „se pare” este tocmai pentru a întări că autorul nu are dovezi directe, ci doar circumstanțiale. Dacă ar fi fost un fapt nu aș mai fi scris „se pare”, ci „este un fapt”. Întotdeauna am susținut necesitatea prezentării faptelor – iar articolul de față nu face excepție.  În fine, în ceea ce privește „ireverența exprimării” din paragraful următor (din articolul meu): „Ceea ce, susține Lincoln (subl. mea), i-a determinat pe Culianu, pe Ricketts, dar și pe alții, să-i ascundă proiectele lor legate de dezvăluirea acestor articole, iar faptul că era ținută în ceață a înfuriat-o”. Din nou, este exact ce se găsește în carte – și e păcat că Bruce Lincoln nu i-a dat un exemplar lui Sorin Alexandrescu, să vorbim amîndoi în cunoștință de cauză. Dar, chiar și așa, în articolul meu este clar și precizat ce spune Bruce Lincoln. Motivul pentru care Sorin Alexandrescu transferă asta asupra mea îmi scapă. În engleză, Bruce Lincoln scrie (de mai multe ori) „keep in the dark”, dar ce traducere mai potrivită ar fi în română, dacă nu „a ține în ceață”? Citez din volum: „Like Culianu – and to a lesser extent Ricketts – Lovinescu thought it best to keep Mrs. Eliade in the dark [...] they left the widow distrustful and angry” (p. 103, subl. mea); „Notwithstanding Culianu’s and Ricketts’s preference for keeping Christinel in the dark, she quickly learned of their efforts” (p. 106); „Sensing her agitation, Culianu sought to protect her – and himself – from potential distress by keeping her in the dark about numerous developments” (p. 127). Acum, despre întrebările mele și răspunsul efectiv. Spune Sorin Alexandrescu, cu ironie: „Lincoln, din fericire, s-a decis să facă dreptate și să publice totul, dar, spune David, s-a opus nepotul, adică eu”. Din nou, n-am spus eu, ci Bruce Lincoln: „My efforts were similarly checked by Sorin Alexandrescu, Eliade’s nephew and one of two literary executors to the Eliade estate, who similarly refused permission, despite the strong support of his coexecutor, David Brent, for the translations’ publication” (p. 6). Am specificat asta clar în articolul meu, dar poate trebuia subliniat de fiecare dată, cum voi face aici: [publicarea articolelor în engleză] „din nou, nu s-a putut, pentru că de data aceasta, spune autorul (subl. mea), s-a opus Sorin Alexandrescu, nepotul lui Eliade și co-legatar al operelor lui Eliade”. În schimb, ce am vrut eu a fost să verific „la sursă” afirmația lui Bruce Lincoln, de aici întrebările. „Pentru Sorin Alexandrescu: i-a cerut Bruce Lincoln acordul pentru publicarea în engleză a articolelor lui Eliade și el a refuzat? De ce?” Deoarece bănuiam că Sorin Alexandrescu a avut motive întemeiate să refuze publicarea. Dar tocmai că nu puteam merge pe presupuneri, era nevoie de confirmare. Iar aceasta a venit în răspunsul lui Sorin Alexandrescu: „Lincoln nu a vrut să-mi trimită manuscrisul cărții, dar din ce mi-a scris, reieșea că el dorea să publice articole de Eliade ca un fel de anexă la cartea lui despre Culianu!”. De aceea, a refuzat: „I am sorry but I do not agree at all to such a publication [...]. No, the publication of these articles deserves to become a book [...]”. Sînt total de acord și chiar sper în apariția unei asemenea cărți.  Oricum, povestea nu s-a terminat: Bruce Lincoln ne previne că o să publice în viitor traducerea articolelor: „Fortunately, copyright to all these articles will expire in 2028, at which time I plan to make my translations available in one form or another” (p. 6). În concluzie, este regretabil că Bruce Lincoln nu i-a trimis cartea sa lui Sorin Alexandrescu (deși îl menționează la mulțumiri), dar totuși, a face prezumții fără a o citi mai întîi este cel puțin hazardat. Iată ce presupune Sorin Alexandrescu: „Nu cred că această carte a lui Bruce Lincoln este foarte originală în raport cu alte atacuri asupra lui Mircea Eliade. Dacă este așa, cartea lui va fi, poate, considerată a fi a încă unui detractor al lui Eliade [...]”. Însă este și mai regretabil că Sorin Alexandrescu nu a citit cu atenție articolul meu și a făcut confuzie între ce am scris eu și ce a susținut Bruce Lincoln, deși am specificat de fiecare dată acest lucru. În plus, este evident că eu nu acuz pe nimeni. Dar nici nu apăr. Pentru că ceea ce mă interesează pe mine sînt doar faptele și aflarea adevărului. " ["post_title"]=> string(36) "Răspuns domnului Sorin Alexandrescu" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(35) "raspuns-domnului-sorin-alexandrescu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-18 15:09:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 12:09:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240776" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#36524 (24) { ["ID"]=> int(240814) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 09:45:39" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:45:39" ["post_content"]=> string(9360) "[caption id="attachment_240815" align="aligncenter" width="683"] © Florin Ghioca[/caption] Teatrul Național București, Sala „Ion Caramitru” Hedda Gabler de Henrik Ibsen Traducere de Ozana Oancea Regia: Thomas Ostermeier Regizor asociat: Christoph Schletz Decor: Jan Pappelbaum Costume: Ruxandra Bușneag Muzica: Malte Beckenbach Video: Sébastien Dupouey Lighting design: Erich Schneider, Carsten Sander Cu: Richard Bovnoczki, Raluca Aprodu, Ana Ciontea, Crina Semciuc, Marius Manole, Alexandru Potocean

---

Casa de sticlă – de fapt, somptuosul living și terasa lui – se deschide privirilor, pe turnantă, din toate unghiurile. Nimic nu e intim sau privat în noua locuință a nou-căsătoriților Tesman – deasupra, într-o uriașă oglindă înclinată, se reflectă chiar și unghiurile nevăzute ale casei-scene. Ca și decorul, costumele din această Hedda Gabler de la Teatrul Național sînt aceleași de la anterioara montare a lui Thomas Ostermeier cu textul lui Ibsen și sînt marcaje puternice ale statutului social al personajelor. Mediocrul Jorgen Tesman (Richard Bovnoczki), aspirant la un spectaculos salt în rîndul micii burghezii, cu jachețelele lui de tătăiță (în perfect acord cu papucii din alte vremuri, pe care i-i aduce modesta mătușă), mătușa Juliane (Julle, jucată de Ana Ciontea), în costumul ei fucsia-țipător, dar cuminte-fără forme, și șăpcălia de care-și bate joc Hedda, și nefericita Thea, cu hainele ei modeste, în culori fade, de nevastă de-a doua, luată în loc de menajeră-bonă, față-n față cu instagramabila Hedda (Raluca Aprodu), pe care chiar și hainele largi, de casă, din prima scenă par demne de prima pagină a unei reviste de modă, cu „binefăcătorul” lui Tesman (în realitate, „nașul” unei scheme de nepotism/corupție), judecătorul Brack, pe care stau perfect cămașa sclipitoare și pantalonii office, și cu eleganța relaxată a lui Eilert Lovborg (Alexandru Potocean), cu reverele ridicate ale sacoului și nonșalanța lui casual. În lectura lui Ibsen, alegerea (a cititorilor, a regizorilor) e mereu între Freud (Hedda fiind „prima femeie nevrotică din literatură”) și o critică a capitalismului timpuriu, iar Freud tinde să cîștige mai mereu. La Ostermeier, în schimb, în primele 15 minute de spectacol (maxim 30 – într-o clasică strategie dramaturgică, imaginea lui Eilert Lovborg e construită din referințele celorlalți la el cu mult înainte de propria intrare în scenă), pura corporalitate a actorilor și modul în care își „locuiesc”, de o perfectă naturalețe, hainele instalează canavaua unei crize și a unui conflict de clasă (sau s-o numim incompatibilitate), în care orice piedici exterioare ar fi stat în calea fericirii unei femei nesupuse rolurilor tradiționale de gen ca Hedda, ele au fost înlocuite de obstacolele construite de așteptări sociale și de formarea ei într-o lume a gratificării imediate. Tradițional, plictiseala Heddei – care-l împinge pe Lovborg pe marginea prăpastiei și-i pune ei înseși pistolul la tîmplă – e cea a unei femei captive într-un mariaj fără iubire (la distanța de peste un secol de la premiera piesei, e greu de estimat importanța inițială, pentru acest sentiment de captivitate, a anunțului Heddei că e însărcinată) și căreia mediul în care trăiește (și care o restrînge) nu-i poate oferi împlinirea. Ostermeier adaptează textul (în unele situații, din pure rațiuni de verosimilitate tehnologică) și accentuează, în fiecare scenă, distanța dintre ea și Tesman (și mătușa Julle), dintre estetismul unei femei obișnuite să primească instantaneu ceea ce-și dorește și prozaismul unui bărbat care nu știe să se distreze și trebuie să-și umple mereu timpul și mintea cu o muncă de natură să-l facă să se simtă mai puțin impostor. Între fiica generalului, care a primit mereu totul și nu mai știe ce să ceară, și orfanul crescut de mătușă, convins că și-a cucerit soția cu promisiunea unei case mult peste propriile-i posibilități materiale. Pentru Hedda, care are totul, scopul e dominarea celorlalți – pînă la „obținerea” sinuciderii „frumoase” a lui Lovborg –, pentru Tesman, care a pornit de la a nu avea nimic, scopul sînt mărcile împlinirii lui sociale, casa prin care o poate avea și pe Hedda.  Pînă la urmă, Tesman e, în spectacolul lui Ostermeier, personajul cu reală vocație tragică – trădată, căci bunătatea și naivitatea lui sînt constant sabotate de meschinăria unui parvenitism care nu-i e natural, dar în care se scufundă. Iar Richard Bovnoczki e unul dintre acei (nu așa mulți) actori de vîrstă medie pentru care vine aproape natural, inclusiv în mișcări, să joace această transcendere de clasă, copilul sărac care-și adoră mătușa, dar căruia i se urcă la cap proximitatea banilor și a puterii, evident inadaptabil intelectual rafinatei lumi cu subtilități comportamentale, dar căruia posibilitatea închiderii ușii de acces în această lume îi sufocă reflexele morale.  Hedda Ralucăi Aprodu are mișcările sinuoase ale unui fermecător animal de pradă, doar aparent domesticit; e un fel de floare carnivoră care se hrănește din jocuri de putere – de aici cruzimea cu care Hedda o umilește pe mătușa soțului ei, reducînd-o cu bună știință la condiția vestimentară de servitoare, în același timp în care Aprodu își folosește vocea și mlădierile corporale pentru a o ține pe mătușă la distanța unei superioare plictiseli disprețuitoare. Problema e că nu prea există cine știe ce satisfacție în a te juca de-a mîța cu un șoricel blînd și nesemnificativ precum bătrîna Julle (Ana Ciontea e un bulgăre de iubire filială, plină de gesturi mici de duioșie – cum e îmbrățișarea mult mai înaltului ei nepot, în brațele căruia se topește – care aproape tremură în fața tinerei femei aterizate în viața ei dintr-un univers pur și simplu de neînțeles). Nu e o miză pentru ea nici nefericita Thea (Crina Semciuc, într-o continuă stare de panică existențială și epuizare nervoasă în fața unor alegeri personale mereu dependente de bărbați nesiguri), cu simțul ei doar practic și deloc estetic, și nici pe Brack, învingătorul ei final, nu-l evaluează la adevărata lui forță (Marius Manole, al cărui personaj nu e, totuși, cinicul absolut, e, aici, protagonistul uneia dintre scenele construite în cheie comică – una de beție, absolut adorabilă și perfect controlată), doar Lovborg e. Fiindcă Lovborg, fostul iubit, e aproape egalul ei, cu care crede că împărtășește o similară raportare la lume, o similară superioritate (a clasei și a inteligenței), o comparabilă angajare în jocuri de dominare și, în final, o identică apreciere a esteticului – ultimele două sînt esența dorinței lui Lovborg de a-l „învinge” pe Tesman prin calitatea cărții pe care-o va publica (e un echilibru fascinant, în materie de apariție fizică, între Lovborg – Potocean și Tesman – Bovnoczki, sînt ca două fețe ale aceleiași monede, primul, relaxat, celălalt, încordat, unul, avînd lumea la picioare oricît ar dezamăgi-o, celălalt, așteptînd răsplata imediată pentru respectarea regulilor).  Iar Raluca Aprodu face din aceste jocuri – care ar putea fi, cel puțin provocarea lui Lovborg la sinucidere, un joc de TikTok al zilelor noastre – o artă rafinată care umple și domină scena, făcînd cu atît mai puternic golul neobservat pe care-l lasă propria-i sinucidere. Într-un final, ea e, poate, doar trofeul pentru cucerirea culmii sociale. Nu știu cît de mult se apropie această Hedda – dincolo de decor, costume și pauzele (pe muzica lui David Bowie și The Beach Boys) care marchează scenele – de versiunea anterioară a lui Ostermeier, dar e, cu siguranță, o capodoperă de critică socială contemporană impecabilă actoricește." ["post_title"]=> string(20) "Hedda lui Ostermeier" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "hedda-lui-ostermeier" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 09:45:39" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:45:39" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240814" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "2" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#36523 (24) { ["ID"]=> int(240808) ["post_author"]=> string(3) "907" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 09:26:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:26:23" ["post_content"]=> string(12896) "Într-o epocă în care, în mod anacronic, războiul răvășește estul continentului nostru, un artist vizual își enunță profesiunea de credință ca militant pentru pace prin... fotografie de război! Sînt cunoscute vorbele unuia dintre cei mai bravi și mai agresivi comandanți ai trupelor Uniunii din Războiul Civil american (1861-1865), cel care a condus „Marșul spre mare“, devastînd statul sudist Georgia, în toamna lui 1864. „War is Hell!“ („Războiul este Iad!“), a spus generalul William Tecumseh Sherman. Iar fotografiile reporterilor de front au lăsat dovezi zguduitoare ale acelei campanii, ca și ale altora care au urmat în secolele XIX și XX. Bogdan Gheorghe Iorga este fotograf de front. Dar un front al amintirii, un front al istoriei! Căci el face călătorii în trecut prin studierea arhivelor iconografice, a memorialisticii, a presei de epocă și a experienței personale de război. Fiindcă Iorga este „soldat de duminică“, unul dintre acei excentrici pasionați de istorie care vor să o trăiască așa cum a fost. Membru al Asociației „6 Dorobanți“ – organizație care înscenează momente din istoria națională –, el a mărșăluit pe multe drumuri desfundate, sub ploaie, ninsoare sau soare torid, a stat în tranșee, s-a tîrît sub foc, pe cîmpuri de luptă, apoi a dormit pe un braț de paie, dîrdîind sub o pătură găurită, avînd deasupra un cort prin care picurau stropii apelor meteorice, și s-a hrănit, frugal, cu pîine neagră și untură ori cu un blid de ciorbă chioară, de la cazan. El a fost istoricul în imagini al multor campanii, căci nu purta în spate o pușcă, ci o geantă cu aparate fotografice. Astfel, călca pe urmele lui Carol Popp de Szathmári, ale lui Roger Fenton, James Robertson, Mathew B. Brady și Alexander Gardner sau ale operatorilor din Serviciul Foto-Cinematografic al Armatei din Marele Război. Iar Marele Război a devenit subiectul preferat al lui Iorga. După obținerea unui doctorat vocațional pe tema fotografiei de război, la Universitatea Națională de Arte din București, și publicarea a două albume la Editura Institutului Cultural Român – Reenactment: Cum am retrăit Marele Război în veacul XXI (2018) și Valahii din oastea lui Napoleon (2021) –, Iorga a decis să își expună public fotografiile. O primă apariție pe simeză a avut loc în 2017, la ICR Beijing, unde au fost susținute și expuneri privind arta fotografică în vreme de război și valoarea documentară pe care o comportă imaginea de război. La Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu“ a fost deschisă, recent, expoziția Reenactment, pentru care Bogdan Iorga a făcut o selecție din bogatul său portofoliu de reporter de front. În 63 de cadre, cu dimensiuni variind între 30x40 cm și 50x70 cm, el a oferit o imagine vie a fenomenului reconstituirii istorice din ultimii 15 ani. Scene de acțiune și scene de repaus, ofensiva generală cu blindate și aruncătoare de flăcări, transportul trupelor cu trenul, asaltul la baionetă, atacul cu gaze, portrete de combatanți în plin efort al încleștării cu inamicul sau relaxați, la o bere între camarazi, după încheierea ostilităților, viața de tabără, veselarul care spăla farfuriile și așternea masa la popota ofițerească, cazanul clocotind deasupra focului, soldații mîncîndu-și rația așezați pe un buștean sau direct pe pămîntul gol, infirmierele pansînd un rănit sau tîrîndu-l, cu greu, la adăpost, în linia a doua, muzicanții din fanfară pregătindu-și instrumentele, trecerea majestuoasă a comandantului suprem într-o elegantă mașină decapotabilă, ceremonii de decorare, revista trupelor sau careuri în care ofițerii superiori îmbărbătau unitățile din subordine cu discursuri patriotice, comedianți și dansatoare de cabaret care dădeau spectacole pentru soldați, la fel ca în filmul din 1930 al lui Georg Wilhelm Pabst, Westfront 1918. Imaginile au fost luate în campanile de la Râșnov, Fundata, Brașov, Mateiaș, Terezin, Blosdorf/Mladejov, Turtucaia, Zonnebeke și, evident, Târgu Jiu, unde s-a dat lupta de la podul Jiului, în 1916.  Tată iubitor, preocupat de educația în spirit patriotic a fiilor săi, Iorga și-a adus cei doi băieți, încă de la vîrstă fragedă, în cadrul Asociației „6 Dorobanți“, pe poziție de copii de trupă. Ei apar în multe dintre fotografiile sale: aruncă priviri naive, întrebătoare, de sub cozorocul capelei prea mari ce le cade pe ochi, aleargă voioși pe dealuri, își ridică pulpanele mantalei excesiv de lungi, încercînd să țină pasul cu veteranii în marș, dar fiind mereu în contratimp, cu moletiera desfăcută sau șireturile bocancilor enormi atîrnîndu-le, împart amatorilor gazeta Neamul Românesc, țopăie printre firele de sîrmă ghimpată, se fugăresc în tranșee, se cațără pe țeava tunului, zîmbesc galeș la auzul unui ordin pe care nu-l înțeleg, aleg arcul cu săgeți în locul puștii, spre a se hîrjoni, conform spiritului jucăuș al etății lor, ignoră tragedia mimată a războiului ce se desfășoară, amenințător, în jurul lor, dar pe care ei nu o sesizează, zbenguindu-se fără griji, plini de optimism, ceea ce devine molipsitor pentru cei mari, care, astfel, își sădesc în suflet speranța într-o pace eternă. După atîta efort fizic, îi vezi doborîți de oboseală, așezați pe o bancă unde își bălăbănesc picioarele, plictisiți. O imagine de neuitat este aceea în care, în zori, la auzul goarnei, căpșorul unuia dintre băieți se ițește prin deschizătura cortului unde dormiseră peste noapte și privește, curios, la tabăra care începea să prindă viață. Prezența lor ca subiecți în marea dramă a conflagrației conferă șăgălnicie și infantilism jocului de-a războiul întreprins de părinte și de camarazii acestuia. Fiind om cu mult umor, Iorga a încercat să „îndulcească“ această cronică dură a războiului retrăit prin reînscenare căutînd să surprindă ridicolul anumitor situații reale: un subofițer, băiat de oraș, neobișnuit cu viața la țară și cu felul de a te purta cu vitele cornute, este imortalizat cînd încerca să rechiziționeze o junincă, dar nu știa cum s-o ademenească spre campamentul unității sale. Un soldat corpolent, flămînd, care înfulecă direct cu mîna din gamelă, aruncă o privire dezaprobatoare spre curatul cățel caniș, alb ca neaua, al unui superior, care se uită, cu ochi rugători, la tainul său mizer. Două surori de caritate din serviciul medical austriac fug spre un obiectiv necunoscut, sumețindu-și sutanele ce dau la iveală ciorapii colorați, prinși cu jartiere înflorate, nepotrivite unor slujitoare ale Domnului. Două elegante doamne de societate, cu umbreluțe și pălării cu pene – probabil soții sau țiitoare ale unor ofițeri –, se intersectează, la ieșirea dintr-un cort, cu o infirmieră în uniforma albă, regulamentară și o privesc cu aroganța cucoanelor aflate, accidental, într-o tabără militară. Un artist de front, cu o uniformă bizară, continuînd a păstra aerul boemei chiar sub arme, schițează într-un carnet portretul unui militar care a arborat o alură bățoasă, marțial ridicolă, de plutonier cu aspirații înalte spre un grad ofițeresc. Toate fotografiile sînt tonate sepia și „învechite“, spre a părea degradate de trecerea timpului, de umezeală sau de îndelungata expunere la lumină ce le-a decolorat. Unele au pete, altele au zgîrieturi intenționate sau sugestii de crăpare sau spargere a clișeului pe sticlă. Aceste intervenții ale autorului accentuează iluzia de fotografie de epocă.   Pentru vernisaj, soldatul Iorga a pregătit un performance, o scenetă mută: purtîndu-și uniforma, s-a așezat la o măsuță și a început să le scrie, cu toc și cerneală, o epistolă fiilor săi rămași acasă, în care le relata cum decurge viața sa pe front. Odată terminată, această misivă redactată în limbaj arhaic a fost citită de unul dintre băieți, prezent în sală. În acest fel, artistul și-a introdus publicul, fie și pentru cîteva minute, în atmosfera unei zile de repaus, pe front, în anii 1916 sau 1917. Apoi a fost proiectat un scurt film, Scrisoare către iubita lui Fritz, realizat în 2018, unde Iorga a fost omul-orchestră: scenarist, regizor, scenograf, producător și operator – demn urmaș al lui Georges Méliès! Pentru a completa recuzita specifică unui reporter de front, pe o ladă erau expuse două aparate fotografice cu burduf, marca Voigtländer – ce-i drept, nu chiar din vremea Marelui Război, ci puțin mai tîrzii, din anii ’30-’40.  Prin acestea, expoziția a căpătat o pronunțată componentă educativă pentru publicul de diferite vîrste: cei mai vîrstnici își aminteau lecțiile de istorie și eventualele cărți despre Primul Război Mondial pe care le citiseră ori filmele vizionate, cei tineri și foarte tineri deprindeau, pe viu, lecția istoriei. Cum în școlile primare de astăzi nu se mai practică arta caligrafiei și nu se mai scrie cu toc și cerneală, iar stilul epistolar a dispărut în fața unui sintetic SMS trimis pe telefon sau a unui mesaj mai lung expediat prin e-mail, Whatsapp sau alte mijloace moderne de comunicare prin internet, demonstrația lui Iorga lua forma unui act culturalizator! Spre a nu mai vorbi de valoarea artistică a fotografiilor sale, care dovedeau buna asimilare a lecției operatorilor de front din Serviciul Fotografic al Armatei, activi în intervalul 1916-1918 pe toate fronturile românești. Iorga nu s-a limitat doar la reprezentarea unilaterală a armatei române, ci a ilustrat și celelalte armate cu care am avut contact pe front, ca inamici sau aliați: germani, austro-ungari, bulgari, ruși, francezi, belgieni sau britanici. Prin acest recurs la istorie – cu efect în propria creație și în experiența acumulată pe cîmpul de luptă al armatelor de duminică pe care le-a ilustrat cu atîta pasiune –, autorul aduce omagiul său proteicilor făuritori ai României Mari. Expoziția Reenactment, deschisă de Bogdan Iorga la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu“, este o demonstrație convingătoare de folosire, cu artă și cu inteligență, a aparatului fotografic ca instrument pentru producerea operelor cu valoare de document istoric, investite și cu multe calități estetice, și ca o formă de a pleda pentru pace și frăție între oameni." ["post_title"]=> string(43) "În prima linie, cu aparatul de fotografiat" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(41) "in-prima-linie-cu-aparatul-de-fotografiat" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 09:28:09" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:28:09" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240808" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#36522 (24) { ["ID"]=> int(240811) ["post_author"]=> string(4) "4832" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 09:31:14" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:31:14" ["post_content"]=> string(13604) "Regizorul Dmitry Krymov și echipa sa Krymov Lab NYC sînt prezente la BRIC Arts Media House cu piesa Pushkin „Eugene Onegin“ in our own words, ca parte a stagiunii Under the Radar 2024. Krymov este dramaturg, scenarist, regizor, scenograf, designer și orice altceva ar mai fi necesar pentru implementarea proiectelor sale ce demonstrează autentic și singular o nouă viziune teatrală. Aflat în exil politic pentru opoziția sa față de invazia Ucrainei, regizorul se impune incontestabil pe scenele newyorkeze. Piesa a avut premiera, împreună cu cealaltă creație a sa, Big Trip, la Teatrul La MaMa, din East Village.  Un „Evgheni Oneghin în cuvintele noastre’’ denotă o manifestă încercare – din perspectiva „imigrantului rus“ – de-a revela lumii această capodoperă a literaturii universale ce întruchipează deopotrivă conștiința, limba și misterul unei națiuni. Instrumentele stilistice și abordările narative sînt desprinse din universul ludic al copilăriei ce operează cu simboluri și reprezentări abstractizante, dincolo de barierele limbajului, pentru că poezia lui Pușkin – ne spune regizorul – este intraductibilă. Krymov desfășoară un temerar exercițiu scenic, în maniera sa umorist minimalistă, cu aparența unei haotice improvizații susținute de patru actori. Un regizor și trei interpreți (două femei și un bărbat) interacționează, alternînd pozițiile de naratori-rezoneri și personaje sau schimbîndu-și ad-hoc rolurile. Asistenta de scenă îndeplinește și ea diverse roluri de circumstanță. Regizorul (Jeremy Radin) distribuie activ roluri și curmă brutal entuziasmul și  logoreea interpreților, cînd devin redundanți, plictisitori sau prea impetuoși.   Ȋnainte de-a purcede în sala de teatru, spectatorii sînt invitați la garderobă nu ca să-și lase hainele, ci ca să-și aleagă cîte o păpușă din cîrpe și papier-mâché. Artistic pictate, păpușile, de mărimea unor copii de grădiniță, se vor aduse la teatru de către părinții lor spectatori. Prin urmare, pe întregul parcurs al reprezentației, fiecare adult va ține în poală un copil de pluș. Ȋn intima sală de la BRIC Arts Media House, construită ca un amfiteatru, năvălește asistenta de scenă, într-o manieră hiper-energetică, cu un buchet de păpuși pe care le va distribui în sală părinților rămași fără copii. Aleargă frenetic în toate direcțiile, și păpușile încep să zboare prin aer, aterizînd în poala spectatorilor cu mîinile ridicate.  Ce se petrece pe scenă este procesul creator, nu se vrea o reprezentație în forma ei finală. De la un capăt la celălalt, spectacolul pare o repetiție, în care improvizația este un procedeu stilistic, și nu un element în sine. Fără nici o introducere, interpreții pătrund în scenă, îmbrăcați ca niște paiațe, tîrînd după ei niște pungi mari și albastre cu recuzita și vestimentația personajelor. De-acolo scot fiecare cîte-o păpușă ceva mai mare, devenind, pentru o clipă, și ei părinți-spectatori. Păpușile sînt conduse în sala de spectacol și așezate alăturat, în primul rînd. Rolul lor este să trezească amintirile nostalgice ale copilăriei, cînd părinții ne însoțeau la teatrele de păpuși. Actorii revin în scenă pentru a demara spectacolul, dar continuă dialogul cu păpușile ce manifestă plictiseală, dorința de-a pleca acasă sau de a-l înlocui pe Oneghin cu Pinochio. În fapt, păpușile (în concepția și designul lui Leah Ogawa și Luna Gomberg) cu fețele expresive, cu trăsături proeminente, unele pline de riduri, descărnate, altora le lipsește cîte-un picior și poartă cîte-o scăriță de lemn drept cîrjă, sînt spectatorii înșiși, intrați în lumea fabuloasă a spectacolului, echivalentă cu cea a copilăriei.  După ce asistenta de scenă ne avertizează că ne aflăm într-un spațiu experimental în care ne putem aștepta la orice, regizorul îl prezintă „copiilor“ pe marele poet rus. El vorbește în termeni elogioși și superlativi despre un Russian Shakespeare, despre contribuția poetului la „eliberarea“ limbii ruse literare și despre personajul său cel mai reprezentativ, Evgheni Oneghin, din romanul în versuri cu același nume. Regizorul își pune un nas roșu de clovn, iar ceilalți interpreți, din spirit mimetic, își împodobesc modest fețele cu o mică bandă roșie. Ludicul e prezent în scenă de la un cap la altul, manifestat în jocul șarjat, reliefat în gaguri coregrafice, în recuzita improvizată sau simbolică, dar mai cu seamă în scenariul cu aparența unui rechizitoriu didactic și moralizator.  Există mai multe nivele structurale ce interferează, pentru a menține un dialog continuu cu audiența și a o implica direct în procesul creator. Relația interpreți-spectatori este o componentă interactivă. Audiența din primele rînduri este adusă pe scenă doar ca să constate că nimeni dintre cei de față nu o înțelege pe Tatiana. Regizorul întreține small talk-uri cu spectatorii și îi invită pe scenă atunci cînd nu are la îndemînă destui actori. Transformarea rezonerilor în personaje se petrece imperceptibil, prin transferul narațiunii în dialog sau schimbarea vestimentației – mereu la îndemînă. Interpretele poartă mai multe straturi de care se debarasează, pe măsură ce îmbracă un nou rol, își demolează coafura sau adaugă artefacte. Iată un procedeu stilistic ce corespunde vizual și ideatic ideii de intertextualitate. Dacă textul lui Pușkin e plin de citate, mottouri, adnotări, scenariul conceput de Krymov divaghează, la rîndu-i, dezvoltînd motivele prezente în roman în disertații anecdotic-filozofice. Acestea sînt adesea însoțite de mișcarea scenică ce alternează momente semnificative din viața personajelor cu tablouri exterioare, de mare efect comic. Așa cum Pușkin ne introduce ad litteram în lecturile personajelor sale, Krymov reprezintă plastic spectacolele vizionate de Oneghin. Tema îngerească survine într-un mic teatru din carton pictat, deasupra căruia îngerul stilizat la o pană survolează, pînă să cadă – ca un fulg de zăpadă –, în edificiul fără acoperiș. O hilară scenetă coregrafică, pe muzica lui Piotr Ceaikovski din baletul Lacul lebedelor, e susținută de un duet în care regizorul poartă pe umeri lebăda albă în tutu, interpretată de asistenta de scenă. Conglomeratul se mișcă în tandem, lebăda își unduiește mîinile cu aceeași grație imponderabilă pe care regizorul fără cap o exprimă din picioare.  Intertextualitatea depășește sfera scenică, integrînd manifestul poetic, camuflat antitetic în vocea sarcastică și violentă a audienței. Un actor strecurat printre rîndurile de spectatori aruncă cu roșii către regizor: se mai poate vorbi despre marea cultură rusă, ignorînd demonii Marelui Imperiu ce devastează Ucraina? Ȋntr-o simplificată poetică imagistică, spleen-ul eroului, provocat de activitățile aristocratice – baluri sau spectacole cu îngeri și balerine –, interesat mai mult de dușmanii săi sau lumina dimineții, se reliefează pe fundalul rece și melancolic al lungilor ierni ruse, în tablouri hilare, în care doi interpreți își leagă în jurul brîului cozi și urlă ca lupii (pe muzică de orgă de Bach). Un altul își pune labe portocalii și baletează în acordurile invernale ale lui Vivaldi, întruchipînd o gîscă rătăcită ce derapează pe un lac înghețat. Peisajul este static, încremenit, depresiv, în consens cu dispoziția lui Oneghin. E semnalată absența motivului primei ninsori, atotprezente în opera altor poeți. Regizorul divaghează contextual către poezia Seară de iarnă, o altă creație reprezentativă, în contextul exilului politic al poetului la casa părintească din Mikhaǐlovskoe. Arestat în spatele ferestrei de furtuna de zăpadă și departe de lumea efervescentă a Sankt Petersburgului, poetul visează nostalgic la lumea copilăriei, invitîndu-și iubita doică să bea și să cînte cu el. Poezia curge, în timp ce una dintre interprete (AnyaZicer) face să ningă, din geanta ei roșie, cu confetti de zăpadă, deasupra capetelor protagoniștilor. Regizorul o ceartă fiindcă ninsoarea s-a încheiat prea repede. Femeia scutură geanta de ultimii fulgi și o pornește grăbită să aducă noi provizii. Este interceptată de către regizor, care constată că inefabilul scenei a fost deja ucis. Interpreta vorbește o engleză eliptică, cu un șarjat accent slav, și întruchipează femeia rusă cu burtă și șolduri proeminente – pe care le aruncă cu dezinvoltură, împreună cu acele de păr, înainte să devină Olga, sora Tatianei. Două eșafodaje de lemn cu angrenaje baroce de roți învîrtite manual pun în mișcare benzi rulante pe care aleargă anotimpurile – în succesiunea lor simplificată la iarnă și primăvară –, personaje în miniatură, reprezentate de cartoane desenate, deopotrivă cu sentimentele și dispozițiile lor. Reflecții despre trecerea timpului și a vieții plasează eroii antitetic, la intersecția dintre culturi. Între două anotimpuri, printre jucăriile-simbol, pe banda rulantă se învîrt condurii Tatianei, care pășesc hotărîți înainte. Ieșirea din iarna decepțiilor și a suferințelor, topirea zăpezilor aduc, odată cu primăvara, speranța unei vieți noi, Tatiana merge înainte, în timp ce Oneghin, reprezentat de broscoiul Kermit, din The Muppet Show, așezat cu spatele la direcția de mers, se uită – precum poetul în Seară de iarnă – mereu nostalgic înapoi.  Efervescenta fizicalitate scenică indusă de alternanța actorilor și distribuirea neunivocă a rolurilor realizează momente de comedie bufă. La petrecerea de ziua Tatianei, interpretul (Jackson Scott) ce l-a jucat pînă atunci pe Oneghin a preluat rolul lui Lenski; un spectator-figurant este invitat să-l întruchipeze pe Oneghin. E apostrofat fiindcă vine cu mîna goală de ziua Tatianei și i se înfige un cadou în mînă, să-și facă intrarea în cadru. Olga, cochetînd cu Oneghin, rămîne în sutien și pantaloni mulați, dovedindu-și natura flușturatică. Figurantul e îndemnat să scoată pistolul din cutia cadou și să tragă cu el asupra contelui Lenski.     Banda sonoră, esențială pentru diversificarea coregrafiei scenice, traversează diverse genuri muzicale, de la clasic, jazz, operă la folclorul idiș și slav.  Epilogul este un desăvîrșit rock 'n' roll executat de cuplul celor două surori din drama lui Pușkin, pe magneticul cîntec idiș, Bei mir bist du shein, interpretat de Andrew Sisters. Ȋn final, intră asistenta și invită audiența să-și aducă copiii în mijlocul scenei ce devine un munte de păpuși. Spectatorii sînt liberi să se fotografieze împreună cu păpușile și cu recuzita lăsată în dezordine. Păpușile ne zîmbesc enigmatic, animate de spiritul efervescent al reprezentației și de candidul suflet de împrumut al părinților lor de circumstanță." ["post_title"]=> string(55) "Intertextualitate scenografică în creația lui Krymov" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(52) "intertextualitate-scenografica-in-creatia-lui-krymov" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 09:32:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:32:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240811" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#36521 (24) { ["ID"]=> int(240713) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-17 16:23:37" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 13:23:37" ["post_content"]=> string(10093) "Vladimir Streinu scria într-o cronică la romanul Miracolul, publicată în 1939 în ziarul Timpul: „D. Dan Petrașincu [...] e drept să fie considerat între tinerii noștri romancieri ca unul dintre cei mai înzestrați, de la care putem aștepta, fără dezmințire, mai curînd sau mai tîrziu măsura întreagă a puterilor sale. D-sa știe să condiționeze ficțiunea de amănuntul material și mai ales de cel moral, pînă la punctul care o face reală“. Miracolul deschide seria romanelor de dragoste ale lui Dan Petrașincu. Ecourile dostoievskiene (elogiul suferinței și al bunătății din finalul cărții) sînt acum mai discrete, iar subtilele și minuțioasele analize psihologice ale scriitorului au de data aceasta, așa cum bine remarca tot Vladimir Streinu, un aer stendhalian. „Pe alocuri – scria criticul – Miracolul dă [...] impresia de lucru stendhalian; și această impresie vine nu numai din felul compunerii; ea se limpezește și din străduința d-lui Petrașincu de a ajunge la formulări morale scurte, cu înfățișare de maxime, cu care își seamănă narațiunea“. Opoziția dintre omul natural și omul abstract, care îl urmărește obsesiv pe Dan Petrașincu, revine și aici: protagonistul romanului, sculptorul Costin Gradea, reprezintă (dacă facem abstracție de momentele sale de criză) omul natural, cu instinctele sănătoase, care afirmă că „am renunțat de mult să cred că idealurile există înlăuntrul vieții. A cere vieții idealuri înseamnă a confunda planurile. Viața e una, idealurile alta. [...] Nu pot fi rafinat, nici interesant, fiindcă stau mereu întreg în fața vieții, cu toată complexitatea mea, cu toate posibilitățile mele rele și bune“. În schimb, prietenul lui Costin, Paul Florian, critic de artă și pictor ocazional, întruchipează omul abstract, cu sterilitatea și vanitatea lui: „Cînd mergea, privirea lui urmărea veșnic un punct aerian, la înălțimea streșinilor cel puțin. De o statură potrivită, nu-și închipuia că poate exista cineva mai înalt decît el; slab, numai oase, se credea puternic, «cu nerv», și înainta cu pieptul bombat și pasul ferm, adînc, greu de importanță: mersul lui sfida și înlătura totul din cale“. Costin pare un om împlinit, arta lui se bucură de succes și are o viață de familie armonioasă,  dar robustețea sa aparentă ascunde o anumită „morbiditate“, iar „în sufletul lui lupta se dădea, pe părți egale, între ordine și dezordine“, personajul integrîndu-se în categoria dedublaților din scrierile lui Dan Petrașincu. Cosmin intră astfel într-o perioadă de criză a capacității de creație, o criză al cărei prim semn e un „început de plictiseală care-l cuprindea pe neașteptate în mijlocul celor mai «inspirate» momente de muncă, de plenitudine. Elanul creator se frîngea ca o mlădiță lovită și fantezia împietrea într-o regiune sumbră, rece“. În aceste momente, protagonistul caută un sprijin în soția sa, dar are impresia că Elena e „limitată“, nu-l poate înțelege, armonia familială de pînă atunci se destramă tot mai mult, impasul creației este dublat de impasul conjugal și toate converg într-o criză existențială de o gravitate extremă. Acum „pierzînd încrederea în arta sa, sculptorul Cosmin Gradea pierdu și justa perspectivă asupra realității. Avea impresia că se plimba prin existență ca printr-un cimitir. O oboseală de moarte plana peste toate lucrurile și ființele, un crepuscul ca înaintea unui sfîrșit de lume. Cu o astfel de privire e imposibil să fii viu. Această a doua vedere îl prefăcea într-un cadavru în mijlocul realității“. Gradea are convingerea că nu poate fi salvat din această stare decît de un „miracol“, adică de un eveniment care să bulverseze banalitatea vieții de zi cu zi: „Privea cu spaimă la toți acești oameni grăbiți care plecau dimineața spre serviciile, spre munca lor [...]. Oameni fericiți că există, că se agită, că au o bucată de pîine zilnică. Dar  necesitatea aceea de altceva, a unui miracol mereu așteptat și care nu se întîmplă niciodată – există în toți, în mai mare sau mai mică măsură, sub diferite forme. Fără nostalgia lui, trupurile acestea ar fi simplă materie amorfă; ochiul n-ar vedea decît partea opacă a lucrurilor“. Are impresia că miracolul survine în momentul în care o întîlnește, la căpătîiul lui Andrei Corbu, un cunoscut aflat pe patul de moarte, pe Irène, personaj straniu, care îl fascinează, îl contrariază și de care se îndrăgostește în cele din urmă. Inițial, femeia „îl trezise la o reală curiozitate“, apoi „se întîmplase o modificare de planuri lăuntrice, așa cum se întîmplă  într-o clipă de revelație a unuia care caută credința“. Din momentul acesta, ca toți „bigamii“ din scrierile lui Dan Petrașincu, Cosmin Gradea e prins între două femei, „între concret și iluzie, între Elena și Irène, [...] între viața exterioară și cea interioară“. În mai mare măsură decît cuplul Florian-Cosmin, un fel de Narziss și Goldmund desprinși parcă din paginile lui Hermann Hesse, cele două personaje feminine reprezintă prezențele cele mai puternice din paginile romanului. Elena este femeia „pămîntească“; ea știe să sufere în tăcere în momentele de criză a relației cu Cosmin, se revoltă doar atunci cînd, însărcinată, vrea să păstreze copilul, spre nemulțumirea soțului ei, dar, descoperind că în viața sculptorului există și o altă femeie, se decide (de dragul lui și din dorința de a-l păstra lîngă ea) să avorteze și, din cauza unor complicații, e pe punctul de a-și pierde viața. Este femeia fertilă, capabilă nu doar să procreeze, ci și să stimuleze (așa cum arată finalul romanului) activitatea creatoare a soțului ei. Dar marea reușită a prozatorului este Irène, un personaj proteic, care își schimbă permanent fizionomia: e ba fascinantă, ba respingătoare; ba copilăroasă, ba feminină; ba candidă, ba frivolă; ba expansivă, ba reținută; ba sinceră, ba simulantă; ba se refuză, ba se oferă, e ba angelică, ba demonică. Relația ei cu Cosmin cunoaște mai multe faze: la început e un simplu flirt, apoi, după ce află povestea ei (fusese căsătorită din interes de mama ei cu un bărbat mult mai în vîrstă, apoi divorțase, avusese un amant care o părăsise, trecuse printr-o depresie de care nu se vindecase în întregime și se declară „moartă“ ca femeie), eroul vrea s-o ajute să „renască“, cei doi își propun să fie doar „prieteni“, Gradea e convins că a întîlnit „iubirea unică“, conchide că „de s-ar fi unit trupește totul s-a sfîrșit“, totuși, ei devin finalmente amanți, dar din momentul acela (care coincide cu cel al morții lui Corbu) pasiunea lui Cosmin începe să se răcească și el e tot mai dispus să se întoarcă la Elena. Irène rămîne unul dintre cele mai tulburătoare personaje feminine din proza interbelică. Octav Șuluțiu preciza în această ordine de idei: „Irène este o admirabilă siluetă feminină și Miracolul e interesant mai mult prin ea decît prin eroii principali: cuplul Cosmin-Elena. Și e admirabil analizat conflictul absurd la care îi duce căsnicia pe acești doi soți și e bine descrisă fizionomia de femeie simplă, dar devotată și caldă a Elenei. Dar prezența ambiguă și morbidă, imposibil de definit a Irènei, umple și copleșește tot romanul“. Finalul cărții îl găsește pe Cosmin alături de Elena, dornic să se reapuce de lucru la o sculptură abandonată și intitulată, nu întîmplător, Adam și Eva; suferințele prin care au trecut, puterea purificatoare a acestora se înscriu în scenariul unei experiențe inițiatice (sugerată simbolic de aventura alpină înfățișată în ultimele pagini ale romanului) ce îi ajută să descopere „înțelesul ascuns al căsniciei“. Acum lucrurile reintră în făgașul lor firesc: femeia „sterilă“, Irène, își descoperă sufletul geamăn în abstractul și neautenticul Florian, cei doi soți își propun să aibă un copil, iar sculptorul conchide că îi datorează Elenei „succesul acestui drum de întoarcere, fiindcă Dumnezeu o hărăzise cu o răbdare și o bunătate neobișnuită. «Îmi dau seama din ce în ce mai mult că bunătatea poate înlocui orice virtute pe pămînt» adăugă el gînditor“. Totodată, el  înțelege acum că „Irène, cu întreaga ei agitație, nu fusese decît o încercare, marea încercare a instinctului său de adevăr. [...] Sumbră și demoniacă, toată aventura aceasta precipitată nu făcuse decît să-l lege mai mult de Elena“.  Ca în orice experiență inițiatică, drumul spre paradis a trecut așadar, și aici, prin infern… Iar romanul de dragoste al lui Dan Petrașincu nu e cu nimic mai prejos decît acelea ale iluștrilor săi contemporani (Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Gib Mihăescu, G. Ibrăileanu, G. Călinescu), deși nu s-a bucurat de gloria postumă a acestora. Așa cum cred că am mai spus, Dan Petrașincu a fost un excelent romancier, ocolit de critica de după război (atunci, pentru că luase din 1950 drumul Occidentului), dar și de cea de după 1989, ignorat cu desăvîrșire de cititorul obișnuit, și se cuvine cu siguranță reevaluat.     " ["post_title"]=> string(16) "Irène și Elena" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(14) "irene-si-elena" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-17 16:23:37" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 13:23:37" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240713" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#36520 (24) { ["ID"]=> int(240744) ["post_author"]=> string(3) "713" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-17 16:26:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 13:26:01" ["post_content"]=> string(17669) "Prestigioasa Editură a Universităţii din Bucureşti a publicat, la începutul anului 2024, în colecţia „Eseuri“, volumul lui Ioan Milică, Fabrica de fraze: Eminescu în lumea presei, cu o Prefaţă semnată de cunoscuta lingvistă Rodica Zafiu (membru corespondent al Academiei Române din 2023). Importanţa exegezei universitarului ieşean (directorul general al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iaşi) este formulată de Rodica Zafiu încă de la începutul Prefeţei, după cum urmează: „Publicistica lui Eminescu primeşte, prin cartea de faţă, ceea ce merita de multă vreme: o analiză atentă, din partea unui cunoscător al integralităţii textelor, a unui stilistician cu multă experienţă şi simţ al limbii, capabil să detecteze savanta îmbinare a registrelor, reţeaua intertextuală, fineţea conceptuală şi strategiile retorice ale unui spectacol discursiv unic. Prea adesea filtrată şi decupată ideologic, proza jurnalistică eminesciană îşi dezvăluie acum profilul stilistic şi îşi redefineşte locul în istoria limbii literare“. Autorul cărţii, un cunoscător rafinat al operei eminesciene, observă cum, „din dorinţa de a-l înălţa pe poet, canonul interpretativ l-a surghiunit într-un lung şi nemeritat exil pe scriitorul angajat la gazetă“. Ioan Milică identifică, în istoria receptării publicisticii eminesciene, mai multe „chipuri“ ale jurnalistului, precum „ideologul, justiţiarul, patriotul, profetul, revoluţionarul ş.a.“, toate modelate de către unii interpreţi, prin adecvarea mai degrabă la spiritul vremurilor din posteritatea scriitorului şi mai puţin la circumstanţele epocii în care s-a format şi a activat gazetarul Eminescu.  Receptarea prozei jurnalistice eminesciene este marcată, după cum remarcă Ioan Milică, de un „principiu al incertitudinii“, fapt pentru care relevarea cu precizie a ceea ce a vrut „cu adevărat“ să transmită autorul, prin intermediul textelor sale, cititorului din epocă a fost atinsă de anumite limite. Autorul volumului are în vedere depăşirea acestor limite printr-o incursiune în „labirintul“ limbajului publicistic eminescian cu mijloacele de investigare specifice ştiinţelor limbajului: retorică, stilistică, pragmatică şi lingvistica textului. Stăpînind la perfecţie aceste instrumente de analiză, universitarul ieşean investighează fără riscuri tărîmul cu „reliefuri înşelătoare“ ale jurnalisticii eminesciene, deschizînd, în acelaşi timp, cititorului cărţii sale calea „către structurile de rezistenţă ale gazetăriei lui Eminescu“.      În cartea concepută sub forma unui foileton, episoadele au în vedere reconstituirea faţetelor imaginii scriitorului aflat în rol de gazetar şi refacerea pactului de lectură stabilit tacit între Eminescu şi cititorii articolelor sale de presă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În acest sens, Ioan Milică recurge, în principal, la „observarea tehnologiilor de comunicare jurnalistică, reconsiderarea ideilor care întreţin energiile stilului gazetăresc, cercetarea surselor explorate de scriitor, analiza compoziţiei articolelor şi studiul vectorilor care susţin edificiul retoric al publicisticii eminesciene“. Toate aceste secvenţe sînt analizate în capitole (episoade ale foiletonului) cu titluri semnificative precum: „Proletarii condeiului“ „Lumea de hîrtie“, „Cuvinte electrice“, „Mozaic şi basorelief“, „Mecanicism şi organicism“, „Teatrul vieţii“, „Proverbialul Eminescu“, „Anatomia invectivei“ şi „Chipuri de cerneală“. Pentru o incursiune adecvată pe tărîmul publicisticii eminesciene, Ioan Milică recreează contextul epocii şi examinează în amănunt, cu privirea expertului, tabloul lumii presei din veacul al XIX-lea (cu precădere din a doua jumătate a lui). Astfel, sînt relevate mai multe aspecte din presa vremii care şi-au pus amprenta, într-o oarecare măsură, asupra stilului jurnalistic eminescian (cum ar fi, spre exemplu, simbioza specifică epocii, între articolele de presă şi literatură sau dezvoltarea stilului publicistic, în tradiţia europeană, la confluenţa dintre retorică şi literatură).  În viziunea lui Eminescu, „presa nu-i cu mult mai mult decît o fabrică de fraze cu care făţărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului“, aflăm dintr-un articol publicat în Timpul, în 1877, la scurt timp după ce scriitorul plecase de la redacţia Curierului de Iaşi la Bucureşti, continuîndu-şi activitatea de gazetar la publicaţia conservatoare Timpul din Capitală, pînă în 1883. Titlul cărţii lui Ioan Milică este inspirat de sintagma „fabrica de fraze“ folosită de Eminescu în articol, iar textul integral (care este unul reprezentativ pentru modul în care redactorul se raporta la presa vremii – nu doar la cea românească – şi la activitatea colegilor de breaslă) deschide volumul dedicat de universitarul ieşean publicisticii eminesciene.  Volumul Fabrica de fraze ne dezvăluie, inevitabil, odată cu analiza prozei jurnalistice, şi trăsăturile dominante ale profilului ziaristului Eminescu. Concepţia lui în privinţa calităţilor pe care ar trebui să le deţină un autentic om al presei este sintetizată de Ioan Milică într-o frază reprezentativă: „În concepţia scriitorului, orice gazetar bun ar trebui să scrie limpede, natural şi din convingere, să cunoască temeinic limba de cultură şi să fie amicul devotat al gramaticii“. După cum reiese din numeroasele exemplificări cu fragmente citate, oferite de Ioan Milică, de altfel, în toate capitolele cărţii sale, Eminescu practica jurnalismul într-un mod exemplar, în spiritul adevărului, detestînd impostura şi eşecul, spre deosebire de unii aşa-zişi gazetari din spaţiul jurnalistic românesc, „indivizi fără caracter, fără talent şi fără ştiinţă de carte“, desemnaţi uneori prin sintagma „proletari ai condeiului“ (o castă ivită mai întîi în Occident şi încetăţenită ulterior şi în mediul jurnalistic de la noi).  Una dintre marile calităţi ale jurnalistului Eminescu era respectul pentru cititor (nu doar pentru cititorul presei de orientare politică conservatoare, ci şi pentru cititorul presei rivale, de orientare liberală). În primul rînd, informaţia oferită publicului (despre războiul din Balcani, pentru a da un singur exemplu) era mai întîi verificată în mai multe surse. S-a întîmplat acest lucru îndeosebi în perioada în care jurnalistul lucra pentru Curierul de Iaşi (1876-1877), cînd, în lipsa unui birou telegrafic, era nevoit să preia telegramele („cuvintele electrice“, cum le numeşte Ioan Milică) din diverse ziare româneşti şi străine (la mîna a doua, deci, şi cu întîrziere). Însă Eminescu le comunica citititorilor săi ştirile telegrafice abia după o verificare atentă, prin compararea surselor. Atunci cînd, în urma comparaţiei, observa că informaţiile despre unul şi acelaşi eveniment erau contradictorii („cuvintele electrice“ nefiind, prin urmare, o sursă demnă de încredere), jurnalistul oferea publicului, după cum ne spune Ioan Milică, chei de lectură în vederea unei receptări corecte a informaţiei. În al doilea rînd, Eminescu se pronunţa cu vehemenţă împotriva a ceea ce numim astăzi manipulare prin presă: prin intermediul zvonurilor (pe care le blama) şi prin influenţarea cititorului de către anumiţi pretinşi gazetari, prin intermediul sofismelor (folosite cu sau fără intenţie, pe care le detesta). Învăţatul jurnalist, un bun cunoscător al logicii tradiţionale, al teoriei argumentării, al filozofiei, al retoricii clasice etc., practica demascarea şi respingerea sofismelor, în articolele sale din presă, tot în beneficiul cititorului. El folosea, în acest sens, o terminologie pe înţelesul tuturor: „Sofisme cîte vreţi. Panglicării retorice, generalizări de ceea ce s-a susţinut în parte, strîmtări a tezelor ce s-a susţinut în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d-astea cîte vreţi. Niciodată, dar niciodată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr“, scrie jurnalistul într-un articol din Timpul, în 1881.  Mai trebuie menţionat că Eminescu îşi punea uneori în discuţie, în faţa cititorilor săi, şi propriile articole din presă. De asemenea, cel puţin la nivel declarativ, el îşi mai dezvăluie încă o calitate: respectul pentru adversar (unul imaginar, este drept), cu care s-ar fi angajat fără probleme într-o eventuală polemică, dar nu în orice condiţii. În acest sens, Eminescu spune că ar accepta lecţii de stil, însă doar de la un maestru al stilului (care să fie, deci, cel puţin egalul său), sau că ar accepta o eventuală consiliere, dar exclusiv de la un gazetar călăuzit de aceleaşi principii ca ale sale: „Cînd un om care lucrează tot în direcţia noastră, a adevărului, ne-ar da consilii, le-am primi; de la oricine nu le primim“. În afară de cele consemnate mai sus, Ioan Milică analizează şi numeroase alte aspecte legate de poziţionarea tînărului scriitor în raport cu publicul său: de pildă, pentru a da un singur exemplu, spre deosebire de alţi gazetari care priveau cititorul drept un martor, Eminescu îşi imaginează cititorul, într-o manieră originală, şi în postura de personaj. Universitarul ieşean identifică trei funcţii care evidenţiază natura colaborativă a pactului de lectură instituit tacit, între jurnalist şi cititorul articolelor sale din presă: informativă, formativă şi performativă. Impresionanta analiză pe care Ioan Milică o întreprinde cu privire la publicistica eminesciană urmăreşte să surprindă, după cum am amintit deja, ceea ce a vrut „cu adevărat“ să transmită Eminescu cititorului său, prin intermediul articolelor de presă, şi cum anume o face. Pentru a realiza acest lucru, exegetul are în vedere următoarele: 1) analiza compoziţională a textelor eminesciene (în capitolul „Mozaic şi basorelif“, autorul ne vorbește despre modul în care Eminescu valorifică, uzînd de o gamă variată de figuri de stil, atît elemente lexicale din tezaurul limbii populare, alături de formule lexicale culte, cît şi proverbe, zicale şi alte texte de înţelepciune din universul popular, alături de proverbe şi dictoane preluate din mediile culte; Ioan Milică îşi rafinează interpretarea făcînd distincţia între texte-mozaic şi texte-basorelief: „Sub aspect compoziţional, articolele eminesciene sînt texte-mozaic; prin arhitectura lor argumentativă sîntem îndreptăţiţi să le considerăm texte-basorelief. [...] Mozaicul evidenţiază simbioza de forme şi materii care alcătuiesc un întreg, iar basorelieful accentuează contrastele şi convergenţele dintre părţile întregului.“); 2) analiza modului în care energiile publicisticii eminesciene oglindesc contrastul dintre imaginea lumii ca maşinărie şi imaginea lumii ca organism (în capitolul „Mecanicism şi organicism“, exegetul ne arată, printre altele, cum anume experimentează Eminescu şi formule hibride ale celor două teorii de o mare putere explicativă: umanizarea mecanicului şi automatizarea organicului); 3) prezentarea modului în care Eminescu valorifică, ca nimeni altul în epoca sa, paradigma lumii ca teatru (în capitolul „Teatrul lumii“, autorul cărţii realizează o analiză complexă a prezenţei paradigmei theatrum mundi în proza jurnalistică eminesciană, avînd în vedere mai multe coordonate: a) sînt expuse, pe larg, sursele care l-au inspirat pe Eminescu în demersul său, printre care se numără operele lui Machiavelli, Oxenstiern, Anton Pann, Iordache Golescu şi mulţi alţii; b) Ioan Milică mai analizează, printre altele, şi modul în care Eminescu revitalizează, din perspectiva lumii ca teatru, literatura sapienţială rămasă de la Pann şi Golescu – asupra încercării jurnalistului de a restaura, în ziar, arta veche a cugetării lapidare, exegetul revine cu noi perspective şi în capitolul „Proverbialul Eminescu“; c) în sfîrşit, Ioan Milică are în atenţie şi vectorii retorici ai discursului publicistic eminescian în ceea ce priveşte valorificarea metaforei lumii ca scenă de teatru – cu o analiză detaliată a întregului arsenal retoric al prozei jurnalistice a lui Eminescu, exegetul revine în capitolul „Anatomia invectivei“; 4) în ultimul capitol al cărţii, intitulat „Chipuri de cerneală“, Ioan Milică pune faţă în faţă cele două chipuri ale scriitorului de geniu: chipul de cerneală din presă şi chipul de cerneală din scrisori. Primul chip este marcat de „indignare, furie şi exagerare“, iar pe cel de-al doilea chip al lui Eminescu sînt vizibile „suferinţa, tristeţea şi deznădejdea“. Cu aceste chipuri de cerneală a părăsit Eminescu lumea presei. Apoi a urmat „căderea“. Făcînd un exerciţiu de imaginaţie, după lectura cărţii, ne-am putea întreba dacă există vreun cuvînt în limba română al cărui înţeles să cuprindă în întregime complexitatea analizei pe care a făcut-o profesorul Ioan Milică publicisticii eminesciene. Cuvîntul potrivit ar fi, credem, acela de răs-bunare, în înţelesul pe care îl acordă Constantin Noica acestui termen. În Cuvînt împreună despre rostirea românească (1996), filozoful român ne spune că răs-bunare „însemna, în primul ceas, a face din nou bun ceva“. Referindu-se apoi la întunecatul cuvînt „răzbunare“, Noica îl răs-bună, arătînd cum el poate fi făcut bun, la fel cum, de pildă, „«vremea se răzbună», adică se face bună, se înseninează“*. Revenind la fragmentul din Prefaţa scrisă de Rodică Zafiu, reluăm din el o secvenţă: „Publicistica lui Eminescu primeşte, prin cartea de faţă, ceea ce merita de multă vreme [...]. Prea adesea filtrată şi decupată ideologic, proza jurnalistică eminesciană îşi dezvăluie acum profilul stilistic şi îşi redefineşte locul în istoria limbii literare“. Fragmentul distinsei lingviste poate fi interpretat, credem, şi prin prisma termenului răs-bunare: în cartea sa, Ioan Milică răs-bună publicistica eminesciană, adică o eliberează de toate ornamentele care i-au fost adăugate în timp (fie ele de natură ideologică sau de orice fel) şi o face să fie din nou bună, dezvăluindu-i adevăratul profil stilistic şi redefinindu-i locul în istoria limbii literare, aşa cum merita de multă vreme.

---

* Termenul de răs-bunare a mai fost preluat de la Constantin Noica şi valorificat, de pildă, de Gabriel Liiceanu, într-un text publicat pe contributors.ro, în legătură cu opera de artă Cuminţenia Pămîntului, a lui Brâncuşi. G. Liiceanu arată cum opera sculptorului român a fost răs-bunată, adică i-a fost redată, într-un anumit context, bunătatea ei iniţială. " ["post_title"]=> string(25) "Eminescu şi lumea presei" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "eminescu-si-lumea-presei" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-17 16:26:01" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 13:26:01" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240744" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#36519 (24) { ["ID"]=> int(240819) ["post_author"]=> string(4) "4722" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 10:09:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:09:16" ["post_content"]=> string(12624) "[caption id="attachment_240820" align="aligncenter" width="540"] Cires sacru la Imamiya-jinja, Kyoto[/caption] Primăvara își trimite ecoul în sufletele japonezilor – și nu numai – prin delicatețea florilor de cireș – sakura – care, ca simbol al vieții efemere, răsar, înfloresc și cad neputincioase la pămînt în doar cîteva zile. Dar cîtă vreme sînt îmbujorate, ele dețin atributele frumuseții supreme, trăite cu preaplinul ei și puterea bucuriei. Este ceea ce am simțit și eu în săptămîna cu cireși înfloriți, pe întreg parcursul drumului de aproximativ o oră de la Ōsaka la Kyōto. Porneam zilnic spre bătrîna capitală imperială, de dragul lor, poposind apoi prin cîte un templu, ca să îi pot admira în tihnă, și nu din mers.  [caption id="attachment_240821" align="aligncenter" width="540"] Hanami la Heian-jingu, Kyoto[/caption] Unii japonezi preferă să admire superbele flori în liniște și de aceea se îndreaptă spre munte sau spre malul unui rîu. Ei își au cireșul lor sau chiar crenguța lor, ignorînd astfel locurile împînzite de lume și dedicîndu-se doar acelui singur element, capabil de provocarea unei simțiri greu de exprimat în cuvinte. Sakura înseamnă poezie, dragoste, viață. Priviți de departe, Cei doi parcă vorbesc aprins Despre flori de cireș,  Dar în adîncul inimii Ascund și altfel de simțiri. (Ki no Tsurayuki, 868-945) Poezia de mai sus face parte din Kokinshū, prima antologie alcătuită din ordin imperial, în timpul împăratului Daigo (898-930). Ea cuprinde 1.111 poezii, în marea lor majoritate waka, iar în prefață, Ki no Tsurayuki, cu o contribuție majoră și în volum, subliniază tonul general al lucrării și trece în revistă cîteva dintre împrejurările în care se scriau poeziile: cînd poeții priveau florile de cireș scuturate din copaci într-o dimineață de primăvară; cînd ascultau cum cad frunzele într-o seară de toamnă; cînd oftau în fiecare an la vederea zăpezii și a valurilor reflectate în oglindă (metafore pentru „bătrînețe“); cînd, din pricina scurtimii vieții, se înfiorau la vederea rouăi de pe iarbă sau a spumei mării etc.  Ascultînd trilurile privighetorii printre flori și orăcăitul broaștei din apă, înțelegem că nu există nici măcar o viețuitoare care să nu cînte în felul ei. Prin poezie, fără nici un efort, Cerul și Pămîntul se înduioșează, zeii și demonii pe care noi nu-i vedem devin simțitori. Prin poezie, conversația dintre îndrăgostiți decurge lin, iar inimile celor mai aspri războinici se înmoaie. Revenind la sakura, datina privitului florilor – Hanami – își are originea într-un ritual religios asociat cu agricultura. În timpuri străvechi, japonezii nu înțelegeau apariția mugurilor și a florilor în copacii care păruseră fără viață peste iarnă, fenomenul părîndu-li-se supranatural, un miracol al zeilor. De aceea, au ajuns să creadă că florile pe care le vedeau indică prezența în copaci a unor zei ce urmau să le aducă roade îmbelșugate. Hanami începea cu incursiuni în păduri și parcuri, unde ei apreciau cam cîte flori au înflorit și se rugau în preajma lor pentru o recoltă bogată. Obiceiul de a bea, a mînca și a se plimba sub copacii înfloriți își are, de fapt, originea în sărbătorirea zeilor prin aducerea de ofrande. Hanami devine în foarte multe locuri un adevărat picnic sub cireșii înfloriți, ce dezvăluie bucuria japonezilor în fața miracolelor naturii, sakura – floarea florilor – contopindu-se cu propria lor ființă. Japonezii care se mai adună și în zilele noastre sub cîte un cireș înflorit se încarcă sufletește cu acea atmosferă feerică străbătută fie de veselie, fie de acorduri de shamisen. Programele de televiziune anunță în fiecare seară înaintarea „frontului“ de sakura, iar cînd condițiile meteorologice duc la modificarea lui, vuiește și presa. Cireșii înfloriți invadează, la începutul lunii martie, partea de sud a arhipelagului nipon, pentru ca apoi să se deplaseze spre Nord, pînă la mijlocul lunii mai. Ei se înscriu în mlădierile sufletului japonez, ce vibrează cu putere în fața frumuseților naturii.  * [caption id="attachment_240822" align="aligncenter" width="540"] Spectacol pe stradă[/caption] O sărbătoare asociată cu florile de cireș – sakura – este Yasurai-matsuri, care se desfășoară la Imamiya-jinja din Kyōto, în a doua duminică a lunii aprilie. Ea deschide seria sărbătorilor dedicate prevenirii epidemiilor devastatoare ce amenință sănătatea atît a oamenilor, cît și a recoltei. Conform credinței populare, se consideră că prin muzică și dans se pot liniști petreii agitați care zboară cu flori de cireș în cioc pe deasupra orașului Kyōto, gata să răspîndească boli, pe cînd petalele căzute simbolizează moartea naturii și caracterul efemer al vieții. Imamiya-jinja venerează o zeitate a sănătății și a vieții lungi. Se spune că, în perioada înfloririi cireșilor, ea își părăsește templul pentru a juca feste oamenilor, devenind astfel o zeitate patronatoare a bolilor. Pentru a-i liniști spiritul, Yasurai-matsuri aduce în prim-plan umbrele mari, decorate cu flori vii, dar și demoni gata să o distreze. Atît umbrelele, cît și demonii o atrag înapoi la templu, ca să-și protejeze enoriașii pe parcursul întregului an. Yasurai-matsuri își are originile în două ritualuri străvechi: goryo-e și chinka-sai. Primul a funcționat ca ritual de pacificare a sufletelor morților, în timp ce chinka-sai era considerat ca antidot capabil să învingă bolile cu ajutorul petalelor de cireș. În timpuri străvechi, japonezii considerau că ele acționează ca o forță ce descuraja epidemiile frecvente îndeosebi la schimbarea anotimpurilor și susțin și acum că nu sînt deloc blînde cu forțele malefice. [caption id="attachment_240824" align="aligncenter" width="540"] Hanagasa[/caption] În timpul sărbătorii, bărbați și copii costumați în demoni negri și roșii, unii dintre ei purtînd pălării împodobite cu flori, sar și dansează pe ritmul tobelor și al fluierelor, în incinta templului și pe străzi, mai cu seamă la intersecții, exprimînd și prin cuvintele yasurai bana („flori, odihniți-vă în pace“) dorința ca petalele de pe jos să nu fie purtătoare de molime. Ba dimpotrivă, să le atace. Energia celor care participă la sărbătoare pare de-a dreptul molipsitoare, dar eticheta te împiedică să le impietezi în vreun fel elanul. Așadar, contrar așteptărilor, demonii cu păr roșu și cei cu păr negru – figurile centrale ale sărbătorii – nu reprezintă ceva de rău augur, ci, dimpotrivă, sînt mesagerii de bun augur ai participanților, fiind considerați chiar protectorii lor pe tot parcursul distracției.  Despre umbrelele mari, roșii, decorate cu flori efemere, îndeosebi cu flori de cireș și camelii, se spune că sînt folosite ca o modalitate ingenioasă de a ispiti zeitatea templului să revină la sălaș, dar și pentru a pune pe fugă relele ce i-ar putea face pe oameni să sufere. Urmînd exemplul celorlalți, m-am adăpostit și eu pentru cîteva clipe sub una dintre umbrelele uriașe, împodobite cu flori, din curtea templului, în credința că voi fi ferită de boli întregul an. Florile de pe umbrele semnifică reîntoarcerea naturii la viață, cu toată bogăția și noblețea darurilor divine pe care ea le oferă. La Imamiya-jinja ne mai întîlnim cu un dar al naturii. E vorba de piatra misterioasă numită omokaru-ishi („piatra-grea-sau-ușoară“), despre care se spune că poate alina dureri sau poate împlini dorințe. Dacă freci cu ea partea dureroasă ori suferindă a trupului, suferința trece. (Nu mi-a spus nimeni în cît timp!) Iar ca să te ajute la împlinirea unei dorințe, tot ce ai de făcut este să o bați cu palma dreaptă de trei ori și apoi să o ridici. O lași ușor jos, o mîngîi cu palma tot de trei ori, punîndu-ți în gînd o dorință. O ridici din nou. Dacă o simți mai ușoară decît prima oară, dorința urmează să se împlinească." ["post_title"]=> string(51) "Japonia - tradiții vii. Hanami și Yasurai-matsuri" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(46) "japonia-traditii-vii-hanami-si-yasurai-matsuri" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 10:09:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:09:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240819" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#36518 (24) { ["ID"]=> int(240826) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 10:12:42" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:12:42" ["post_content"]=> string(4570) "Cătălin Șuteu, apelofo_b, OMG Publishing, 2023, 72 p. Dacă ar fi să alegi la întîmplare cîteva cărți de poezie scoase într-un an la edituri din România, vei descoperi că cele mai experimentale, neobișnuite, surprinzătoare se regăsesc cu precădere la OMG Publishing. Pe acest fond a apărut anul trecut poate cel mai neobișnuit debut al anului, apelofo_b de Cătălin Șuteu. Structurat în trei părți, fiecare scrisă de un alt heteronim, pe format A4, acest volum de dimensiuni mari (la propriu și la figurat) pare să fie o căutare a limitelor limbajului și a potențialului său de a defini o identitate. Îmi dau seama că asta sună cam general și e aplicabil oricărui volum de poezie, dar, în cazul volumului de față, limitele sînt împinse atît de mult, limbajul e atît de solicitat pentru a putea îngloba totalitatea unei existențe cronic online, încît textul devine un adevărat zid prin care cititorul trebuie să treacă, avînd în vedere și dispunerea aparent haotică a frazelor într-un text. Aici fac referire în special la prima parte a volumului, cea mai densă, dificilă, dar și cea mai interesantă din întregul volum. Dispunerea textului nu pare să urmeze vreo logică aparentă, fiecare nou pasaj fiind aranjat aparent după capriciul autorului, impresia creată fiind una de ADHD,  un ADHD generalizat la nivel social, în care ritmul societății actuale (haotic, fracturat, mereu sărind de la un subiect la altul, absurdist) dă și ritmul textului. Sau, altfel spus, un mozaic lingvistic, o cheie de decriptare a unei conștiințe în continuă metamorfozare sau degradare, depinde de perspectiva morală pe care o adopți. Îmbinînd un limbaj argotic specific mediului online cu limbajul normal, alternînd secvențe de romgleză cu română și chiar cu pasaje întregi într-o engleză foarte expresivă (reminiscențe ale tonalităților lui John Ashbery), apelofo_b, cel puțin în prima parte, nu pare să dorească să exprime ceva concret, ci mai degrabă să sondeze cum o conștiință caută să se exprime pe sine, astfel că nu consider că volumul e neapărat un struggle for language, cum sugerează Sofia Ilie în articolul său, ci mai degrabă un struggle for identity through language. De aici, poate, și opacitatea volumului, întrucît prima parte nu pare scrisă de o singură conștiință (sau voce) poetică, ci de mai multe, într-o luptă pentru control (asupra textului), identitate și atenție.          Toate acestea sînt aplicabile primei părți, cea mai reușită estetic vorbind dintre cele trei. Celelalte două părți sînt sau o încercare de abordare a sonetelor specifice lui Florentin Popa, fără a reuși să se fie mai mult decît imitații foarte reușite, sau o decantare a stilului maximalist din prima parte într-un minimalism echivoc. Dar, dincolo de asta, apelofo_b rămîne un debut impresionant și provocator, ce oferă o notă distinctivă în peisajul poetic contemporan, plasîndu-se cu mult înaintea rapsozilor postumani, always online, un volum care, cred eu, dorește (și reușește) să deschidă căi noi de abordare ale relației limbaj-identitate, nicidecum să le închidă, prevestind, prin maximalismul său, o apocalipsă a acestor tendințe. Cristi CĂLIMAN

" ["post_title"]=> string(27) "Cărturești vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "carturesti-va-recomanda-76" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 10:12:42" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:12:42" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240826" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#36517 (24) { ["ID"]=> int(240830) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 10:17:58" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:17:58" ["post_content"]=> string(5263) "Apocalipsa după Marta de Marta Petreu, Editura Polirom, 2011, 480 p.    Poezia Martei Petreu reprezintă (și) una dintre cele mai fulminante ipostaze ale optzecismului literar românesc, motiv pentru care titlul antologiei, Apocalipsa după Marta, este un indicator veritabil al semnificațiilor volumului ca atare. În cadrul studiului intitulat Scriitori români de azi, IV, în care era inclusă și Marta Petreu, Eugen Simion spunea următoarele: „Este curios că în acest proces de depoetizare, desolemnizare a universului și, deci, al poeziei, început de vechea avangardă, poetesele din generația ’80 ating un maximum de revoltă“ (Nicolae Coande, Observator cultural, 29 septembrie 2021, https://www.observatorcultural.ro/articol/marta-petreu-ciliciul-poeziei-ca-nesfirsita-autoflagelare/). Probabil amintind de titlul filmului documentar realizat în 1995 de Sorin Ilieșiu în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Apocalipsa după Cioran, și făcînd trimitere la preocupările îndelungate ale scriitoarei față de literatura și filozofia interbelicilor, acest volum cuprinde integrala poeziei scrise și editate de Marta Petreu pînă în anul 2011, un ultim volum de poezie apărînd ulterior, în anul 2014, Asta nu este viața mea. Apocalipsa cuprinde, astfel, opt volume de poezie, publicate în intervalul 1981-2006, iar despre această întreagă operă lirică a Martei Petreu, Norman Manea scria că se întrevede „marca adevăratei poezii, a adevăraților poeți“. În esență, expresia poetică a Martei Petreu este, concomitent, una a frusteții, dar și a unei subtilități stilistice (și, nu în ultimul rînd, estetice) tăioase, aceste două aspecte îmbinîndu-se într-o imagine neoexpresionistă. Cîteva exemple ar fi următoarele: „Luciditatea ca un țap în rut: excită atrage“, „Iată inima – cît o noapte de toamnă“, „Din cîte litere se compune o disperare/ domnul meu/ din cîte litere o tandrețe?“, „Stăm în somn ca-ntr-o tranșee/ frica noastră miroase umed a cîine“ etc. Totodată, în pofida ermetizării textului poetic, tematica ce transpare din substraturile acestuia abordează relația eului cu sine însuși, cu Celălalt și cu Dumnezeu, imposibilitatea mîntuirii prin artă (mai precis prin Poezie) și, nu în ultimul rînd, failibilitatea iubirii; sînt de amintit aici versuri precum: „senzualitatea se manifestă ca frica – desfigurează“, „toate singurătățile excesive sînt asemănătoare iubirii“, „Și-ntreb: Doamne/ de partea cui stă astăzi/ (gîfîitoare ca o dorință) mînia;/ cine plătește/ nopțile noastre veșnic amînate“ etc. Ceea ce este remarcabil cu privire la expresia poetică a Martei Petreu în raport cu percepția cititorului este faptul că dimensiunea ermetică a poeziei nu este absolută, în cadrul acesteia existînd mereu un element facil recognoscibil care direcționează înțelegerea generală. Acestea fiind spuse, antologia poeziei Martei Petreu poate reprezenta o recomandare de lectură potrivită pentru o (re)apropiere de poezia românească optzecistă cu accente neoexpresioniste, dar ale cărei mize depășesc granițele (auto)stabilite ale literaturizării actului scrisului, ale (auto)anchetelor ideologice și ale inadaptărilor sociale. În același timp, poezia sa rămîne într-o neclintită congruență cu sine, fapt care face ca lectura acesteia să fie asemenea unei întoarceri neîncetate la o experiență (sau stare) care nu (mai) poate fi trăită decît pentru totdeauna; exemplu: „În fiecare zi îmi repet:/ lucid sînt/ orgolios să fiu;/ noi știm sfîrșitul euforiei –/ o scrisoare neterminată/ ce supraviețuiește deopotrivă destinatarului și autorului“. Concluziv, poate cea mai frumoasă interogație formulată cu privire la poezia Martei Petreu este cea a lui Nicolae Coande: „[...] te întrebi ce fel de Zeu a putut permite această făptură pentru care poezia înseamnă frumusețe care se autoflagelează la nesfîrșit“.   Carina JOSAN

" ["post_title"]=> string(25) "Bufnițele vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "bufnitele-va-recomanda-86" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 12:21:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 09:21:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240830" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#36516 (24) { ["ID"]=> int(240817) ["post_author"]=> string(4) "2608" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 09:53:27" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:53:27" ["post_content"]=> string(1478) "Și parcă zbor pe skiuri ude În spate mă izbește-un val... Văd numai aur și milioane... Dar parcă nu-i totul normal…! Un gol olimpic împletește Eiffel-ul și cu Sacre-Coeur... Degeaba dau cu vîsla-n pește... De-un pat uscat mi-e tare dor! De-atîtea nopți mă antrenez Să prind în plasă mingea-flutur... Pămîntul ud îl tot forez... Amară-i cupa! Nu mă bucur! De mîine, jur! Poți să fii sigur! Revin la dialog social! Nici tremurînd, nici tresărind,  Voi trage podul de la mal…!  " ["post_title"]=> string(46) "Locuri și sporturi. Canotaj olimpico-bacovian" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(44) "locuri-si-sporturi-canotaj-olimpico-bacovian" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 09:53:49" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:53:49" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240817" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#36515 (24) { ["ID"]=> int(240741) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-17 16:22:56" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 13:22:56" ["post_content"]=> string(7085) "[caption id="attachment_240742" align="alignright" width="192"] Amitav Ghosh, Palatul de cristal, Traducere din limba engleză de Adina și Gabriela Rațiu, Editura Litera, Colecția „Clasici contemporani“, București, 2023, 708 p.[/caption] Cunoscutul scriitor Amitav Ghosh, încununat cu Premiul Médicis étranger pentru romanul The Circle of Reason, finalist la Man Booker Prize cu Sea of Poppies, tradus în 30 de limbi, a apărut în traducere română la Editura Litera cu două romane, Insula armelor și Palatul de cristal. Amitav Ghosh este un scriitor care îmbină ingenios în scrierile sale ficțiunea, mentalitățile diverselor locuri și istoria colonialismului și postcolonialismului din India, Birmania și Malaezia, explorează concepte precum identitate, patrie și destine personale, creînd un univers ficțional bogat, inedit și conferind o mare savoare narațiunilor sale. Palatul de cristal este un roman cu multe straturi, întins pe mai multe decenii, care reunește înăuntrul său multiple povești personale intersectate cu marea istorie a colonialismului, cu diverse forme de dictatură, cu războaie și revoluții. Romanul nu este numai rodul ficțiunii, ci și al amintirilor încredințate de tatăl (locotenent-colonel Shailendra Chandra Ghosh, cărui îi este dedicat acest roman) și de unchiul autorului, Jagat Chandra Datta. De asemnea, la baza romanului a stat o documentare consistentă (memorii, jurnale de călătorie, dicționare geografice, articole și însemnări). În plus, autorul a călătorit în diverse locuri (India, Malaezia, Birmania și Thailanda), unde s-a întîlnit și a discutat cu mai multe persoane. Mare parte a călătoriilor și documentării a fost finanțată de New Yorker. Autorul întrețese mai multe fire narative în acest roman, care este atît unul picaresc, urmărind aventurile și viața adolescentului Rajkumar, un indian orfan ajuns în Mandalay (Birmania Centrală), cît și o saga a familiei sale și a celor cu care stabilește legături de rudenie sau prietenie.  Prima parte a romanului începe in medias res, cu sosirea trupelor britanice în Mandalay. Invazia britanică, capitularea Birmaniei, luarea cu asalt a Palatului de cristal, reședința regelui Thebaw și a soției sale, Supayalat, sînt povestite din perspectiva lui Rajkumar. Vandalizarea palatului regal îi permite să analizeze reacțiile oamenilor, de la rapacitate la respect față de familia regală, precum și să o vadă și să se îndrăgostească de Dolly, o tînără servitoare care se ocupă de cele două prințese. Rajkumar și Dolly sînt despărțiți de vîrtejul istoriei, care-i poartă pe fiecare în altă parte. Dolly va pleca în exil în India, la Ratnagiri, împreună cu familia regală, în timp ce Rajkumar va rămîne în Birmania ca ucenic pe lîngă John Martins, zis Saya John, un negustor chinez convertit de mic la catolicism. Și, cu vremea, Rajkumar va deveni negustor de lemn și se va îmbogăți, devenind importantul domn Raha. Între timp, naratorul ne înfățișează viața familiei regale în Ratnagiri, decăderea ei, traiul plin de lipsuri, precum și întîlnirea și prietenia lui Dolly cu soția prefectului, Uma. Finalmente, Dolly și Rajkumar ajung să se întîlnească și să-și întemeieze o familie în Birmania, la Rangoon. Fiul lui Saya John, Matthew, va merge în Malaezia, unde își va ridica un conac și va crea o plantație de arbori de cauciuc. Văduvă, Uma va ajunge în America, la New York, unde luptă pentru drepturile indienilor, apoi se va întoarce în India, convinsă de dreptatea demersurilor lui Mahatma Gandhi. Toate aceste personaje se vor încrucișa la un moment dat, vor lega alianțe de rudenie și prietenii. Destinele lor sînt arătate nu numai în conexiunile cu ceilalți, ci și cu împrejurările politice și istorice, care îi fac să treacă prin multe momente de reștriște, chiar devastatoare, împrăștiindu-i care încotro. Astfel, cu pricepere, imaginație și firesc, naratorul descrie pe mai multe pagini impactul celui de Al Doilea Război Mondial asupra vieților lor. Năvălirea trupelor japoneze în Birmania și în Malaezia îi va lăsa fără avere și pe drumuri pe Rajkumar și Dolly, în timp ce unul dintre fii lor, Neel, își va pierde viața. Familia lui Matthew se va destrăma și ea, iar plantația va fi preluată de unul dintre lucrătorii de încredere. O bună parte a narațiunii este dedicată trupelor indiene nevoite să lupte în război alături de britanici, oferind o perspectivă multiplă asupra războiului și a independenței Indiei față de Imperiul Britanic. Problemele colonialismului nu devin niciodată discursive, ele sînt relevate prin impactul asupra oamenilor și prin discuțiile lor, întodeauna dintr-o perspectivă personală, ceea ce face totul mult mai convingător. Amitav Ghosh descrie situațiile și întîmplările la firul ierbii, cu o mare putere de observație. Viața pe o plantație de cauciuc sau pe o exploatație de tec te surprinde prin concretețea și detaliile revelatoare. Descrierile, reflecțiile personajelor și conversațiile lor conferă romanului o extraordinară verosimilitate, încît îți spui că universul ficțional ar putea căpăta realitate. Chiar ai impresia că ești acolo, vezi și trăiești alături de personaje. Narațiunea stufoasă a lui Amitav Ghosh pare făcută din seva vieții. Personajele sînt bine reliefate, rotunde, au trăsături distincte și sînt prezentate în contexte precise și prin acțiuni conforme cu credințele, viziunile și opțiunile lor existențiale. Palatul de cristal este un roman bine construit, captivant, care te poartă pe nesimțite prin lumile sale. Vă recomand cu entuziasm să-l citiți." ["post_title"]=> string(41) "O călătorie în lumile lui Amitav Ghosh" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(38) "o-calatorie-in-lumile-lui-amitav-ghosh" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-17 16:22:56" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 13:22:56" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240741" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#36514 (24) { ["ID"]=> int(240701) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-16 08:21:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-16 05:21:16" ["post_content"]=> string(6798) "Dacă pînă de curînd existau dispute politice între diverse curente ideologice – cu toate variantele lor – și era un conflict, deseori în forme violente, între ceea ce numim democrație și vechea autocrație, acum lucrurile par să se schimbe. Pe nesimțite. Chiar dacă autocrațiile nu au dispărut și sînt pe cai mari în diverse colțuri ale lumii (din China comunist-capitalistă și Rusia putinistă la regimul ayatolahilor din Iran și cel ultracomunist din Coreea de Nord). În democrații și-au făcut loc suveraniștii și progresiștii – ptiu, ptiu, să nu fie de deochi! – mai mult sau mai puțin radicali. Așa-numiții suveraniști s-au ițit dintre vechii conservatori și naționaliști-populiști de toate nuanțele, iar așa-zișii progresiști au apărut din foști liberali/ecologiști/democrați mai de stînga, cu vederi radicale. Din prima tabără, a suveraniștilor, ar face parte personalități de talia și factura lui Donald Trump și demagogia lui Victor Orban. Proiectul lui Trump, Make America Great Again, a ridicat în picioare o masă variabilă de alegători nemulțumiți de nivelul de trai (dar și de asaltul milioanelor de imigranți, mai mult sau mai puțin legal pătrunși pe sol american, cam zece milioane, care nu pot fi expulzați încă, și de alte milioane care asaltează gardurile de zece metri inutil ridicate de Administrația americană etc.) și bagă în sperieți partenerii europeni cu eventuala ieșire din NATO (în fond, o mai veche obsesie a politicii interne americane, în care izolaționismul a avut cîștig de cauză, pînă la atacul-surpriză de la Pearl Harbour, care a pus pe jar imensa industrie americană și a mobilizat o națiune care nu doar a cîștigat Al Doilea Război Mondial, dar a condus și la căderea comunismului prin pierderea de către URSS a costisitorului Război al Stelelor).  Acum, situația pe plan mondial e alta: situația economico-socială precară, asaltul schimbărilor climatice, cu toate belelele adiacente – inundații catastrofale, încălzirea globală, secete prelungite, taifunuri și uragane de neimaginat, care dau peste cap nu doar economii, ci popoare întregi –, la care se adaugă, de doi ani, și războiul din Ucraina. Și, mai nou, conflictul din Gaza, Israelul fiind pus cu spatele la zid și obligat să-și protejeze propriii cetățeni după dezastrul din 7 octombrie 2023. Situația e gravă și fluidă. Atac terorist la Moscova, bașca amenințările Iranului cu alte acțiuni contondente, o ipoteză luată în calcul la toate nivelurile politico-militare.  Ce va fi după puzderia de alegeri din diverse colțuri ale lumii, vom vedea. Și noi, aici, în România, ce facem, ce se întîmplă? E bine. Chiar dacă mereu ne văicărim de rău. Gîlcevi de tot felul, bumbăceli la nivel local, ieșiri la rampă zgomotoase, multă vorbărie. Că ăla a zis, că celălalt n-a spus așa, acuze, măscări, multă retorică și gestică, mahalagism cît cuprinde. De ce? Pentru niște biete – nu puține rînduri, altminteri – alegeri. Suveraniștii – patria în sus, Neamul și Țara în jos, tricolorul peste tot, de parcă nu poți fi iubitor de glie și ortodoxie și fără prea mare tam-tam, adică discret, responsabil, cum o fac destui dintre contemporanii noștri –, oploșiți sub pulpana noului partid AUR, extrem de vocal și vizibil mai ales prin prestația zgomotoasă a liderul maxim George Simion (variantă caricaturală a lui Vadim Tudor), tot zgîndăresc/tulbură apele politice oferind penibile scene de naționalism virulent. Și de antioccidentalism/antiamericanism de sorginte PCR-FSN-istă („Nu ne vindem țara!“), dar care nu reușesc să coaguleze un program concret de gestionare a unei țări ca România. Ceva acolo, de sămînță. Doar cu vocalize prin piețe și îmbrînceli prin Parlament, nu ajungem nicăieri. Cu toate angaralele ei pe cap și vecinătățile cu Ucraina beligerantă, România reușește să se mențină pe linia de plutire. Dincolo de nemulțumirea generală și acuzele reciproce ale actanților politici. La viitoarele serii de alegeri, partide aflate într-o cruntă adversitate cîndva – PNL și PSD – au bătut deja palma să găsească niște candidați comuni, astfel încît să oprească ascensiunea unui presupus adversar precum AUR. Doar că...  Doar că nici opoziția nu-i mai brează decît AUR-ul. USR-ul progresist 100% s-a aliat cu Dreapta Unită a lui Ludovic Orban și resturile unui PMP al lui Traian Băsescu (care, între noi fie vorba, a lăsat ouă clocite prin toate partidele politice din România), dar nu reușesc să strîngă suficiente voturi pentru a aduna o masă critică în rîndurile unei opoziții neputincioase. Și atunci, sigur că sîntem martori ai unui vodevil în care dreapta și stînga se logodesc din interes electoral, ca să coaguleze un angrenaj al puterii și să administreze gologanii europeni și cei din propria vistierie. Și așa se ajunge la un soi de Hora Unirii, în care, la mijloc, se joacă Perinița. Fripturiștii și suveraniști și progresiști – cei ai lui Soros, nu? – își dau mîna, mai pe față, mai pe dos, mai la vedere, mai prin excesul de aplicare a legii („Nimeni nu-i mai presus de lege“, nu?), ca să ieșim la liman. Nu mai contează cine va cîștiga alegerile. Și cine se va sui în șaua prezidențială. Avînd protecția NATO și sprijinul celor peste două duzini de surate, dar și girul altor partenere din Uniunea Europeană, vom fi scutiți de orice surprize urîte. Dacă e bine, de ce ne tot văicărim că e rău? Nu e de înțeles. Vine și 1 Mai, vin și sărbătorile pascale ortodoxe, apoi vacanțele, concediile, trai pe vătrai, neneacă! Să ne bucurăm!" ["post_title"]=> string(43) "Suveraniști, progresiști și fripturiști" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(38) "suveranisti-progresisti-si-fripturisti" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 12:17:31" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 09:17:31" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240701" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#36513 (24) { ["ID"]=> int(240812) ["post_author"]=> string(3) "717" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 09:41:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:41:11" ["post_content"]=> string(8731) " Actorul Constantin Cojocaru (6 mai 1945 – 13 aprilie 2024) a fost unul dintre artiștii atipici ai scenei românești – și a căror întîlnire cu generația post-2000 de regizori a fost un dar nesperat pentru teatru și spectatori. Radu Afrim a fost cel care a eliberat, mai mult decît oricine altcineva, copilul bătrîn unic din Țîcă Cojocaru. (I.P.)   Noaptea pe la două, la un pahar de  vin, într-un apartament uriaș din Esch-sur-Alzette, pe care'l împart cu actorii. Îi zic lui Țîcă: 'Trebuie să scrii o carte cu toate astea. Nimeni nu le mai știe'. El știa totul despre lumea veche a teatrului. E posibil ca o bună parte a acelei lumi să nu fi existat. Dar asta nu deranjează pe nimeni. Toți ascultăm și rîdem. Era genul de povestitor strălucit la care nu contează unde se termina realitatea și unde începe ficțiunea. Țîcă merge ultimul la culcare. Sta singur la încă un pahar și mă gîndesc că își continuă poveștile în gînd.   Dimineața e primul la repetiție. Cu mintea limpede, se concentrează  pe intrarea impecabilă în lumea lui Alzheimer. Îl joacă pe Cioran cu vedere spre moarte. La Avignon, după terminarea spectacolului, se face coadă la ieșirea actorilor. Lumea vrea să vorbească cu Țîcă. În franceză. Face glume. Spune bancuri în limba lui Molière. Franțuzoaicele beau vin roșu cu el și el le povestește.   'Tzîcă, dacă te nășteai în Anglia, sir Ian McKellen ar fi trebuit să se refugieze în România.' Glumeam sau nu. 'Aș face cu tine un remake după Vicious, dar n'ai partener.' Nu glumeam. Repetam la joimegajoy. Dorina Lazăr aduce de'acasă bunătăți să punem pe masă. Piftie. Să nu se mai prefacă actrițele că mestecă în gol. 'Cîntă ceva, Tzîcă', zic. 'N'am ureche.' 'Ba da, ai.' Se urcă pe frigider cu buchetul de flori de plastic în mînă și începe să cînte ceva în franceză, însă cumva, într'un tempo de marș sovietic. 'Ce'i asta, Țîcă?'  'O melodie din tinerețea mea. Singura pe care o știu.'  'Ok. E comică. Rămîne în spectacol.' Au trecut ani pînă să descopăr că era, de fapt, Le premier bonheur du jour. Françoise Hardy. Și nu e comică. Prima fericire a zilei s'a transformat în prima tristețe a zilei de ieri, cînd am aflat ca Țîcă a plecat. Lucrez la un spectacol despre doliu. Las coregrafa să lucreze cu actorii. Mă uit cîteva minute la ei. Nimic nu e bine la scenă. 'Și totuși, cel mai bun lucru al zilei e că nimic nu e bine la scenă', mă gîndesc. Ies în fața teatrului. Soarele în orașul din sud (sudul vindecă de tristețile nordului). Trec pe lîngă o vitrină stupidă cu rochii de mirese și'l văd pe Țîcă în rochia albă, sclipitoare, de travesti bătrîn în care l'a îmbrăcat Hereasca pe vremuri. Și Victoria Cociaș îi cîntă Somewhere over the rainbow. Extrem patetic. Dar adevărat. Ca tipul pe care'l joacă. Nu însă mai patetic decît dilema străveche a juriilor UNITER, 'îl nominalizăm la cea mai bună actriță sau la cel mai bun actor?'. Zîmbesc amar. 7 oct 2011. Sms în care îi urez baftă la premiera pe care o are cu un regizor. 'Cum merge?', întreb. Îmi răspunde: 'Nu e ca la tine cînd nu eram sigur de nimic și asta era perfect. Acum am un fel de siguranță cam dubioasă'. L'am vrut în Hoți, spectacolul pe care l'am făcut la TNB după ce lucrasem cu el la Avalanșa tot acolo. Mi'a răspuns în sms: 'Las sînge spunîndu-ți că nu pot veni. M-am dat cu capul de pereți ca să pot spune asta. Viața-mi uneori mi-e dură'. Dacă nu poate Țîcă, mai bine fac femeie din personaj, îmi zic. Am adus'o pe diva Lilly Ghiță de la Constanța pe rol. 'Nu te las să zbieri și să ridici mîinile în aer.' O singură dată i'am spus asta lui Țîcă, la prima noastră colaborare (Nevrozele sexuale ale părinților noștri). Cu interdicția asta a început o colecție neprețuită de subtilități și bucurii pe care mi'a oferit'o la scenă, în orele de repetiții dintr'o vară de neuitat la Nebunia noastră cea de toate zilele. Lîngă Caesar și Coca Bloos. Care începea să refuze să mai urce pe scenă tocmai cînd voiam să fac cu ea și cu Țîcă o piesă nordică, În curînd vine timpul. Sms de la Țîcă: 'Înțeleg, nu noi frămîntăm coca, Coca ne frămîntă pe noi'. În 2012, repeta la un alt regizor la Odeon. Sms: 'Sînt cu Marius Damian pe rol. Dublură. («Să fie cineva cînd tu pleci» – Dorina L.)'. În ani, mă suna periodic la telefon. Lui îi răspundeam întotdeauna. Știam că nu mă sună ca să'mi ceară ceva. Era dintre puținii care se bucura să audă vocea prietenilor. 'La mulți ani de ziua frămîntărilor noastre, Radu.' La ziua teatrului. Ultima dată l'am văzut în curtea TT, repetam acolo, el venise cu un spectacol în doi actori. Era schimbat. Umbla greu. Viața se oprea la ceva distanță de privirea lui. Și curiozitatea copilului-bătrîn pe care i'l dădeam mereu să'l joace nu mai era acolo. În ochi. M'a invitat la spectacol. Nu m'am dus. Mi'era prea teamă. Nu'mi pare rău că nu m'am dus. Nu'mi pare rău. Mă opresc la cafeneaua mea din orașul sudic. Scot telefonul. Îi scriu Flaviei, coregrafa spectacolului despre doliu: 'Lasă actorii acasă. Nu mai am chef'. Caut în listă numărul lui Țîcă. Îl găsesc. N'am șters niciodată vreun număr al cuiva care a plecat. Le păstrez acolo. Cine știe. Îi scriu sms băiatului care cîntă în spectacolul la care lucrez: Vreau să înveți pentru final I've looked at clouds from both sides now.

" ["post_title"]=> string(7) "Tzîcă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(5) "tzica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 09:41:11" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:41:11" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240812" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [26]=> object(WP_Post)#36512 (24) { ["ID"]=> int(240743) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-17 16:22:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 13:22:20" ["post_content"]=> string(17171) "  

Ficțiune autori străini 

Gabriel García Márquez, Ne vedem în august, Editura Rao  Edward Powys Mathers, Mandibula lui Cain, Editura Litera   Elif Shafak, Insula copacilor dispăruți, Editura Polirom  Zoulfa Katouh, Cît timp înfloresc lămîii, Bookzone   Isabel Allende, Numele mi-l știe vîntul, Editura Humanitas Fiction  Frank Herbert, Dune, Editura Nemira Alex Michaelides, Furia, Editura Litera  Abi Daré, Fata care și-a găsit vocea, Bookzone   Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere, Editura Humanitas Fiction   Delia Owens, Acolo unde cîntă racii, Editura Trei  Alasdair Gray, Sărmane creaturi, Editura Polirom   

Ficțiune autori români

Radu Paraschivescu, Ce vrăji a mai făcut pisica mea, Editura Humanitas Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor, Editura Polirom  Radu Paraschivescu, Astăzi este mîinele de care m-am temut ieri, Editura Humanitas Ioana Pârvulescu, Inocenții, Editura Humanitas  Octavian Soviany, Casa din Strada Sirenelor, Editura Hyperliteratura  Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Editura Humanitas  Eugène Ionesco, Singuraticul, Editura Nemira  Lavinia Braniște, Mă găsești cînd vrei, Editura Polirom Simona Goșu, Stela, Editura Polirom   

Poezie 

Andrei Dósa, Ultima familie tradițională, OMG Publishing Nichita Stănescu, Cuvintelor, necuvintelor, Editura Cartier  Emil Brumaru, Infernala comedie, Editura Polirom  George Roșu, P.R. – Poezii Rele, OMG Publishing  Teodora Coman, Piesa de rezistență, Editura Nemira  Alina Purcaru și Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei, vol. 1, Editura Cartier  Dan Sociu, Cum reușești, viața mea, Editura Polirom  Ana Blandiana, Integrala poemelor, Editura Humanitas  Nora Iuga, Fetița strigă-n pahar, Editura Nemira  Nora Iuga, Ca motorul unui Ford din 1931, Editura Casa de pariuri literare   

Istorie

Bill Fawcett, 100 de greșeli care au schimbat istoria, Editura Litera  Lavinia Betea, Prințesele roșii. Femei și bărbați, părinți și copii în ideologia și cotidianul comunist, Editura Corint  Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas  Juan Jacinto Muñoz-Rengel, O istorie a minciunii, Editura Polirom  Marc David Baer, Otomanii: hani, cezari și califi, Editura Humanitas  Hannah Jewel, 100 de femei afurisite. O istorie, Editura Nemira   Brian Jeffrey Maxon, Florența. Istorie și strălucire, Baroque Books & Arts  Peter Burke, Istoria ignoranței, Baroque Books & Arts  Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Editura Polirom  Peter Frankopan, Drumurile Mătăsii. O nouă istorie a lumii, Editura Trei   

Critică / Istorie literară / Studii literare Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tînăr romancier, Editura Humanitas Fiction 

Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, Editura Vellant Virginia Woolf, Aventura lecturii, Editura Spandugino  Mortimer J. Adler, Charles Van Doren, Cum se citește o carte. Ghidul clasic pentru o lectură inteligentă, ed. a II-a, Editura Paralela 45  David Damrosch, Cum comparăm literaturile, Editura Tracus Arte  David Damrosch, Ocolul Pămîntului în 80 de cărți, Editura Tracus Arte  Paul Cernat, Bacovia și noul regim al literaturii, Editura Eikon  Eduard Wilson-Lee, Catalogul cărților naufragiate, Editura Art  Walter Benjamin, Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice, Editura Tact   Louise Rosenblatt, Cititorul, textul, poemul. Teoria tranzacțională a operei literare, Editura Art   

Cărți pentru copii 

K. Brubaker Bradley, Războiul care mi-a salvat viața, Editura Arthur  Roald Dahl, Matilda, Editura Arthur  Rachel Renée Russell, Însemnările unei puștoaice 1. Povestiri dintr-o viață nu chiar atît de fabuloasă, Editura Arthur  Andy Griffiths, Copacul cu 52 de etaje, Editura Arthur  Jeff Kinney, Jurnalul unui puști 18. Floare la ureche, Editura Arthur  Dav Pilkey, Dog Man #2.  Dog Man se dezlănțuie, Editura Arthur  Tommy Greenwald, Cum să faci să nu citești, dar să te umpli de bani, Editura Arthur  Roald Dahl, Charlie și fabrica de ciocolată, Editura Arthur  Jeff Kinney, Jurnalul unui puști 1, Editura Arthur  Florin Bican, Apolodor explorator. Apolodor pe crestele Carpaților, Editura Arthur   

Eseu / Publicistică / Studii culturale Elena Ferrante, Între margini, Editura Trei 

Cătălin Vasilescu, Bestiar. Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații, Editura Humanitas  Ioana Burtea, Fără instrucțiuni de folosire, Editura Nemira   Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Înapoi la argument, Editura Humanitas  Yves Michaud, Arta chiar s-a sfîrsit. Eseu despre hiperestetică și atmosfere, Asociația Culturală Contrasens Jacques Attali, Istoriile și scenariile de viitor ale educației, Editura Polirom  Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna, Editura Humanitas  Dan Alexe, Babel. La început a fost Cuvîntul, Editura Humanitas  Pascal Bruckner, Din prietenia unui munte, Editura Trei  Fredric Jameson, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului tîrziu, Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu  

Cărți de călătorie

David Neacșu, Cartea înălțimilor, Editura Humanitas   Grete Tartler, Povestiri din Orient, Editura Polirom  Christine Thurmer, Drumeții de lungă distanță, Editura Aqua Forte Nuseir Yassin Kilipir, Bruce Kluger, În jurul lumii în 60 de secunde, Editura Trei  Gabriel García Márquez, Călătorind prin Europa de Est, Editura Rao   Silviu Reuț, Hoinar prin America Latină, Editura Humanitas Marius Chivu, Trei săptămîni în Atlas, Editura Humanitas   Liviu Stănescu, Am fost la capătul lumii, Editura Humanitas Ioan T. Morar, Provence, ținutul secret, Editura Polirom  Sabina Fati, Ocolul Mării Negre în 90 de zile, Editura Humanitas " ["post_title"]=> string(38) "Top Vînzări Librăriile Cărturești" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(35) "top-vinzari-librariile-carturesti-2" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-18 09:49:26" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 06:49:26" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240743" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [27]=> object(WP_Post)#36511 (24) { ["ID"]=> int(240802) ["post_author"]=> string(4) "5117" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 09:00:12" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:00:12" ["post_content"]=> string(3242) "[caption id="attachment_240805" align="alignright" width="200"] Foto de Cătălina Flămînzeanu[/caption] Obişnuiam să pictez în Cişmigiu, lîngă izvorul lui Eminescu. În mod ciudat, era linişte, deşi eram înconjurat de liceeni îndrăgostiţi de viaţă şi de bătrîni îndrăgostiţi de trecut. Îmi plăcea să-i observ. Acolo m-a găsit doamna Stănescu într-o zi tropicală de toamnă. S-a oprit şi s-a holbat la tabloul meu. „Ăsta-i doctorul Mogoş“, mi-a zis, arătînd spre una din amalgamul de feţe. „M-a operat pe cord acum 40 de ani. S-a prăpădit a doua zi, înainte să apuc să-i mulțumesc“. Mi-a zîmbit trist, eu i-am zîmbit distant. În drum spre casă, zîmbetul mi s-a transformat în frustrare. Nu-mi aminteam unde stau. Mi-am amintit, în schimb, că adresa mea e trecută în buletin. Trebuia să fie. Era. A doua zi, o tînără l-a recunoscut în tabloul meu pe cel care îi înapoiase în urmă cu cîteva luni portofelul pierdut. Ar fi vrut să îi mulțumească, dar bărbatul a dispărut cînd ea îşi număra banii. Nu erau toți. Lipseau vreo 50 de lei. Probabil taxa de returnare. Dar femeia i-ar fi dat oricît. Avea în portofel o poză cu fratele ei, singura care-i mai rămăsese. După ce a plecat, am dat să plec şi eu. Dar nu avem unde; nu mi-am mai amintit de buletin. Timpul a trecut şi oamenii s-au înmulţit. Un bărbat a recunoscut-o pe fosta lui vecină de care era îndrăgostit, dar pe care n-a avut curajul s-o invite în oraş. Un altul, pe profesoara de română. „Cînd nimeni n-a crezut în mine, ea m-a încurajat. M-a lăsat corijent, iar acum, la rîndul meu, am devenit profesor de română. Am auzit ca a emigrat în Germania. Livrează colete pentru Amazon.“ Fiecare zi venea cu o nouă poveste. Însă poveştile mele se împuţinau. Uitam cine sînt. Dispăream. Pînă cînd o picătură de ploaie a aterizat pe pînză. Apoi alta. Şi alta. Şi alta. Cînd m-am uitat în sus, deja ploua torenţial. M-am uitat înapoi la tablou. Culorile se amestecau. M-am panicat. Am încercat să-l protejez. Am apucat șevaletul. M-am grăbit spre un copac. Pînza era un dezastru. Ochii îmi erau injectaţi cu furie. Apoi, din senin, mi-am amintit adresa mea. M-am oprit. Feţele oamenilor din tablou deveneau hidoase, eu îmi aminteam ce mîncasem cu cîteva ore înainte. Humus cu ceapă coaptă. Mi-l dăduse o femeie după ce o recunoscuse în tabloul meu pe doamna de la care cumpăra cafea în fiecare dimineaţă în drum spre muncă. Mi-a zis să zic „bogdaproste“. Am zis. Bun humus. Mi-am amintit şi că apoi am aruncat caserola la coşul de gunoi. M-am dus să verific. Era acolo. Apoi m-am uitat din nou la tablou. Arăta înfiorător. Am oftat uşurat şi m-am dus acasă.   Eduard Gabriel Molnar este scenarist.

" ["post_title"]=> string(32) "Portrete sentimentale. Regăsire" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(30) "portrete-sentimentale-regasire" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 09:00:12" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:00:12" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240802" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [28]=> object(WP_Post)#36510 (24) { ["ID"]=> int(240825) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 10:51:09" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:51:09" ["post_content"]=> string(16090) "Nu sînt activistă feministă, nici militantă antifeministă. Am luat lucrurile așa cum au fost și sînt în ordinea/dezordinea lumii. Dar nici nu sînt indiferentă la ce se întîmplă în jurul meu. Încerc să fiu un observator/martor al lumii din care fac parte. Încerc mereu să înțeleg ce se întîmplă. Cu și fără cărți, dincolo de ele. Știu că nu pot schimba mare lucru, dar accept eforturile altora de a crede că putem fi mai buni și drepți. Schimbarea și progresul fixează doar ceea ce stă la baza gîndirii antice grecești, „De la cîte fire de nisip începe o grămadă?“. Încă se caută răspunsul. Bref. De aceea nu am avut prejudecăți în a citi o carte după numele, apartenența etnică sau religioasă, orientarea sexuală a autorului/autoarei. Nu am fost conștientă, cînd citeam Robinson Crusoe, dacă Daniel Defoe e scriitor sau scriitoare, și Vineri, sălbaticul domesticit, e de altă culoare decît stăpînul său. (Oare se mai publică prin SUA această carte pe care am apucat-o în copilăria noastră, fără laptop și tablete?) Sau atunci cînd mă emoționam la Cei trei muschetari, îmi era indiferent faptul că printre ei se găseau doar bărbați și Milady – eroină din roman, pentru cei care nu știu cartea lui Dumas, ea spunea senin I am lost. I must die. Nu știam boabă de engleză la acea dată, noroc cu traducerea din nota de la subsol. Nu mai lungesc această divagație, pur și simplu așa s-a nimerit să pun una lîngă alta cărți semnate de patru autoare, după o emisiune TV despre feminism, în care s-au spus lucruri extrem de judicioase. Patru cărți, patru autoare, fiecare aducînd ceva diferit pentru cei care nu vor să renunțe la citit. Silvia Colfescu este o remarcabilă editoare. Printre puținele care funcționează într-o lume dominată de bărbați. Și care, pe lîngă efortul și abnegația de a duce în spate o editură, ne mai livrează din cînd în cînd și cîte un op cu virtuți literare de primă mînă. O povestitoare înnăscută și versată memorialistă își dovedește virtuțile și în volumul-album – căci mulțimea de ilustrații ce însoțesc materialul narat și plin de picanterii de epocă se îmbină fericit – pus sub semnul nostalgic-matein al unor Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene vechi și noi (Editura Vremea, 2023, ediție revizuită și adăugită). Tante Santa – care era urîtă/pocită, înaltă, costelivă, dar care, scuzați, n-a purtat niciodată chiloți, wow, triumful spiritului asupra materiei – glosează subtil-ironic autoarea – sau Tante Marie, mică, subțire, pînă la 84 de ani a mers cu bicicleta printr-un București care mai văzuse demoazele bicicliste, iar în anii ’80 ai secolului trecut locuia într-un demisol cu sora ei, Tante Alexandra, care purta un nume cu rezonanță domnească. Și tot așa. Și încă. De citit alene, fără grabă. Tante Grigia, femeia tuturor nepotrivirilor, sau Rodica A., mătușă prin alianță a unei verișoare, ajunsă prin jocul ielelor posesoarea unor multiple moșteniri, apartament, mobilă, bijuterii, și numai cei care au trăit în comunism știu ce trasee au urmat toate aceste. Povești, istorii umane, urbane, existențiale, prin care se perindă și unchi, intrăm prin multe case, căsuțe, mătăsuri, bune maniere, franceza ca lingua franca, vile de tot felul, grădini, străzi pitite – Visarion, Povernei, bijuterii – arhitectonice, epice, parfum de epocă, trecutul devine mireasmă, abur, Bucureștiul este încă plin de mistere. La care Sivia Colfescu mai șterge praful de pe albume vechi cu ilustrații ce nu mai pot deschide litigii de drepturi materiale. Cei din fotografii, una mai interesantă decît alta, nu sînt cei care se perindă prin cuvinte. O bună găselniță – în timp deja numele poate că nici nu mai au importanță, iaca, niște unii din alte vremuri –, ițită din considerații juridico-familiale. Multă emoție în aceste proze scrise cu vîrful unei pensule cu păr de veveriță. Numai bun de a picta, cît mai fin, fire de iarbă. O lume care a fost, o lume care merită a fi redescoperită. Nu doar pe internet. O carte-album ca o invitație la Șosea. Chiar dacă au dispărut bătăile cu flori, cine știe, un viitor primar – ca Pache Protopopescu – să reînvie frumoasa tradiție bucureșteană.  Tot am auzit și ascultat pe apucate formația Sfinx – care, alături de Roșu și Negru, Olimpic 64 sau Pheonix (lista e mai cuprinzătoare), a activat cu brio prin anii ’70-’80 ai secolului trecut. E greu de închipuit peisajul real al unei epoci din care a supraviețuit doar imaginea (falsificatoare) a Cenaclului Flacăra. Nu sînt aici locul și momentul de a încerca o rememorare și eventual de a polemiza cu privire la moștenirea acelor ani. Și totuși, despre liderul formației Sfinx va fi vorba într-o carte în întregime dedicată unui om de cultură – ei da, veți descoperi din cuprinsul cărții multiplele fațete ale unei reale și complexe personalități, nu doar muzicale. Talent, dar și exigență. Căutările lui multiple, dincolo de succesul de scenă și de public, pînă la plecarea din țară în plin comunism. Dan Andrei Aldea (1950-2020), chitaristul absolvent în 1968 al faimosului Liceu de Muzică „George Enescu“ și care, din același an – lucru rar la toate secțiile învățămîntului artistic! –,  a studiat vioară, la Conservatorul din București, astăzi Universitatea Națională de Muzică din București, absolvit cu brio în 1973. Despre un muzician complex, instrumentist de geniu și un real „muncitor intelectual“, în cel mai adînc sens camilpetrescian, precum Dan Andrei Aldea este vorba în cartea semnată de Dana Andrei-Aldea, pictoriță și artistă vizuală la rîndul ei, cu titlul misterios Piatra mea Albă. Dan Andrei-Aldea (Editura Integral, 2023, ediția II-a, revăzută și adăugită, lucrare îngrijită și prefață de Costel Postolache, postfață de Mike Godoroja, călduroasă și generoasă, da, dacă ar fi fost născut la Londra, amicul lui ar fost așezat lîngă Lennon și Clapton). Un volum multistratificat, abil alcătuit, din varii mărturii ale muzicianului aflat într-un dialog socratic cu iubita lui soție. Motorul și al unei frumoase povești de iubire, la care se adaugă un lung șir de schimburi epistolare – internetul ca bun comunicator – și comentarii de tot felul, avînd ca bonus un interviu (nepublicat) din 2017, luat de Maria Petrovna în 2017, cu care se închide volumul. O elegantă peripatetizare prin viața unui muzician complet, instrumentist, solist vocal, aranjor și compozitor, deopotrivă. Un muzician ce a abordat o largă paletă stilistică, de la muzică clasică la pop-rock, în care a excelat. Dincolo de variatele divagații pe teme muzicale, de interogațiile existențiale, dincoace de căutările de dincolo de sunete, descoperim un om. Care nu este interesat musai de succes – care artist n-ar fi?! –, ci de aflarea unor adevăruri legate de sensul vieții. A învățat să se retragă în sine. Să tacă. Să iubească viața și pe cei din preajmă. Nu e puțin lucru. Mi-e greu să rezum în două cuvinte conținutul unei frumoase cărți – zeci de fotografii spun la fel de mult ca și mărturiile lui Dan Andrei-Aldea, care pot fi accesate și prin cele 37 de QR-uri. Avem un smartbook care ar releva și admiratorilor de azi ai lui Taylor Swift că și în România s-a făcut muzică de calitate. Tare aș mai revedea filmul Nunta de piatră, la care, alături de Dorin Liviu Zaharia, Dan Andrei-Aldea a semnat coloana sonoră.  În cu totul alt registru ne situăm dacă poposim în miezul a două volume dedicate universului spiritual grec. Mituri și legende ale Greciei Antice. Zeii și Mituri și legende ale Greciei Antice. Eroii (Editura Meteor Press, 2023) sînt două incursiuni în lumea Antichității grecești semnate de Rodica Chiriacescu, editoare de cursă lungă și traducătoare cu o vastă bibliografie. Furați de cotidian și contingent, mai avem azi răbdare să plonjăm printre zeii și eroii lumii antice grecești? Mai pot fi eroii și zeii Greciei un bun model pentru generațiile de azi care mînuiesc mai lesne tableta și telefonul mobil decît junii greci sabia scurtă și arcul? Avem nevoie de lumea antică să înțelegem lumea de azi în toată complexitatea ei? Da, da, desigur. O lume în care Zeus, Prometeu și Ares – zeul războiului, nu?! – se intersectează cu Hera și Artemis, iar Atena se ia la întrecere cu Poseidon. Ce mai știm din toate aceste povești fabuloase ale unei Antichități grecești din care percepem o suită de ruine și plaje însorite în ritm de sirtaki? Mărturisesc afinitățile mele cu lumea greacă. Zei sau eroi deopotrivă. Cu CV-urile lor doldora de isprăvi de vitejie – și uitasem ce au realizat Perseu și Heracles, cu viețile lor spectaculoase și eroice, Teseu, Orfeu și Euridice; despre istoriile argonauților ce să mai vorbim? O lectură pe cît de incitantă, pe atît de necesară. Scoaterea din programa școlară a limbii latine și a celei grecești mi se pare o eroare de strategie didactică de cursă lungă. Cele două volume ale Rodicăi Chiriacescu ne ajută să nu uităm de temeinicia și originile culturii noastre europene. Chiar dacă, azi, Castor și Pollux așteaptă cuminți finanțări europene. Surpriza cea mare a acestui grupaj este însă un spectaculos Manual pentru bunici (Editura Paralela 45, 2023), care m-a încîntat. Nu mi-e rușine să recunosc, mai sînt în stare să mă emoționez la subiecte/teme/gesturi/însemnări/povești dintre cele mai simple. Naturalul și firescul încep să piardă teren în dauna artificialului, a complicațiilor de tot felul. De ce mi-a plăcut mult această mică lucrare editorială – căci, pe lîngă o inspirată machetare și tehnoredactare, mai cuprinde și un mare număr de fotografii/ilustrații, abil asezonate, completînd un text care parcă curge de la sine. Da, despre parenting – n-aș zice că mă dau în vînt după noile cuvinte din limba română precum kidnapping, bullying, fasting sau casting – și grandparenting este vorba în această mărturie a unei femei, mamă și activă educatoare, atașată de oameni și copii, deopotrivă. Care dovedește și reale calități literare, pe lîngă cele educativ-parentale (sic + sîc!). La concret, arta de a fi bunic nu este o ocupație simplă, presupune mult devotament, răbdare, toleranță și înțelegere, pe lîngă noile achiziții tehnologice puse la îndemîna  noastră, cu toate satisfacțiile, bucuriile, obligațiile, răspunderile și belele (belea = necaz, limba turcă) ce decurg din statul toată ziua pe capul celor mici, care, evident, sînt mai altfel decît cei din generațiile precedente. Avem o consistentă secțiune „Cărțile“, în care sîntem plimbați printr-un gingaș domeniu, care duce atît la educație, la cultură, dar și la ceea ce azi se numește pompos dezvoltare personală. Ultima secțiune a cărții, cea mai simpatic numită „Almisme“ (de la Alma, fata în jurul căreia se țes toate poveștile – „Ce desert vrei, Alma? Plăcintă de vaci!“), jocuri de cuvinte, stîlcite (suptmartin = submarin) sau inventate (dințist pentru stomatolog), cum numai inocența celor mici poate naște („Nu cînt, îmi exersez gura“) și care l-ar fi făcut fericit pe Urmuz pentru inventivitatea dovedită („Care e mîncarea ta preferată?“, „Salată de spanac cu varză…“, „Serios?“, „Păi, teoretic...! Practic îmi plac dulciurile!“. Din lipsă de spațiu am ales puține astfel de perle). O „Scrisoare către bunici“ ne este livrată de o povestitoare profesionistă din Israel (Revital Rafaeli, mamă a trei copii care iubesc cărțile), ce ne oferă cîteva sugestii, foarte bune și pentru cei care nu au copii. Cititul și cărțile, parte componentă a unei educații fără prea multe mofturi. Umorul și ironia fină nu lipsesc și fac un util parteneriat cu multele sugestii concrete de ce ar trebui să facem și cum să ne comportăm cu copiii de azi. Care nu mai sînt precum cei de ieri, care nu seamănă cu nimeni. Sînt unici. Și totuși, sîntem convinși, cu tandrețe și emoție, că ne putem înțelege nu doar cu ei, ci și cu noi înșine. Față de toate ororile care se perindă pe micile ecrane zi de zi și alimentează temeri în spațiul public pentru lumea de mîine, tot ce găsim în acest Manual pentru bunici al Arcadiei Solum este o undă de speranță și frumos, precum Parcul Herăstrău la început de primăvară." ["post_title"]=> string(56) "Lecturi în vremuri de austeritate. Femei. Patru autoare" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(53) "lecturi-in-vremuri-de-austeritate-femei-patru-autoare" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 10:58:31" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:58:31" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240825" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [29]=> object(WP_Post)#36509 (24) { ["ID"]=> int(240712) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-17 17:20:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 14:20:20" ["post_content"]=> string(13462) "

Aprilie la Celula de Artă

În a doua jumătate a lunii aprilie, în spațiile galeriei neconvenționale Celula de Artă, publicul este invitat să participe, pe 19 aprilie, la expoziția Locus Sigilli, a artistei Laura Sima, la Celula de Artă din Bd. Carol, nr. 53, și pe 27 aprilie, la expoziția de artă cu vînzare re-LEAF, la salonul permanent din Palatul Bragadiru (Calea Rahovei nr. 147-153), un eveniment conex al competiției de pictură live „Art Battle”, care va avea loc în aceeași dată.

Despre identitate, într-o lume care ne aruncă în anonimat

Laura Sima își propune să recupereze un discurs identitar aflat la intersecția dintre obiectele purtabile și imagine, dintre amprenta unei ștampile și bijuterie într-o perioadă în care mass-media și rețelele sociale au, în final, efectul contrar – ne aruncă în anonimat. Laura Sima este designer de bijuterie, cu practici de lucru interdisciplinare între grafică și obiect. Are la bază studii în Comunicare Socială, este doctor în Filologie al Universității din București, Şcoala Doctorală „Spaţiu, Imagine, Text, Teritoriu”, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii. Expoziția va putea fi văzută la orice oră pînă pe 19 mai.

Artă în ediție limitată și competiție live de pictură

Pe 27 aprilie, în cadrului celei de-a treia ediții a competiției de pictură live Art Battle de la Palatul Bragadiru, va avea loc și deschiderea expoziției re-LEAF, ce continuă conceptul LEAF (Limited Edition Art Fair), festivalul de artă în serie limitată ce își propune să prezinte publicului serii mici de lucrări de artă realizate prin cianotipie, serigrafie, colaj, gravură, fotografie analog, dagherotipie, grafică, monotip, print, lucrări originale sau copii personale inspirate de opere celebre, toate cu prețuri accesibile, pentru toți iubitorii și colecționarii de artă.  Mai multe detalii atît despre artiștii care expun la re-LEAF, cît și despre cei care vor fi selecționați pentru competiția Art Battle se vor găsi în curînd pe Facebook și Instagram Celula de Artă. Celula de Artă a debutat în 2017 ca un spațiu cu deschidere stradală, care și-a propus să permită lucrărilor să evadeze din spațiul clasic al galeriei, pentru a interacționa cu un public nou, care nu obișnuiește să participe la vernisaje; în acest context, nemaiexistînd o barieră fizică și temporală între obiectul de artă și privitor, se creează un dialog liber, direct și nonconformist. Galeria vine în sprijinul creației contemporane în ariile tematice ale artelor vizuale și încurajează dezvoltarea de noi forme de expresie artistică accesibilă la orice oră, în spațiul-vitrină de pe B-dul Carol nr. 53, pentru publicul stradal.  Cu o prezență de peste șase ani pe scena artei din București, Celula de Artă a susținut peste 200 de evenimente (expoziții, performance-uri, live-uri). Începînd cu anul 2022, Celula de Artă și-a extins activitatea printr-un pop-up window în cadrul programului Feat. Kulterra, ce găzduiește „artă în vizită“, dar și la Galeria Verticală din incinta Random Space, la ArtSafe, singurul depozit profesional și autorizat de artă și obiecte de colecție din România și la Palatul Bragadiru, grație sprijinului oferit de Bulevart.

S-au deschis înscrierile pentru Bursa „Alex. Leo Șerban“ 2024

Cineaștii, jurnaliștii și criticii de film din România se pot înscrie pentru o nouă ediție a Bursei „Alex. Leo Șerban“, în cadrul Festivalul Internațional de Film Transilvania (14-24 iunie 2024). În valoare de 2.500 de euro, bursa a fost inițiată în memoria unuia dintre cei mai apreciați critici de film din țara noastră și va fi oferită și în acest an în parteneriat cu Conceptual Lab by Theo Nissim. Înscrierile vor avea loc pînă la data de 10 mai, prin intermediul formularului disponibil pe site-ul festivalului. Ajunsă la cea de-a noua ediție, bursa le este dedicată profesioniștilor din industrie cu vîrsta de maximum 35 de ani: cineaștilor aflați la primul sau al doilea lungmetraj, tinerilor jurnaliști și criticilor de film. Sînt eligibile proiectele de lungmetraj – ficțiune sau documentar – aflate în dezvoltare sau preproducție și proiectele editoriale axate pe cinema (carte, revistă, website, emisiune, vlog, blog etc). Dosarele de aplicație trebuie să cuprindă o descriere a proiectului, o scrisoare de motivație și CV-ul participantului. Cîștigătorul va fi premiat la gala de închidere a celei de-a 23-a ediții. TIFF își propune să contribuie ulterior la realizarea proiectului viitorului bursier, prin intermediul programelor pe care le derulează. Proiectul Revizia de Film a fost desemnat cîștigător la ediția din 2023 a bursei. O Mențiune Specială, în valoare de 500 de euro, i-a fost acordată lui Octav Chelaru pentru dezvoltarea proiectului Rara Avis. Totodată, o Mențiune Specială, în valoare de 1.000 de euro, oferită de Conceptual Lab by Theo Nissim și TIFF, va recompensa performanța unui actor sau a unei actrițe din România, sub 35 de ani, care s-a remarcat într-un scurtmetraj sau un lungmetraj lansat în 2023. Anul trecut a fost premiat actorul Sergiu Smerea pentru rolul din Balaur (regia: Octav Chelaru). Bursa „Alex. Leo Șerban“, iniţiată de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Romanian Film Initiative, a fost acordată pentru prima dată în 2012, la TIFF, în memoria unuia dintre cei mai importanți critici de film români, Alex. Leo Șerban. La primele trei ediţii, bursa era destinată exclusiv tinerilor jurnaliști și critici de film, cîștigătorii beneficiind de un sejur de perfecţionare profesională în contextul creativ al Festivalului de Film Românesc de la New York, Making Waves, organizat de Romanian Film Initiative. Începînd din 2018, înscrierile sînt deschise și pentru proiecte ale regizorilor sau scenariștilor, iar pe lîngă premiile în bani, cîștigătorii primesc și invitații la Zilele Filmului Românesc de la TIFF. 

Epic, Excentric, Exotic: line-up complet pentru Electric Castle 2024

Massive Attack, Bring Me The Horizon, Queens of The Stone Age, Chase and Status, Sean Paul și Paolo Nutini – așa arată capul de afiș al celei de-a X-a ediții a festivalului Electric Castle. Alți 300 de artiști din toate genurile muzicale vor fi prezenți la Castelul Banffy, din Bonțida, între 17 și 21 iulie, pentru a crea o nouă ediție epică, eclectică, exotică, explozivă.  Epic – dincolo de clasamentele trend-urilor momentului, există artiști ce scriu istorie în muzică. Massive Attack și Queens of The Stone Age au creat stiluri muzicale, devenind repere pentru generații întregi de muzicieni, în timp ce trupe precum Bring Me The Horizon și Chase and Status revoluționează prin versatilitate și apetitul de a experimenta în zone muzicale diferite. Electric Castle 2024 înseamnă ca, în doar cinci zile, să ai șansa de a le vedea show-urile live și a fi parte din această istorie. Eclectic – Electric Castle a avut dintotdeauna curajul de a provoca, iar Sean Paul, unul dintre cei mai prolifici artiști dancehall din toate timpurile, este surpriza ediției. Imaginea sa e tot ce te-ai aștepta de la un rapper născut în capitala stilului reggae, însă palmaresul în hituri (1.2 miliarde de ascultări doar în 2023) și premii (Grammy, AMA, Billboard) spune mult mai multe despre ambiție, talent și puterea de a crea un brand. În registrul opus, Paolo Nutini vine cu un cocktail de rock și soul, o voce care răscolește emoții și peste 20 de ani de carieră care i-au adus milioane de fani.  Cei doi se alătură unui anturaj muzical creat de organizatori pentru a scoate fanii festivalului din zona de confort. Cu Marc Rebillet, cel mai țicnit DJ al momentului, Shaquille O’Neal aka DJ Diesel aka vedetă NBA convertită în star drum and bass, Sevdaliza, artista ce experimentează cu ritmurile iraniene în muzica pop, și L'Entourloop, proiectul colectiv condus de doi francezi ce pozează în „bunici ai hip-hopului“, Electric Castle refuză rețetele în line-up și își urmează propriul instinct creativ. Exploziv – Electric Castle înseamnă cinci zile de party nonstop, întreținut, anul acesta, de regina muzicii tehno, Nina Kravitz, Hernan Cattaneo, un nume important în progressive house, DJ Shadow, maestru în arta de sampling, Kungs, Todd Terje, și mulți alți DJi în premieră în festival. Revin la castel Sasha și Bonobo, producători descoperiți de fanii festivalului la primele ediții și mereu foarte bine primiți aici. Pentru cei care își iau energia din rock, aventura muzicală va trece prin metal alături de frații Max și Igor Cavalera, fondatorii Sepultura ce au reînregistrat două dintre albumele „clasice“ ale trupei și le vor prezenta live, într-o formulă nouă, Sleaford Mods, probabil cea mai punk trupă din UK la ora actuală, sau garage rock cu Iguana Death Cult și She Wants Revenge. Palaye Royale adaugă un strop de eleganță în line-up, cu stilul lor unic, autodefinit ca fashionart-rock.  Exotic  –  ritmuri latino, africane sau orientale își găsesc spațiu pe cele 10 scene ale festivalului și la ediția a X-a. Fie că vor cînta în spaniolă, precum iLe, cîștigătoare a Latin Grammys pentru Cel mai bun album urban, în turcă, așa cum o fac Derya Yildirim & Group Șimșek, sau pe ritmuri congoleze, o premieră prin concertul Fulu Miziki, artiștii aduc o importantă contribuție la misiunea festivalului de a promova muzică de calitate din întreaga lume. Artiștii români rămîn în centrul atenției și la ediția a X-a a festivalului: Subcarpați, Vița de Vie, Coma, Vama, Irina Rimes, Byron, Delia, Șuie Paparude, CTC și alte zeci de nume sînt confirmate de către organizatori.    Lista completă a artiștilor prezenți la Electric Castle 2024, toate tipurile de abonamente disponibile și opțiunile de cazare în campingul festivalului pot fi găsite pe www.electriccastle.ro" ["post_title"]=> string(5) "LA ZI" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(8) "la-zi-95" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-17 18:08:25" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-17 15:08:25" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240712" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [30]=> object(WP_Post)#36508 (24) { ["ID"]=> int(240828) ["post_author"]=> string(4) "1033" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 10:15:05" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:15:05" ["post_content"]=> string(7609) "Si Fondane rejoint d’abord les grands contempteurs de la raison (et si apparemment irréligieux que soit son esprit) faut-il lui refuser de confiner à quelques valeurs qui relèvent du sacré? (Jean Lescure, în Poésie et Liberté, p. 201)   Pentru început, cîteva cuvinte despre Jean Lescure: s-a născut la Asnière-sur-Seine, în 1912. În 1938, debutează cu un volum de versuri intitulat Le voyage immobile şi lansează la Paris revista Messages, din care vor apărea doar două numere în anul 1939 (de fapt, revista apăruse mai înainte la Paris, tînărul Lescure o relansează la îndemnul lui Jean Giono ca publicaţie orientată înspre poezie şi filozofie). Marcel Raymond – pe care l-a întîlnit în acea perioadă la Geneva – îi vorbeşte despre Falsul tratat de estetică publicat recent de Fondane (1938) şi, la reîntoarcerea la Paris, găseşte în cutia poştală un exemplar trimis de autor. Ca rezultat al acestor fortuite întîmplări (intersecţii?), Fondane va publica, în primul număr al revistei, apărut în mai-iunie 1938, cîteva poezii reunite sub titlul Le mal de fantômes. „Ce qui nous a rapprochés, c’est une attitude commune, semblable, devant la guerre, devant ce qui peut arriver“, spune Lescure în interviul menţionat mai sus [ibid., p. 24]. Şi pentru a defini mai bine natura acestei „afinităţi elective“ va adăuga că era vorba despre o căutare a unei libertăţi absolute, „(une) dimension métaphysique…(qui) exprime la possibilité d’une subversion radicale de l’être’’ [ibid.]. La întrebarea lui Monique Jutrin dacă Benjamin Fondane a avut vreo legătură cu mişcarea de rezistenţă, Lescure – în prelungirea celor de mai sus – observa doar că „la resistance de Fondane etait «transcendante à la Résistence elle-même»“. După întîlnirea din pragul războiului,  conversaţia a continuat, dar scrisorile scrise de cei doi s-au pierdut; cum însă legătura lor fusese cimentată de ideea călăuzitoare a lui Jean Lescure că misiunea revistei Messages va fi mereu bazată pe promovarea unei dimensiuni metafizice a poeziei – după ocuparea Parisului de către armata germană, în 1940, amîndoi se regăsesc angajaţi în această „duminică a istoriei“ de aceeaşi parte a baricadei. În anul 1942, Fondane va publica fragmente din al său ciclu de poeme Ulysse, rescrise în ultimii ani şi, ca o sfidare concretă adresată „husarilor istoriei“, va cere ca poemele să fie semnate Benjamin Fondane; act care provoca o mare dificultate atît publicaţiei, cît şi autorului versurilor. Dar împreună, cei doi au găsit o soluţie ingenioasă şi au reuşit într-adevăr să prevină posibilele consecinţe nefaste care se acumulau după „la rafle de Vél d’Hiv“ (iulie 1942) şi invazia Zonei Libere, în noiembrie 1942. În 1943, Messages apare la Geneva (Éditions des Trois Collines), sub titlul Domaine Français, şi Fondane va publica din nou cu propria sa semnătură un text inedit, care va deveni capitolul introductiv al volumului său postum publicat în 1947, Baudelaire şi experienţa abisului. Reproduc mai jos, în finalul acestei scurte introduceri, Nota Editorilor, datată Paris 23 august 1943 (menţionez doar că Parisul va fi eliberat exact un an mai tîrziu).  După precizarea că „textele care urmează au fost adunate la Paris de către Jean Lescure, directorul revistei Messages, citim: Împrejurările au făcut ca această colecţie de articole să fie publicată în Elveţia – şi noi sîntem bucuroşi că lucrul a fost făcut posibil de editura independentă Trois Collines; sîntem conştienţi că autorii incluşi reprezintă în mod fidel idealurile de libertate prevalente la această oră în Franţa. Cu excepţia unui poem şi a două eseuri publicate în prealabil, toate textele incluse sînt inedite; două sînt postume. Nu pierdem din vedere faptul extrem de semnificativ că acest manifest al celor mai vitale forţe intelectuale ale Franţei este lansat într-o ţară care şi-a păstrat – într-un mod miraculous – existenţa făcînd astfel posibilă această acţiune; ne bucurăm de această colaborare în speranţa că se va dovedi fecundă şi în viitor.  Ceea ce surprinde cititorul de astăzi este lista lungă a participanţilor şi varietatea poziţiilor, intelectuale şi/sau politice ale acestora. Luis Aragon şi Elsa Triolet, Jean-Paul Sartre şi Camus sînt prezenţi alături de Paul Valéry şi André Gide, Romain Roland şi François Mauriac. Mă uit uimit la lunga listă (57 de autori, dacă am numărat bine) şi mă întreb cum de au avut curajul. Fiecare avea motivul său să se teamă de un asemenea gest, mai ales dacă aveau cunoştinţă de prezentarea semnată de Jean Lescure şi datată Paris, august 1943: pendant des mois il a pu paraître que toute voix française en France serait condamnée au silence. Pourtant, on a heureusement assez tôt connu un beau refus de se soumettre et de renoncer à proclamer la dignité d’une conception de l’homme qu’un événement militaire et politique – si écrasant fût-il – ne suffisait pas à ridiculiser.  Sigurul cuvînt pe care l-aş fi modificat în acest text este ultimul: aş fi înlocuit „ridiculiser“ cu „détruire“. Dar ce să fac, îmi lipseşte l’esprit de finesse al francezilor… Ierusalim, duminică, 7 aprilie 2024" ["post_title"]=> string(53) "Intersecții. Jean Lescure, Fondane şi Max Jacob (I)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(47) "intersectii-jean-lescure-fondane-si-max-jacob-i" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 10:15:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:15:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240828" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [31]=> object(WP_Post)#36507 (24) { ["ID"]=> int(240806) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 09:02:35" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:02:35" ["post_content"]=> string(9595) " Va trebui să mă întrerup din microserialul dedicat superbei expoziții Lecții de grădinărit. 10 precepte pentru o grădină organică propusă de curatorul Ami Barak la Fundația Art Encounters din Timișoara, expoziție care reușește să propună o posibilă imagine coerentă a noii arte sau a artei emergente din România, pentru a da glas, ca să zic așa, unor prime impresii (recunosc, sînt un impresionist, adică un împătimit după răsărituri, după lucruri care răsar) stîrnite de o nouă expoziție deschisă la Timișoara, la Kunshalle Bega de data aceasta, consacrată unui veteran, dacă îmi este permis (trebuie să-mi fie: este cineva care a purtat și continuă să poarte multe bătălii culturale legate de poziția geopolitică a artistului român, est-european, dar nu numai: bătălii de ariergardă, căci din urmă vine tot mai mult hăul), al scenei artistice românești-internaționale: Matei Bejenaru. Expoziția se intitulează Proiecție 02, este curatoriată de profesorul, teoreticianul și curatorul Cristian Nae (cei doi ieșeni lucrînd de mai multă vreme împreună în acest cîmp al arheologiei media), s-a deschis vineri, 12 aprilie, și va rămîne așa pînă pe 8 iunie. Or, una dintre celelalte cauze ale bătăliei culturale sau ale acțiunii culturale în sine artistice, endo-, nu exo-artistice – adică non-ideologice, ci de promovare dinăuntru a artei cu armele artei înseși, (re)activate –, purtate de Matei Bejenaru este fotografia și în special cea analogică, devenită, în limbajul ideologic-consumist al modelor, vintage.   Trebuie spus de la început și răspicat, clar: abia acum, în sfîrșit, Matei Bejenaru se bucură de un spațiu în care se poate desfășura, arăta și vedea, în care se poate face, în sfîrșit, înțeles. Este meritul Kunsthalle Bega în realizarea acestui proiect care expune, la propriu și în toate sensurile, gîndirea în același timp teoretică, istorică și practică, performativă, pedagogică și științifică, reunite organic (e un termen care îi place lui Matei Bejenaru, care vorbește de „imagine organică”) în această formulă cu totul singulară, care este „semnătura” Matei Bejenaru.  După atîtea spații meschine, nepotrivite, cu care nu se putea lucra, în sfîrșit un loc în care Matei Bejenaru, repet, se vede. Și cred că și pentru artistul însuși această expandare, această desfășurare, această developare de care dintotdeauna a avut nevoie, pe care dintotdeauna acțiunea lui endo-artistică a presupus-o, vor putea însemna un prag de etapă: deja, unificarea, repet, organică a pedagogicului cu sensibilul sub semnul unui performativ cu totul special pare a voi să „scape”, să se întrupeze în sine, să se creeze ca discurs mixt de sine stătător. Vom vedea.  Ce vreau spun prin acest acest jet de prime impresii este că această expoziție nu trebuie în nici un caz ratată, deoarece reprezintă o ocazie împlinită, o întîlnire de creștere. Felicitări tuturor actorilor implicați. Arheologie media, a fotografiei analogice, dar și anatomie media: membra disjecta, etapele tehnologice, istoria și preistoria fotografiei analogice (începînd cu lanterna magică, camera obscură, într-un continuu zoom in/out între detaliul care devine abstract și abstracția de sine a reprezentării distant-cartografice) sînt spațiate și chiar monumentalizate printr-o radiografiere a lor (fotografiere mărită și în negativ a unor aparate din procesul realizării imaginii fotografice), făcîndu-ne să ne mișcăm prin cîmpul imanenței imaginii care reunește organic (revine inevitabil acest cuvînt), să ne dăm seama că nu putem ieși cu totul din imagine, ci doar, cum să spun, „pe organe”, separînd mîna de ochi, de exemplu, ceea ce artistul chiar reprezintă fotografiindu-și mîna care ține sau arată obiectul fotografiat.  Ceea ce trebuie însă remarcat ca fiind, din nou, propriu singularității semnăturii artistice „Matei Bejenaru” este afectul sau poziția lui: Matei Bejenaru nu este un nostalgic sau un paseist, ci un melancolic activist. Ceea ce este, cred, important în actuala conjunctură, cînd „războiul” dintre tabăra post-umaniștilor și a trans-umaniștilor, pe de o parte, și a retro-umaniștilor reacționari, pe de altă parte, falsifică, de fapt, mizele și problematicile, ideologizîndu-le fatal-stupid (la fel ca în cazul ecologiei și al mutației climatice). Or, adevărul, în sensul de adevăratul cîmp de bătălie și de adevărată problematică, nu este, cum la fel de stupid-falsificant se spune, „la mijloc”, ci în cu totul altă parte, fiind de fapt evacuat din discuție tocmai pentru a nu fi discutat și tocmai de cei interesați în nediscutarea lui, adică de cei incapabili s-o facă: instrumentalizatorii artei și, în general, ai ideilor, manipulatorii lor din afară. Or, Matei Bejenaru este înainte de toate artist, și tocmai artisticitatea, materialitatea plastic-sensibilă a gesturilor sale organicizează, reunește organic (corporal, viu, simțit) știința, rațiunea, pedagogia, afectivitatea, intervenția. Or, această perpectivă propriu-zis artistică face ca disocierea mînă-ochi, de exemplu, sau perspectiva ruinofilică asupra tehnologiei să nu fie trăită și reprezentată catastrofic sau sacrificial, ci cu o adevărată sensibilitate a temporalităților și a istoricităților (multiple, specifice, îngemănate).  Perspectiva ruinofilică asupra tehnologiei, adică nici tehno-fobă, nici tehno-filă, post-această punere în conflict: trăim permanent pe și în niște ruine, ruinele sînt solul și temelia, subsolul și resursa, și ele nu înseamnă decît trecere, schimbare. Ruinele pot însemna moartea a ceva, dar ele însele nu sînt moarte. Ruinele sînt vii și lucrează, totul este să vrem și noi să lucrăm cu ele și să învățăm să o facem. Proiectul și șantierul media-arheologico-anatomic al lui Matei Bejenaru, pentru prima oară desfășurat expozițional potrivit demnității lui, ne fac să simțim că sîntem în imagine, dar în chipuri și potrivit unor regimuri, dispoziții și dispozitive diferite. Imaginea trebuie simțită, iar asta devine tot mai important, urgent chiar, pe măsură ce imaginea se automatizează și devine cîmp de radiografiere a umanului, adică imagine trans-vizuală: prin devenirea-imagine (adică marfă) a tot și a toate, azi, noi sîntem radio-carto-grafiați, decodați și trans-codați matematic, lucru la care tocmai această expoziție ne face să devenim sensibili. Voi reveni neapărat și aplicat. E mult și bine de lucru cu și pornind de la această expoziție." ["post_title"]=> string(93) "de–clic(k) / atelier deschis. Lecția de anatomie a profesorului Bejenaru: media-ruinofilia" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(84) "de-click-atelier-deschis-lectia-de-anatomie-a-profesorului-bejenaru-media-ruinofilia" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-19 09:14:21" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 06:14:21" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240806" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [32]=> object(WP_Post)#35493 (24) { ["ID"]=> int(240833) ["post_author"]=> string(4) "3895" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-19 10:19:34" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-19 07:19:34" ["post_content"]=> string(9533) "Mulți îl folosesc, unii îl evită cu bună-știință, dar toți știu despre ce este vorba. Vrem, nu vrem, îl auzim adesea în imprecații și blesteme, în structurile „fir-ar al naibii!“, „du-te naibii“/„la naiba!“ sau „lua-te-ar naiba!“, dar și în expresii, ca „a da de naiba“, „a vedea pe naiba“ (pentru „a intra în încurcătură, a o păți“), „a o lăsa naibii“ (pentru „a renunța, a părăsi“), „a nu avea nici pe naiba“ (pentru „a nu avea nimic de suferit“). Interesantă este locuțiunea „al naibii“, care poate fi folosită pentru redarea superlativului, antifrastic sau nu, fie însoțind calificativul („al naibii de bun“ pentru „foarte bun“), fie izolat, pe post de concluzie sau comentariu lapidar (și exclamativ), prin care se redau, concomitent și subînțeles, admirația, entuziasmul și mirarea („X a reușit“, „al naibii!“). Substantivul naiba (în unele dicționare, de gen masculin, în altele, de gen feminin) reprezintă „una dintre denumirile populare ale diavolului“ și face parte dintr-o foarte lungă serie sinonimică în care intră termeni și structuri ca „aghiuță“, „încornoratul“, „împielițatul“, „necuratul“, „satana“, „nichipercea“, „michiduță“, „ucigă-l-toaca“, „ucigă-l-crucea“, „ducă-se-pe-pustii“, „cel-de-pe-comoară“ etc. sau chiar „pîrdalnicul“, „nevoia“, „pustiul“ etc., un inventar bogat care se explică, desigur, prin nevoia de a evita cuvintele „drac“ sau „diavol“, a căror utilizare ar fi de rău augur.  De unde vine cuvîntul „naiba“ este însă mai puțin clar. Pentru acest substantiv, dicționarele noastre indică „etimologie necunoscută“ sau „origine necunoscută“. Ceea ce înseamnă, de regulă, că nici una dintre sursele și explicațiile avute în vedere în primă instanță (originea latină, cea de substrat, influența slavă, greacă, turcă, maghiară, germană, împrumuturile neologice etc.) nu este suficient de convingătoare. Desigur, asta nu înseamnă că nu există ipoteze cu privire la originea cuvîntului.  Una dintre explicații este cea potrivit căreia „naiba“ ar fi un fragment din construcția „să n-aibă parte!“, la rîndul ei, un eufemism folosit pentru a substitui referirea la diavol (Șăineanu, 1929, VI, s.v. naiba). Facem presupunerea că trebuie să fi fost vorba despre o construcție mai lungă, de tipul „cine face asta, să nu aibă parte de...“. Explicația este păstrată de Scriban („după unii, din «n’aibă parte», adică «de mine, de noi»“), care, pentru aceeași intrare, înregistrează și posibilitatea ca „naiba“ să vină din cuvîntul tc. naibe, „nenorocire“ (Scriban, 1939, s.v. naiba). Cu alte cuvinte, „naiba“ vine ori din „să n-aibă parte (de mine, de noi)“ – din care a rămas doar „n-aibă“ (care să fi dus, în cele din urmă, la „naiba“) –, ori din naibe („nenorocire“), intrat la noi pe filieră turcă. Ne întrebăm, chiar și pentru o clipă, dacă e posibil ca cele două să nu se excludă: să fi fost întîi „să n-aibă (parte etc.)“, apoi „n’aibă“, iar circulația acestuia din urmă să fi fost întreținută de cuvîntul naibe? Analizată mai atent, explicarea lui „naiba“ doar ca „rămășiță“ a unei construcții de tipul „să n-aibă parte de (mine, noi etc.)“ începe să fie privită cu neîncredere. Scepticismul lingviștilor este de înțeles: comparația cu alte structuri folosite în situații similare, de tipul „ucigă-l toaca“ sau „ducă-se pe pustii“, a arătat că nu există nici o situație în care să se fi păstrat doar o parte a construcției (aș adăuga: cu atît mai puțin cea verbală însoțită de un pronume aton); cu alte cuvinte, doar *ucigă-l sau doar *ducă-se nu sînt posibile. Nu poate fi altfel cu „n-aibă“. Iar dacă argumentul analogiei nu e suficient, adăugăm că nu ar fi explicații nici pentru trecerea de la „ă“ la „a“ de la finalul cuvîntului.  Cîștigă teren, așadar, ipoteza conform căreia la originea lui „naiba“ al nostru să fie cuvîntul naibe (intrat la noi pe filieră turcă). Mai exact, naibe („nenorocire“), un cuvînt de origine arabă (Loebbel, Șăineanu). Deloc de neglijat este amănuntul cu care vine aici lingvistul Alexandru Graur: cuvîntul (de origine arabă, venit pe filieră turcă) naibe ajunge la românescul „naiba“ prin intermediul cuvîntului țigănesc naibah, „ghinion“, folosit „mai curînd (ca) o imprecație generică decît un nume propriu al demonului“ – DER, s.v. naiba). Interesant este și că în Limba română și tradițiunile ei (1872), George Baronzi îl trece pe „naiba“ în lista cuvintelor din „limba Romnilor“ (alături de „calendroiu“, „turlac“, „harvus“, „țucal“, „rudar“, „goga“ ș.a.), îl și lămurește (savuros) – „dracul, cel mai mare dintre nabi [= preoți, profeți, n.m., profeți și pythoni [= prezicători, oracole, n.m.]“ – și îl compară cu „italienesce naibi, spaniolesce naipes; drăcoicele, sibilele, pythonisele [= preotese, prezicătoare, n.m.]“ (pp. 21-22). Indiferent care îi este originea, un lucru este limpede: „naiba“ a fost folosit ca substitut al cuvintelor „diavol“, „drac“ din nevoia de a le evita pe acestea din urmă, aflate sub ceea ce se numește „interdicție de limbaj“ (cuvinte-tabu). Ca atare, uzul lui „naiba“ a fost intens și referința, fără echivoc. A dat chiar și un verb (denominativ), „a năibui“ („a trimite la naiba“), a primit genitiv, plural, a intrat în expresii și locuțiuni etc.  Nu mi se pare lipsit de importanță nici că, în timp, întrebuințarea frecventă a cuvîntului „naiba“ a atras două fenomene de semn contrar: pe de o parte, o desemantizare, iar pe de alta, o suprasemantizare. Există situații în care cuvîntul pare golit de sens și este întrebuințat fără alt rol decît acela al unei interjecții, cu care unii vorbitori își „condimentează“ exprimarea, în timp ce există altele în care „naiba“ este „încărcat“ cu semnificație (aceea a termenului pe care îl substituie) și încetează să mai fie un eufemism, devenind chiar numele (uneori chiar propriu și scris cu majusculă) celui tabuizat. În acestea din urmă, dintr-un substitut util (acelora care își doreau să țină la distanță ghinionul și nenorocirea), „naiba“ devine denotatul și ocupă, în sens, funcție și reprezentare, poziția celui înlocuit.  Unde se duce și ce va ajunge, nu știm. În drumul lui ori alături cu drumul, vom vedea.  Eu l-am ocolit ce l-am ocolit, pînă m-a sau l-am nimerit. Nu știi niciodată.

" ["post_title"]=> string(80) "Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamnă cu voaletă. L-am ocolit pînă l-am nimerit" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(73) "cuvinte-vedeta-si-cuvinte-doamna-cu-voaleta-l-am-ocolit-pina-l-am-nimerit" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-22 12:52:15" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 09:52:15" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240833" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [33]=> object(WP_Post)#35492 (24) { ["ID"]=> int(240777) ["post_author"]=> string(2) "16" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-18 15:28:27" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 12:28:27" ["post_content"]=> string(13571) "„Ce greu e să faci pe generalul,  mai ales mort.”    Dino Buzzati „Ura este un domeniu al inimii,  disprețul unul al capului.”   Schopenhauer   În timpul partidelor de poker, Gudrun nu avea voie să apară în salon. Rămînea în camera ei, ceea ce o făcea cu mare plăcere. S-ar fi plictisit îngrozitor să șadă alături de mamă. Însă după ce aceasta murise, fu obligată să-i ia locul și toate îndatoririle. Și atunci descoperi ceva care o uimi și totodată o amuză teribil. Ceva ce nu și-ar fi putut imagina, ceva ca ieșit dintr-o poveste! Tatăl ei, bărbatul acela sobru, purta în timpul jocului o mască pe față!! Doar el! Era o mască foarte simplă, așa cum își fac copiii cînd se joacă, decupată dintr-un carton alb cu patru găuri de diferite mărimi pentru ochi, nas și gură și prinsă la ceafă cu un elastic.  Tatăl își acoperea fața în timpul jocului ca să nu se poată da de gol! În mod involuntar, jucătorul de cărți are anumite rictusuri, un clipit din pleoape mai rapid ori, din contră, stă cîteva secunde încremenit, ori se strîmbă scurt, își mușcă buzele sau rămîne cu ele întredeschise, își vîră limba între dinți, se scarpină în bărbie și altele. Mai pe scurt, chipul și gesturile sale îl pot da, involuntar, de gol, iar ceilalți jucători ar intui ce fel de cărți ține în mînă. Cînd amesteca cărțile, își ridica masca pe creștetul capului, după care și-o cobora la loc. Imaginea era puțin stranie, chiar șocantă, decupată parcă dintr-un film horror, însă nu pentru fetița Gudrun. Cînd își văzu tatăl cu masca pe mutră izbucni în rîs și întrebă sonor, vai, tati, dar mergem la un bal mascat? Ceea ce a declanșat în rîndul celorlalți jucători hohote de rîs. Tatăl a mormăit doar, lasă că-ți explic eu cînd rămînem singuri. Și i-a explicat, după ce a pocnit-o zdravăn de cîteva ori peste ceafă.  Ceea ce a uimit-o cu adevărat pe Gudrun a fost altceva. Tatăl îi dădea aceleași comenzi, din cînd în cînd, ca și mamei, dar după fiecare comandă rostea în șoaptă, abia perceptibil, te rog. Gudrun auzea aceste șoapte cărora jucătorii nu le acordau nici o importanță. Așezată pe scaunul mamei, Gudrun nu croșeta, citea cărți de literatură. O activitate considerată de tată una cu totul lipsită de vreun folos, dar nici nu i-o interzicea.  Partidele de poker aveau loc, întotdeauna, sîmbăta seara spre duminică dimineața. „Mama a murit într-o zi de iarnă. Nu iubesc iarna. Asta nu din cauza zăpezii, nu. Fulgii de zăpadă arată minunat, de poveste, mai ales cînd sînt mari, pufoși, și coboară lent din nori, ca niște pene de îngeri... Nu-mi plac iernile pentru că trebuie să te îmbraci ca o varză. Pui pe tine o groază de haine și te miști cu încetinitorul, să nu aluneci și să-ți fracturezi vreun os.  Mama îmi șoptea mereu că mă iubește, pe un ton de parcă-și cerea iertare. Ca și cum ar fi știut că-i auzisem mărturisirea făcută vecinei. Nu s-a văitat niciodată de dureri, n-am văzut-o să verse vreo lacrimă. Boala îi devora trupul pe dinlăuntru, precum cîinele pămîntului rădăcinile plantelor.  Bolile sînt cîinii trupurilor, obișnuia să spună bunicul Rudi. De la el am aflat, în timpul drumețiilor făcute împreună, despre cîinele pămîntului.  Am plîns mult cînd a murit mama, și acasă, și la înmormîntare. Tata mă privea încruntat, critic, fără să-mi adreseze vreun cuvînt. În luna cît a zăcut mama în patul din camera ei, a vizitat-o o singură dată. În rest, venea un medic, cunoștință de-a lui, din două în două zile. Cîteva ore pe zi o supraveghea o soră medicală. Se purta foarte drăguț cu mine. Și eu, după ce mă întorceam de la școală, petreceam multe ore în camera mamei, îți amintești, delfinache, te duceam și pe tine, prezența ta o însenina. O ajutam să mănînce. Tata aducea amiaza cu sufertașul de la cantină, eu pregăteam cina. Dar mama mînca înfiorător de puțin, slăbea de la o zi la alta, devenea străvezie. Odată, într-o seară, după ce am adunat masa, tata citea ziarul și l-am auzit la un moment dat mormăind, s-a îmbolnăvit doar ca să-mi facă în ciudă. Cuvintele tatei m-au nimerit ca niște gloanțe cu explozie întîrziată. Cum putea afirma așa ceva? Adică mama se hotărîse să moară doar ca să-i facă în ciudă? Ce nebunie! Poate glumește, mi-am zis. Poate cuvintele acelea mi-erau mie destinate, să mă sperie, să mă oblige să-l ascult fără comentarii.  La înmormîntare au mai plîns bunicul Rudi și bunica Ralu. Am plîns toți trei în surdină, fără gemete, fără oftaturi.”   Partidele de poker se terminau de obicei după miezul nopții. Dacă se întîmpla să nu execute imediat scurtele ordine venite de sub masca tatei, acesta îi trăgea cîteva palme, cînd rămîneau singuri, și-i spunea data viitoare să nu se mai întîmple! Nu mă face să repet ce să aduci la masă! Asta îmi poate distrage atenția, îmi poate diminua concentrarea și pot face greșeli, pot pierde potul din cauza ta. Așa pleca la culcare, cu cîteva palme primite peste ceafă în loc de noapte bună. Uneori cîte un jucător de poker, în timp ce le punea pe masă boluri cu alune ori farfuria cu sandviciuri, îi făcea complimente drăgălașe, îi spunea că-i o fetiță frumoasă care s-ar putea face artistă. Tatăl hohotea sonor, cu masca ridicată în creștetul capului. Artistă? O adevărată prostie. Viitorul sigur este în economie. De economist e nevoie oricînd, indiferent de regim, indiferent ce partid conduce țara. Banii nu au nici miros, nici orientări politice. De bani toți au nevoie. S-o crezi tu că mă faci economistă, își spunea Gudrun în sinea ei, în timp ce se străduia să le zîmbească cît mai sincer cu putință.  Firea ei rebelă avea să se accentueze de la un an la altul, indiferent de duritatea și numărul bătăilor primite. Și eu am fost bătut de mama, îi zicea tatăl în timp ce o lovea, și nu mi-a dăunat deloc, nu m-au traumatizat. E acum o modă, continua el pe un ton sarcastic, o mulțime de babe își amintesc, brusc, că au fost traumatizate-n copilărie ori adolescență și cer... daune!! Adică tot la bani ajungem, hahaha! Așa vei face și tu cînd vei îmbătrîni? Nu vei avea de la cine cere, puișor, dacă-ți va trece asta prin cap,  o să crăp pînă atunci și eu... „La vîrsta de cinci ani știam deja citi. Tata vorbea cu mine mai mult în limba germană încă de cînd mă născusem. Așa învață copilul, din joacă, afirma el. Dar eu mă născusem o încăpățînată. El o zicea pe germană, iar eu răspundeam pe românește. Pînă pe la patru ani, n-am scos o vorbuliță în germană, chiar dacă înțelegeam tot, mi s-a povestit, desigur, de către bunicul Rudi, pe care-l amuza situația. Adică atitudinea mea de copil încăpățînat care-și scoate din sărite tatăl. Acesta se înroșea de furie, dar s-a abținut să mă bată, aștepta să mai cresc! Abia după ce am împlinit patru ani, s-a dezlănțuit teribila lui metodă de educație. M-a bătut temeinic, iar eu dintr-odată am început să turui pe germană. Vezi ce afurisită mică mi-ai născut?, îi zicea el mamei, doar de-al dracului a făcut pe muta atîta vreme. O învăț eu minte cum să se comporte!  Mă punea să citesc povești, apoi să-i fac un rezumat al lor pe care să i-l spun frumușel, cînd o să-mi ordone el. Nu-mi prea plăceau poveștile, majoritatea sînt pline de orori, de omoruri, de adevărate crime-n lanț, de dureri, de mizerii, de ură, de răzbunări, de capete tăiate, de copii abandonați ori uciși, puși la îngrășat ca să fie numai buni de mîncat, papa bun, de boli, de monștri nemiloși... Așa percepeam eu pe atunci mai toate poveștile. Prin urmare, pe majoritatea nu le citeam, eventual doar cîteva pagini. Iar cînd tata mă punea să-i rezum cele citite, mă apucam să inventez, să fabulez. Tata se înroșea ca un balon, iar eu abia mă abțineam să nu izbucnesc în rîs. Și totul se termina cu o bătaie strașnică. Nu am suportat niciodată să mi se dea ordine. Nici un soi de dictatură, mică sau mare. Uram orice lucru pe care trebuia să-l fac! De aceea am avut conflicte diverse în timpul școlii. Tu știi, delfinache, cum colecționam eu  poze cu actori. Ți le arătam și ție. Eram mîndră de colecția mea. Visam să ajung actriță, bine intuiseră, mai tîrziu, partenerii tatei de poker. Terminasem clasa a șasea, era vară, era cald, eram cu copiii pe stradă și ne-am dus cu toții la furat de cireșe. Nu voi uita niciodată ziua aceea. Mă aflam în cireș, singura care urcase în el, cu picioarele fixate pe cîte o creangă, și mîncam cu poftă, cînd s-a rupt una dintre crengi și eu am căzut taman în fața proprietarului. Ceilalți apucaseră să fugă, fără să mă avertizeze și pe mine de apariția lui. M-a pîrît la părinți că îi furam fructele și, evident, tata m-a bătut. Dar ca pedeapsa să fie mai profundă, mai usturătoare, ca să-mi intre bine mințile în cap, ce a făcut? O adevărată crimă! Atunci l-am urît, atunci mi-am dorit să-i cadă cerul în cap și să-l strivească precum pe un gîndac nenorocit. Mi-a luat colecția de actori și a ars-o! Am simțit cum îmi arde și mie inima odată cu ea!! O durere care mi-a lăsat o rană adîncă în suflet. Eu cred că barza m-a scăpat pe coșul unei case greșite.  Cît am fost la casa părintească, mi-au lipsit doar iubirea și înțelegerea. Exact ce e atît de necesar pentru creșterea unui copil, chiar dacă din punct de vedere material nu erau probleme. Recunosc, nici eu nu le-am făcut alor mei viața tocmai ușoară. La început, plîngeam cînd mă bătea tata, apoi am devenit imună. Cam cum se întîmplă cu antibioticele, dacă le iei prea des își diminuează efectul. Tu habar nu ai, delfinache, ce înseamnă antibiotic. Și nici bătaie... chiar dacă ai asistat la multe dintre ele. Ferice de tine, dragule! ” Primii picuri loviră ușor în fereastra camerei. Ca niște degete de pianist clapele albe și negre ale pianului, așa își imagină Gudrun. Sticla vibră muzical și un șir invizibil de sunete se încolăci, diafan, în jurul trupului firav de fetiță. Era chemarea unor nevăzute sirene. Deschise fereastra. Ploaia adunase în ea toată căldura zilei de vară. Îi stropea obrajii într-o drăgăstoasă hîrjoneală. O adevărată dezmierdare, cum nu avusese parte pînă atunci niciodată.  Gudrun se urcă pe pervaz, unde zăcu cîteva momente. Nu era ezitare, ci o bucurie care creștea în sufletul ei și se desfăcea ca o floare. O bucurie fără nume, fără explicații, în stare pură, primară. Coborî lent de pe pervaz și aproape în pas de dans o porni pînă în mijlocul curții. Începu să se rotească ușor, cu capul lăsat pe spate. Stropii aproape fierbinți de ploaie îi înundau chipul și trupul acoperit doar de o rochiță subțire. Era în picioarele goale. Își desfăcu larg brațele. Simțea cum se transformă și ea într-un uriaș strop de ploaie. Norii negri, umflați de apă, dar lipsiți de orice urmă de agresivitate, își întinseră și ei brațele spre ea. În cele din urmă, o cuprinseră pe fetița aceea blondă, subțire ca un fir de păpădie, într-o molatecă, umedă îmbrățișare. Au dansat așa pînă cînd norii s-au evaporat complet, lăsînd loc razelor fierbinți ale soarelui.  Gudrun s-a întors în cameră tot prin fereastra rămasă deschisă. Udă din cap pînă-n picioare, se simțea copleșită de un adevărat extaz. Iartă-mă că nu te-am luat cu mine afară, delfinache, și tu iubești apa la fel de mult ca și mine. Data viitoare n-am să uit.  Tatăl era încă la serviciu, sosea acasă de obicei în jur de ora patru după masa, iar de la moartea mamei trecuse deja un an.   Va urma

" ["post_title"]=> string(6) "Gudrun" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(8) "gudrun-6" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-18 15:28:27" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-18 12:28:27" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240777" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "2" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(34) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#36538 (24) { ["ID"]=> int(240864) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 15:08:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 12:08:23" ["post_content"]=> string(6426) "În multe țări europene, politicile privind regimul și circulația drogurilor se concentrează pe patru direcții principale: limitarea traficului, descurajarea consumului, abordarea terapeutică a adicției și reducerea riscurilor sociale asociate consumului. România, considerată mult timp doar o țară de tranzit, a devenit, cel puțin de un deceniu, o destinație pentru droguri. Și continuă aceeași politică – chipurile, preventivă – de criminalizare a consumatorilor. Fără nici un rezultat vizibil la nivel de societate, altul decît condamnarea unor bieți utilizatori, adesea foarte tineri, care nu prezintă un pericol social. Și cu efectul – acesta, periculos și durabil – de stigmatizare a consumatorilor care sînt, de multe ori, victime ale traficului.  Cercetări recente indică faptul că în marile orașe românești consumul de droguri este la nivelul celui din metropolele europene – cu o preferință notabilă pentru drogurile de sinteză, mai ieftine și mai ușor de produs din componente care nu sînt interzise explicit. În ultimii ani, autoritățile au observat o creștere a consumului de droguri în special în rîndul tinerilor, canabisul, cocaina, ecstasy și metamfetamina fiind cele mai consumate. În ciuda legilor care interzic posesia, producția și traficul de droguri, aplicarea acestora rămîne o provocare grea pentru autorități: resursele insuficiente și corupția complică eforturile de combatere a traficului și distribuției de droguri. Strategia de a urmări țintele facile funcționează ca un soi de alibi pentru pasivitatea manifestată față de traficanții periculoși. Iar serviciile de tratament și prevenție sînt subfinanțate și subdimensionate în raport cu nevoile. Imposibil, în aceste condiții, să adresezi problema dependenței de droguri în mod coerent la nivel național! Educația și prevenția în școli sînt esențiale pentru a reduce numărul de noi consumatori. Autoritățile par însă incapabile să controleze acest fenomen. Numărul cazurilor severe de dependență și problemele sociale generate sînt în continuă creștere. Legislația rămîne însă depășită și nu reușește să se adapteze din mers la noile realități. După tutun și alcool, canabisul este cea de-a treia substanță psihoactivă cea mai utilizată la nivel mondial. Politicile costisitoare și ineficiente de interdicție sînt, în multe locuri, tot mai contestate. Numeroase state occidentale au început să-și revizuiască legislația în sensul relaxării sancțiunilor aplicate consumatorilor. Unele țări, precum Canada, au ales să legalizeze nu doar consumul, ci și producția și comerțul. Acolo, legislația prohibitivă a reușit doar în mică măsură să stăvilească consumul, autoritățile estimînd că aproximativ 15% din populație a recurs cel puțin o dată pe an la canabis obținut pe căi ilicite. Aceasta era premisa de la care guvernul lui Justin Trudeau a început, în 2018, procesul de reformă a legislației. Justificarea măsurii poate fi contra-intuitivă, dar e pragmatică: legalizarea canabisului este necesară pentru a promova sănătatea publică, căci permite eradicarea traficului ilicit, controlul calității produselor și ajustarea programelor de prevenție în raport cu nevoile. Olanda e considerată o țară deschisă în ceea ce privește consumul de canabis, deși cultivarea, comercializarea și deținerea de droguri sînt ilegale. Vînzarea și consumul plantelor sînt doar  „tolerate“ în celebrele coffee shops, iar posesia a pînă la 5 g de canabis este dezincriminată. Nici în Spania, consumul personal de canabis nu mai reprezintă o faptă penală. Reglementările tind să varieze de la o municipalitate la alta, dar, în orice caz, măsurile luate împotriva consumatorilor „mici“ rămîn sporadice. Această abordare a adus, printre altele, o destigmatizare a consumului, ceea ce înseamnă că dependenții nu se mai tem acum să se adreseze medicilor sau autorităților pentru a cere ajutor. În Belgia, din 2003, deținerea unei cantități de pînă la 3 g de canabis sau cultivarea unei plante de către persoane majore sînt fapte tolerate de autorități. Malta și Luxemburg au dezincriminat utilizarea recreativă a canabisului în 2021 și, respectiv, 2023. Iar, chiar începînd cu luna aprilie a acestui an, Germania a dezincrimitat posesia (pînă la 5 g) și cultivarea (în folos propriu, pînă la 3 plante) de canabis. În Berlin, posesia de cantități mici și consumul erau oricum tolerate de multă vreme.  În România, care interzice consumul de droguri, dar permite așa-numitele „etnobotanice“, considerate de specialiști mult mai periculoase, dezbaterea despre legalizare e în continuare tabu. Oamenii politici n-au înțeles că legalizarea nu înseamnă liberalizare totală. Dimpotrivă: eliminînd traficul ilicit și aducînd transparență pe „piață“, legalizarea aduce ordinea pe care interdicția n-a reușit niciodată s-o stabilească. Și exact de aici ar trebui să pornească demersurile! Recursul la Codul Penal pentru ceva ce ține, pînă la urmă, de politica de sănătate e nu doar contraproductiv, ci și inuman. De vreme ce dependența de droguri este o boală și consumul de droguri poate produce suferință, statul ar trebui să ajute bolnavii să se însănătoșească sau cel puțin să le aline suferințele, nu să-i urmărească penal. Și, bineînțeles, să prevină consumul în rîndul categoriilor celor mai vulnerabile.  Într-un super-an electoral, e puțin probabil ca aleșii noștri să abordeze frontal chestiunea. Decît, poate, în sens invers – adică instrumentalizînd tocmai chestiunea sănătății publice pentru a se delimita, iresponsabil și populist, de cei care, eventual, ar avea curajul nesăbuit să propună așa ceva." ["post_title"]=> string(28) "În chestiunea drogurilor…" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "in-chestiunea-drogurilor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-22 15:08:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 12:08:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240864" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> int(34) ["max_num_pages"]=> float(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_privacy_policy"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_favicon"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "7702b095685efa112524591e08d0a653" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["allow_query_attachment_by_filename":protected]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

34