object(WP_Query)#36775 (54) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23108) } } } ["query_vars"]=> array(67) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23108) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(23108) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#36772 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23108) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23108) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#36773 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#36774 (11) { ["term_id"]=> int(23108) ["name"]=> string(8) "Nr. 1209" ["slug"]=> string(7) "nr-1209" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(23108) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(29) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(23108) ["request"]=> string(390) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (23108) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish' OR oc_posts.post_status = 'acf-disabled') GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_posts.menu_order ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(29) { [0]=> object(WP_Post)#36770 (24) { ["ID"]=> int(241591) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-30 13:55:29" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:55:29" ["post_content"]=> string(8671) "Anton Holban debuta editorial în 1929 cu Romanul lui Mirel, mai bogat în substanță epică decît romanele sale de mai tîrziu – O moarte care nu dovedește nimic, Ioana, Jocurile Daniei –, care îl vor impune ca pe unul dintre reprezentanții de seamă ai prozei de analiză din epoca interbelică. Cartea e (ca și Monstrul lui Dan Petrașincu) povestea unei adolescențe tulburi, măcinate de complexe și de frustrări, care se desfășoară pe fundalul unui mediu de familie provincial, pe care Holban îl înfățișează cu o remarcabilă mînă de portretist.  Rolul de pater familias îi revine bunicului lui Mirel (Tata), a cărui singură calitate este o statură impunătoare, ce inspiră respect și compensează lipsa altora: „Tata impunea tuturor și e greu de știut motivul acestei puteri asupra celorlalți [...]. Moșiile se întregeau, oamenii se îmbulzeau la lucru. Devenise necesar și în politică și era chemat ori de cîte ori era nevoie de o persoană reprezentativă. Trăsăturile feței regulate, fruntea enormă și calmă, barba mare și îngrijită, despărțită în două, mișcările măsurate, toate la un loc impresionau“. În contrast cu acest boier bătrîn cu înfățișare de sfinx, bunica (Mama) „era rotundă și zîmbitoare, repede în mișcări și în vorbă, discuta despre orice cu ușurință, curioasă totdeauna, gata la mici răutăți și la amintiri sentimentale. Mama rîdea încontinuu, pe cînd Tata abia încerca un surîs. Mama nu-și mai găsea locul, pe cînd Tata [...] părea de piatră“. Mama lui Mirel, Ortansa, trece prin experiența unei căsnicii nereușite, divorțează și, rămasă singură, trăiește în casa bunicilor împreună cu fiul său, pe care îl copleșește cu grijile și atențiile ei, sîcîitoare pentru un tînăr de 19 ani cu pronunțate manifestări de independență. Sora ei, Riria, moare de timpuriu, lăsînd în urma ei o fiică, Lilli, încă minoră, cu un comportament încă pueril și romanțios, care crește, și ea, în casa bunicilor. Dar, de departe, exponentul cel mai pitoresc al acestei faune „de familie“ (și totodată personajul cel mai memorabil al cărții) este unchiul lui Mirel, poreclit Tololoi, „urît, încurcat la vorbă, stîngaci și adeseori caraghios“, pasionat de studiile istorice și ocupat cu elaborarea unei teze de doctorat, la care amînă însă mereu să lucreze sub diferite pretexte și pe care este de presupus că o nu o va duce niciodată la bun sfîrșit. Tololoi este căsătorit cu frumoasa Mary, „minunată, elegantă și zîmbitoare“, dar, cel puțin în aparență, fragilă și bolnăvicioasă.  Familia duce o existență anostă, marcată de automatisme comportamentale, iar în mijlocul ei Mirel face figura unui „revoltat“, își ia un aer de superioritate și lansează, ori de cîte ori are prilejul, observații răutăcioase pe seama rudelor sale, ținta predilectă a ironiilor lui fiind unchiul Tololoi. Malițiozitatea lui Mirel – ne încredințează naratorul – „era dezinteresată. Lovea deodată și contra oricui, fără antipatii și simpatii anumite. Nu-și îndrepta, desigur, săgețile contra tuturor cu aceeași putere. N-ar fi intrigat pe seama unui absent. Îi plăcea ca efectul să aibă o anumită formă, îl interesa să vadă rezultatul pe fața dușmanului, rîsetul înfundat sau tăcerea semnificativă a celorlalți. Tololoi, cu înfățișarea ridicolă, cu stîngăciile, cu vorba puțin gîngavă, se potrivea admirabil gusturilor lui răutăcioase“. Aceste teribilisme reprezintă însă mai mult decît niște simple manifestări adolescentine și nu pot fi puse doar pe seama vîrstei protagonistului. Există la acest personaj o anumită voluptate de a face rău, de a răni și de a umili, care se naște din frustrări și complexe. Căci în spatele aerului arogant afișat de Mirel se ascunde o ființă vulnerabilă, adeseori lașă, complexată de împrejurarea că nu se simte încă „bărbat“. Iar de aici iau naștere resentimentele, ura, dorința de răzbunare. Drama lui Mirel este generată de faptul că toate încercările sale de a-și demonstra bărbăția eșuează lamentabil de fiecare dată. Atras de Mary, se strecoară în camera ei și află cu acest prilej că (sub pretextul bolii) aceasta i se refuză de doi ani lui Tololoi; își încearcă norocul cu slujnica Ioana, dar este respins și apoi, pentru a le da celorlalți (dar și lui însuși) o dovadă de bărbăție, întărîtă un taur „rău“, încearcă să-l înfrunte și este salvat în ultimul moment de argatul Mihai, care posedă din plin tocmai acea virilitate robustă la care aspiră în zadar protagonistul romanului: „…dintr-o săritură sprintenă, Mihai se strecură între băiat și animal. Își suflecă mîinile și așteptă. Taurul avu un moment de ezitare, apoi se hotărî să mai facă un pas. Mihai se sprijini cu picioarele în perete, iar cu mîinile apucă taurul de coarne. Animalul voia să-l împingă înapoi, dar Mihai, cu o sforțare enormă îl țintui locului. Dinții omului scrîșneau, sudoarea șiroia de-a lungul feței. Vinele de la mîini se umflaseră, gata să pleznească. În sfîrșit, taurul își opri mînia. Dete un pas înapoi, întoarse capul, mugi tare, apoi o porni spre grupul vitelor“.  După ce ratează proba „luptei cu taurul“, Mirel va suferi o nouă frustrare: se furișează în grajdul unde dormea Ioana, cu gîndul să o surprindă în somn, dar descoperă că fata este ibovnica lui Mihai și asistă neputincios la actul erotic dintre cei doi. Cu simțurile stîrnite, plin de ranchiună și de resentimente, eroul ajunge în camera verișoarei Lilli, pe care o seduce. Fata i se oferă cu candoare și inconștiență (este încă aproape un copil), dar cînd, mai tîrziu, își anunță amantul că este însărcinată, acesta aruncă toată vina pe ea – „Te-ai aruncat în brațele mele ca o femeie de stradă“ – și reacționează cu violență la ideea unei posibile căsătorii – „Nevasta mea! O proastă, nevasta mea!... mai bine mă omor!“ –, apoi, speriat de posibilele consecințe penale ale faptei sale, i se confesează lui Tololoi, dorind să știe „ce se întîmplă dacă trăiești cu o minoră și te află poliția“. Tololoi le face cunoscută isprava lui Mirel și celorlalți membri ai familiei, ca pe o întîmplare amuzantă, stîrnind furia și dorința de răzbunare a tînărului, care la rîndul lui, în momentul în care toată familia este adunată la masă, divulgă secretul vieții conjugale a lui Tololoi. Dar și încercarea de răzbunare a lui Mirel eșuează, căci, în locul tragediei pe care dezvăluirile lui ar fi trebuit s-o stîrnească, așa cum scontase, singura reacție a lui Tololoi este unul dintre obișnuitele automatisme comportamentale: „…peste fruntea lui Tololoi păru că trece un gînd, fața i se destinse și o mînă neagră, păroasă, cu vinele umflate se furișă printre bobițele de struguri“.  Existența lui Mirel apare astfel ca o succesiune de acte ratate, personajul e un soi de Cănuță, om sucit, căruia toate îi ies pe dos și care cumulează toate atributele antieroului. Pe de altă parte, el deschide seria adolescenților „răi“ din proza românească interbelică, se situează la mare distanță de personajele adolescentine idilice ale lui Ionel Teodoreanu și îl anticipează pe eroul din Monstrul lui Dan Petrașincu. Necruțătoare, viziunea lui Anton Holban asupra acestei vîrste „ingrate“, atît de tulburi și de frămîntate, este mult mai credibilă și mai în spiritul autenticismului generației sale decît romantismul întîrziat din La Medeleni." ["post_title"]=> string(21) "Adolescentul cel rău" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "adolescentul-cel-rau" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-30 13:55:29" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:55:29" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241591" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#36769 (24) { ["ID"]=> int(241641) ["post_author"]=> string(2) "16" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:40:25" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:40:25" ["post_content"]=> string(13183) "„Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort.“ (Dino Buzzati) „Ura este un domeniu al inimii, disprețul unul al capului.“ (Schopenhauer)   În camera albă domnea o liniște albă. Se auzeau, din cînd în cînd, urletele pacientelor din celelalte camere. Am început să le cunosc și atunci liniștea aceea albă s-a murdărit... Erau femei schizofrenice, depresive, maniaco-depresive, delirante, isterice, bipolare... Acestea nu se numesc boli, ci tulburări mintale. Ne-am cunoscut în curtea clinicii și în parcul destinat plimbărilor, în sala de mese ori în cea unde ne uitam la televizor.  Una suferea de vulgarism, aproape după fiecare cuvînt trîntea cîte o înjurătură. Cînd m-a văzut prima oară în sala de mese s-a așezat lîngă mine cu un rînjet larg pe buze și a început: ești nouă pe aici, fetițo, căca-m-aș pe ochii tăi albaștri, tinerică bine, băgate-aș în măta, cum dracu ai ajuns aici, să te fut în dinți, te-au adunat de pe stradă, mînca-mi-ai curul, ai grijă, în pizda mă-tii, să nu te încrezi în medici, niște căcați toți, să mă lingă... La primele înjurături scuipate printre dinți m-am speriat, dar apoi cînd înjurăturile au început să se repete papagalicește, m-am stăpînit cu greu să nu izbucnesc în rîs. În cele din urmă, am priceput că nu era nimic de rîs în jurul meu.  Viața mă luase la trîntă de timpuriu.  Am cunoscut acolo o studentă eminentă la arte, cu părinți profesori universitari, bolnavă de schizofrenie, care-mi povestea, mereu în șoaptă, cînd se așeza pe bancă lîngă mine, cum se întîlnește, în taină, cu Hieronymus Bosch și Rembrandt, care-i destăinuiesc secretul celor mai potrivite culori pentru a picta mizeriile vieții. Părerea ei este, însă, că cea mai potrivită culoare este cea maro, culoarea căcănie, mai pe șleau spus. Asta a vrut să le demonstreze și profesorilor ei de pictură. Prin urmare, a adus la orele de șevalet un borcan în care se căcase și a început să picteze, cu degetele înmuiate-n borcan, direct pe pînză... Au săltat-o și au adus-o aici! Noroc cu Bosch și Rembrandt care au însoțit-o și care continuă să o sfătuiască, dar ea tot pentru culoarea căcănie optează. Într-o zi, s-a apucat să picteze cu căcat pereții camerei în care fusese internată. Avea talent. Erau peisaje cu dealuri, copaci, lacuri, poienițe cu flori, toate în nuanțe maronii... Apoi mai era o actriță care, într-o dimineață, nimeni nu știe cum, s-a urcat pe acoperișul clinicii și a început să recite sonor din Edgar Allen Poe, fluturîndu-și brațele, convinsă că se va transforma într-un corb și își va lua zborul înapoi pe scenă. Au reușit să o oprească la timp și au încuiat-o în cameră. O altă pacientă se credea prințesă din dinastia Romanov. Și acum mă urmăresc să mă împuște, spunea, să mă înjunghie cu baioneta, să-mi mutileze trupul, să-l tranșeze și să-l îngroape în mai multe gropi. Dar nu vor reuși pentru că eu sînt invizibilă! Și m-am ascuns în palatul ăsta unde sînt respectată și recunoscută ca prințesă a dinastiei Romanovilor!! Înseamnă că noi am locuit într-un palat, delfinache?! Apoi, tatăl lui Petre și-a propus să mă împace cu tata și să mă întorc acasă. Nu cumva să creadă că este dorința mea, am replicat eu deloc încîntată. Bineînțeles, m-a liniștit doctorul, îi zic că este sugestia mea, una profesională, benefică pentru amîndoi. Era un naiv, domnul doctor, dar m-am abținut să-i spun. Am aprobat cu jumătate de gură. În ziua următoare, m-am trezit cu amîndoi la mine-n cameră. Cu siguranță îți amintești, delfinache.  Tata s-a uitat la mine ca la un obiect expirat. O privire disprețuitoare. Rezultatul a fost cel pe care-l bănuiam. Tata a fost extrem de revoltat că cineva, adică medicul, se îndoiește de metodele lui de educație. Pînă la urmă a fost de acord să mă întorc acasă, dar numai în condițiile dictate de el. Evident că nu am acceptat. Roșu de furie, tata l-a salutat pe medic cu o intonație de parcă ar fi rostit o înjurătură, și a ieșit trîntind ușa după el. De atunci nu l-am mai văzut niciodată.  Am mai stat în clinică o săptămînă și m-am externat. Cu o zi înainte s-a petrecut acea minune inexplicabilă, așa cum sînt majoritatea minunilor. Ți-o amintești cu siguranță, delfinache. Am fost amîndoi uimiți. Dimineața, după ce ne-am trezit, am descoperit pe noptieră, lîngă cartea pe care o citeam, o pană albă, mică, gingașă. N-am avut fereastra deschisă noaptea, atunci cum a apărut acolo? Nici porumbei albi ori alte păsări albe nu zburau în preajma clinicii de psihiatrie, doar ciori negre ca niște ciocli și tembelele de vrăbiuțe. O pană albă! Pentru mine a fost un semn, așa am receptat apariția ei pe noptieră. Un semn de bun augur. Era o pană de la îngerul meu păzitor. Un semn că e mereu lîngă mine... Peste cîteva zile, Tavi Piciorviclean mi-a confirmat bănuielile, pe terasa Croco. Dragă Gudrun, pana albă găsită în locuri neobișnuite amintește că îngerii sînt aici, aproape. Îngerul tău păzitor ți-a trimis un semn, o încurajare, că este lîngă tine și ești pe drumul cel bun. Corect, am exclamat eu rîzînd, am ajuns, din nou pe drumuri... Dar cu tot rîsul meu, mi-au căzut tare bine vorbele lui Tavi. Am simțit o adiere pe obraz, ca și cum m-ar fi atins o aripă nevăzută. Și din acea vară, lucrurile într-adevăr s-au schimbat. Asta și datorită lui Tavi, trebuie să recunosc. Fată dragă, mi-a zis, tu ar trebui să profiți de faptul că vorbești perfect germană, o rupi și ceva pe engleză, arăți bine, chiar dacă ești încă minoră, mult nu mai ai pînă la majorat, dacă declari că ai optsprezece ani te vor crede. Du-te pe litoral unde vin destui turiști nemți, austrieci ori elvețiani chiar, poți fi ajutor de chelner, adică picolo, picoliță ori ghid turistic, și mai bine, cunosc eu o șefă de agenție turistică, vorbesc cu ea și te poate ajuta în acest sens. Cu siguranță te va ajuta, ba chiar te va și îndrăgi... Vorbele lui Tavi păreau rostite mai mult în glumă, am rîs toți trei, era și Petrică de față, dar pînă la urmă am plecat pe litoral cu el în vara aceea. Am lucrat amîndoi, evident fără vreun contract, în diverse locuri. La un bar, la un restaurant, însoțeam grupuri de turiști vorbitori de germană, dar și de engleză. Am cunoscut și alte agenții turistice, pe lîngă cea recomandată de Tavi, și nu am dus lipsă de oferte. Ghizi turistici vorbitori de limbă germană erau foarte puțini, avantajul fiind al meu. Așa s-a întîmplat timp de trei veri, lucra și Petre în perioada vacanței sale studențești, apoi se întorcea la Cluj. Eu rămîneam pe litoral în continuare pînă cînd turiștii se răreau considerabil, asta cam pînă pe la mijlocul toamnei. Și la Cluj răsăriseră pensiuni precum ciupercile după ploaie unde erau oferte de muncă, mai ales fără contract. După ce am împlinit optsprezece ani, Petre începu să bată apropouri de căsătorie. Eu eram însă fermă pe poziția mea. Niște hîrtii legalizate nu înseamnă absolut nimic pentru iubirea noastră. Nici nu o întărește, nici nu o înmoaie. Am fost și am rămas o rebelă. O buruiană care crește unde-i place, fără complexe. O pasăre căreia nu-i plac coliviile. Împlinisem nouăsprezece ani deja, cînd m-am hotărît să plec, definitiv, în Germania. Pana albă de înger am purtat-o cu mine peste tot, ca și pe tine, dragă delfinache. O am și acuma între copertele unei cărți. Ea mi-a alimentat mereu curajul. E semnul adolescenței mele. A rămas la fel de albă, de strălucitoare, de gingașă.  Tata nu s-a interesat niciodată de mine, îi era indiferent dacă trăiam ori am crăpat. Și mie, de el, la fel... Amintirea lui este ca un vis urît, dureros, un coșmar lăsat în urmă... În zilele de azi se pot da în judecată bărbații care te-au agresat în copilărie, într-un fel sau altul. O merită din plin. Să deschid un proces împotriva tatei, după atîția ani? Nu, nici vorbă. Liniștea pe care o am acum  merită să nu fie tulburată de nimic. Dacă s-ar întîmpla, să zic prin absurd, într-una din excursiile mele prin munți de care sînt pasionată, să-l zăresc pe buza unei prăpăstii, i-aș da un ghiont fără ezitare, să se rostogolească în ea, să se lovească cu capul, din cînd în cînd, de bolovani ascuțiți, de colțuri de stîncă, să-și rupă oasele pe rînd, mușchii, să-i plesnească pielea, să moară gradat, într-o crescîndă suferință, într-un crescendo apoteotic, culminînd cu crăpatul capului și împrăștiatul creierilor pe fundul prăpastiei... Dar nu mi se va ivi o asemenea ocazie niciodată. Cine știe?“   Aici însemnările se terminau brusc. Breda lăsă și ultima coală de hîrtie să-i alunece din mînă. Coborî din pat într-o mișcare lentă, urmînd parcă intenționat același traseu cu foile manuscrisului. Zîmbi amuzat de acest gînd. Avu grijă să nu calce foile răsfirate la marginea patului, pe covorașul dreptunghiular colorat în degradeuri albastru-verzui, ca suprafața unei ape proaspete, adunate sub buza unui izvor de munte. Un cadou primit de la Maraia. Apa, sora ei mai mare, cum îi plăcea s-o numească adesea cînd înotau împreună. La ora asta, cu siguranță e deja în largul oceanului. Încă nu a început agitația turiștilor. Îi cunoaște obiceiurile. Întîi, o alergare prin nisipul plajei umezit de spuma valurilor vag perceptibile în timpul răsăritului de soare. Apoi, cel puțin o jumătate de oră de înot pînă-n larg, unde suprafața apei e încremenită ca într-un tablou. O clipă își imagină că înoată și el alături de ea... Își făcu o cafea lungă în care topi două bucățele de ciocolată neagră și cîteva fire de scorțișoară. Așa-i plăcea să bea cafeaua de dimineață, parfumată și energizantă, dintr-o cană mare, pe suprafața căreia era desenat chipul zîmbitor și vag enigmatic al unui clovn. Își aprinse o țigară și așeză cana pe pervazul ferestrei care rămase larg deschisă toată noaptea. Ceața de deasupra Someșului începu să se deșire cu tot mai mare repeziciune, sub presiunea razelor de soare hotărîte să alunge și ultimele dîre din umezeala nopții. Trase cîteva fumuri printre mici înghițituri de cafea fierbinte. Încă era liniște în oraș. Nu se făcuse ora șapte cînd motoarele mașinilor parcate la rădăcina blocului se trezeau toate, ca la un semn, la viață. Citirea jurnalului găsit în cutia poștală cu o seară înainte îi lăsase o impresie ambiguă. Dacă cineva se gîndise să-i joace o farsă, în ce scop oare? Ceva nu i se părea în regulă cu acele pagini scoase la imprimantă. Din loc în loc, suna disonant, ca o notă falsă într-o melodie, dar nu-și dădea seama ce anume. Să fie farsa vreunui fost coleg de serviciu în cîrdășie cu ceilalți? Nu, e greu de crezut. I-ar fi trebuit un efort prea mare să inventeze un jurnal cu atîtea personaje. Un fals jurnal al unei fete molestate teribil încă din fragedă pruncie, o fată cu o personalitate accentuată, încăpățînată în convingerile ei, fără teama de a-și spune opiniile și a lua hotărîri riscante. Al naibii de riscante. În tot jurnalul nu există decît cîteva prenume, ale bunicilor și bunicelor, al mătușii, al prietenului, al chitaristului, al lui Tavi, plus porecla acestuia... De Tavi ar putea da. Îi află numărul de telefon și-l întreabă dacă această misterioasă Gudrun a existat cu adevărat. Dacă-i vorba, totuși, de o farsă? Puiu Pașca, ultimul mare boem al orașului, ar trebui și el întrebat. Dar Puiu a dispărut din peisajul urban, i s-au amputat ambele picioare și se află undeva într-un azil, nimeni nu mai știe unde. Telefon mobil nu are, a fost întotdeauna categoric împotriva acestui mijloc de comunicare. Afirma, cu un zîmbet subțire pe buze, telefoanele ăstea mobile sînt un mod subtil și grosolan totodată de a te priva de libertate, de a-ți diminua, ba chiar anula, personalitatea, te împing să faci parte din marea turmă ușor de manipulat. Eu nu am chef să fac parte din turmă...
" ["post_title"]=> string(6) "Gudrun" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(9) "gudrun-11" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:40:25" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:40:25" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241641" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#36768 (24) { ["ID"]=> int(241640) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:38:55" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:38:55" ["post_content"]=> string(10280) "Heterotopiile inventate, mai în glumă, mai în serios, de Michel Foucault, dar luate, pînă azi, foarte în serios și în mai multe direcții, sînt un concept care tocmai datorită „elasticității“ și „ușurimii“, caracterului lui polimorf și „aventuros“, în sine truculent, de (cvasi-)concept la propriu „flotant“, a reușit să plutească pe valurile timpului, fiind condus spre țărmuri și tras în porturi neobișnuite, imprevizibile, pînă ce pare a se pierde la orizont, făcîndu-se una cu zarea însăși, spre toate zările...  Heterotopii „de criză“, heterotopii în criză, heterotopia-criză... Concept nomad, „în heterotopie“ epistemologică față de „sine“, heterotopiile trebuie declinate obligatoriu la plural, ca pluralitate – pînă la evanescență. Sînt un concept-grilă aporetic, un cvasi-concept sau un concept vag (căci vagant) sau „slab“ sau „infra“-concept. Mai lasă heterotopiile ceva în afara lor? Nu colonizează (caracterizează) ele oare, într-un straniu paralelism (care va trebui chestionat ca atare) cu „arhipelagul carceral“ despre care Foucault va vorbi în A supraveghea și a pedepsi (1975), întregul spațiu social, cel puțin pe cel „clasic“ sau „istoric“? Nu cumva tot spațiul social a devenit hetero-topic, hiper-hetero-topic, o singură heterotopie „de sine“ a lumii contemporane, adică o unică utopie realizată care, desființînd, prin generalizare și unificare, pluralitatea heterotopică (infinită, dar controlată) a lumii, devine distopică?  Se poate deci spune că heterotopiile, astăzi, dispar, în condițiile în care spațiul calitativ diferit, „vălurit“ devine o singură heterotopie. Heterotopiile dispar generalizîndu-se ca unică lume-heterotopie.  Căci putem și trebuie să ne întrebăm în ce mai constă, azi, discontinuitatea heterotopică a lumii? Dar, în trecutul „istoric“ descris de Foucault, treceam noi oare direct și la nesfîrșit dintr-o heterotopie în alta, fără nimic între? Mai lasă/lăsau ele ceva, sau erau/sînt o matrice vorace, care a înghițit spațiul „împestrițîndu-l“ pînă la dispariție? Nu cumva, repet, reiau, spațiul social, societatea însăși, lumea a(u) devenit o heterotopie?  Heterotopiile, la rîndul lor, nu pot scăpa logicii normativității: normează și sînt normate, clasificate, ordonate ca „oaze“ de libertate, contestare și evadare controlate, „gramaticalizate“: heterotopiile devenind ca atare, imanent, „poliție“ a spațiului, care ar veni să dubleze, dacă nu chiar să se constituie într-o concurență cu panoptismul: heterotopiile „rezolvă“ în mod extra- și alter-panoptic spațiul. Arhipelagul heterotopic și „arhipelagul carceral“ se dublează. Dar mai rămîne ceva, și altceva? Restul spațiului ca retro-heterotopie ori contra-heterotopie sau nu scapă nimic logicii duale heterotopic-carcerale „clasice“? Meta-heterotopic sau hetero-mediatic, heterotopiile au apărut, la autorul lor (Foucault), din literatură, din „modul de a fi fi“ literar sau ficțional (cum va spune, spunea deja, cam în același moment, în Discursul filozofic – senzaționala postumă publicată de Gallimard/Seuil în 2023 și prompt tradusă de cel mai vechi, după mine, „Foucault-sof“ român, la Editura Trei –, Foucault) și au migrat, pluralizîndu-se inevitabil. Dar mai este ceva care marchează situația momentului lor de emergență: radioul, ca mediu la/în care Foucault a vorbit inițial despre ele, prin el însuși situație supra-hetero-topică sau trans-topică: prezență fără loc, în tot locul, prezență fără corp, corp ideal, duh plutind pe „unde“.   Ceea ce eu propun să numim „corpusul heterotop(olog)ic“ al lui Foucault stabilește, așadar, o relație heterotopică proiectivă și chiar „tiranică“, „structurală“, un cîmp de dezvoltare conceptual-aplicativă prin, tocmai, versiuni, variante, uitări, preluări, aproprieri și re-aproprieri, deveniri și reveniri scriptice, „literare“.    Foucault oricum scria și re-scria, se revizuia la infinit, își compunea „heterotopic“ scrisul, prin versiuni și variante adesea abandonate (făcîndu-i posteritatea însăși aventuroasă și pasionantă, imprevizibilă), în cazul heterotopiilor putîndu-se remarca, în tandem cu ironia față de proiecțiile și dorințele apropriative ale arhitecților și urbaniștilor, de exemplu, și o foarte serioasă aplicare pragmatică de a se „adapta“ și reformula pe măsura și după profilul proiecțiilor și al dorințelor apropriativ-utilizatoare, deci practice, ale acestora. Pe de altă parte, repet, trebuie reinterpretat și revizitat faptul, care se reprofilează ca esențial, că heterotopiile (cel puțin, dar nu numai) vin din literatură, din jocurile limbajului, propunînd un fel de viziune tropică asupra topicului. Foucault, scriitorul de concepte, scriitorul de Discurs filozofic, filozofia ca „mod de a fi“ al discursului. Pentru a lămuri toate aceste aspecte și pentru a ne putea folosi, în sfîrșit, în cunoștință de cauză de (cvasi)conceptul de heterotopie, am reunit pentru prima dată în limba română, la Editura Tact, sub titlul Utopiile reale. Corpul utopic (HETEROTOPII), folosindu-mă de ediția „Pléiade“ a Operelor lui Foucault (inclusiv de atît de scrupulosul și de prețiosul aparat critic), ceea ce, repet, propun să numim micul, dar aventurosul „corpus heterotop(olog)ic“ al lui Michel Foucault, adică textele Utopiile reale sau Locuri și alte locuri (Les Utopies réelles ou Lieux et autres lieux) și dubletul său, Corpul utopic (Le Corps utopique), plus mai cunoscuta versiune tîrzie a celui dintîi, Altfel de spații (Des espaces autres) (pe care o tradusesem deja în „istorica“ culegere Michel Foucault, Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri (1963-1984), Casa Cărții de Știință, 2001, versiune amplu auto-revizuită acum), cărora le-am adăugat două esențiale contribuții exegetice aparținînd lui Daniel Defert (partenerul de o viață al lui Michel Foucault) și Philippe Sabot (care va veni la București la Colocviul Foucault organizat de Facultatea de Filozofie a Universității din București în 7-8 iunie 2024).   Nava (heterotopia supremă, potrivit lui Foucault) merge, așadar, mai departe.  

" ["post_title"]=> string(63) "La 40 de ani de la dispariție, Foucault, mai viu ca niciodată" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(59) "la-40-de-ani-de-la-disparitie-foucault-mai-viu-ca-niciodata" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:38:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:38:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241640" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#36767 (24) { ["ID"]=> int(241638) ["post_author"]=> string(4) "5145" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:36:08" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:36:08" ["post_content"]=> string(2995) "[caption id="attachment_241600" align="alignright" width="300"] Foto de Cătălina Flămînzeanu[/caption] „Vrei să fim prieteni?“ Toți am pus întrebarea asta la un moment dat. Toți ne duceam prin parc, găseam un copil și, fără ezitare, ne făceam un prieten. O oră. Două, poate mai mult. Am mutat prima piesă.  Dar lucrurile se schimbă repede. Viața nu mai e un joc nesfîrșit, o tablă de șah la care joacă doi prieteni apropiați. Regina merge pe diagonală trei pătrățele și ia un pion. Pierdem zîmbete. No more confidence. Apar micile răutăți. Sînt minore, dar dor. Sînt copilărești. Tot dor. Am mai pierdut un pion. Încercăm lucruri noi. Ne plac, ne distrăm. Poate unii fac sport, poate alții sînt pasionați de arte, de muzică. Interesele diferă. Uși noi se deschid și, ce să vezi, ai făcut o mutare bună și ai capturat o tură. E un pas mare. Un pas bun.  Apoi cazi din nou. Regina necruțătoare te amenință. Șah. O prietenie s-a destrămat într-o după-amiază. O ceartă prostească, motivul uitat de timp. Dar încrederea s-a dus și ai rămas cu o singură tură. E șah, remember? Vrei să fim prieteni? Parcă face parte din alt film unde lucrurile erau mai ușoare, mai plăcute. Acum o veșnicie, alergam prin parc și ne jucam de-a cavalerul, dragonul și prințesa, care, evident, se afla la ananghie. Hai, mută, e rîndul tău. Ascultăm un playlist, gusturile se schimbă. Stăm în bănci, vorbim despre Brawl Stars și Fortnite. Adevărul e că totul se schimbă. Această metaforă în care trăim, acest joc continuu de șah se repetă la nesfîrșit. Ne bucurăm, ne întristăm, avem emoții, sîntem relaxați pînă ne aduce aminte colegul de bancă de tema aia pe care am uitat să o facem, ne plictisim, ne stresăm și de la capăt.  Nebunul a luat un cal. Iar e șah. Și totuși, cumva, ne descurcăm. Cerem ajutor, uneori îngropăm tot ce simțim pînă cînd paharul dă pe afară și nu pot, nu înțeleg, nu mai vreau. Ai făcut mutarea bună. L-ai prins. Șah mat. Mai jucăm o rundă?

" ["post_title"]=> string(16) "Superputeri (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(14) "superputeri-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-06-01 19:33:26" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-06-01 16:33:26" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241638" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#36766 (24) { ["ID"]=> int(241635) ["post_author"]=> string(4) "4779" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:32:57" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:32:57" ["post_content"]=> string(12551) "[caption id="attachment_241636" align="aligncenter" width="540"] Marius Bodea, Highlands, 2023, ulei pe hîrtie cașerată pe lemn, 23,6 x 31,6 cm. Credit foto: yap.studio (Pavel Curagău)[/caption] Expoziție personală Marius Bodea, Apoi: Noaptea/ Then.Comes.Night, Celulele Invitro, Malmaison, București, 23.02.2024-12.04.2024, prelungită pînă pe data de 23.05.2024.  

„The bright side of the planet moves toward darkness

And the cities are falling asleep, each in its hour,

And for me, now as then, it is too much.

There is too much world.”

Czesław Miłosz

  Pictorul Marius Bodea (n.1986) este un intelectual interesat de cinismul cu care se dezvoltă astăzi anomalii ale spiritului uman, precum depresia, alienarea, dezorientarea, dar și de memoria acestora, pe care a valorificat-o în cadrul Celulelor Invitro, Malmaison, din București. În celula mare a expus lucrările mici, uleiuri pe pînză și hîrtie cașerată pe lemn. În celula mică, uleiurile pe pînză de mai mari dimensiuni, în dialog cu o lucrare mică, agățată de tavan la intersecția pereților în unghi drept, ca o icoană năstrușnică, vizibilă doar pentru cei care știu să-și arunce ochii către înalt. Modul de panotare propune un răgaz onest și ingenios, prin care pictorul definește ideea de surpriză „ca scoatere a privitorului din starea de confort și previzibil”, dar mai ales dorește să imprime o mai copleșitoare întîlnire cu lucrările, la limită cu anxietatea. Nimic mai potrivit pentru a induce o rafinată trimitere la inversarea valorilor și la dezorientarea angoasantă a zilelor noastre. Mai ales într-un București în care, nu fără teamă și exasperare, pictorul a avut de înfruntat neplăceri de ordin fizic și psihic, din care a învățat următoarele: dacă nu sînt în pericol să se rupă sau să se piardă, cheile mai ușor blochează o yală și o ușă decît să le deschidă. Iar în privința culorilor și a utilizării lor ca semnale și semne de circulație, el a ajuns la concluzia că: în Capitală, se trece prin intersecții, atît ca pieton, cît și ca șofer, mai degrabă pe roșu, în locul verdelui, sau pe ambele culori, alternativ și nonșalant. Cu o subtilă intoleranță la incertitudinea din această lume, care supune ființele umane și mediul înconjurător, Marius Bodea studiază alterarea sănătății psihice și încearcă prin metafore vizuale să convertească pierderea sensului vieții într-un nimic din care poate să răsară absolutul. Un absolut cu care trebuie să dai piept și din care să-ți faci pildă a împlinirii lăuntrice, dacă vrei ca viața să-ți fie suportabilă. Pictorul și personajele sale nu cred în marasmul dictaturilor de orice fel, convenția succesului sau a ratării pare a fi prea lumească pentru aceștia, iar teama de alienare definitivă este spulberată doar de gîndul către înalt și divin, care adie ca mireasmă a nevăzutului de deasupra lumescului. Spectacolul naturii ca junglă existențială, în care animalele încleștate sînt altfel de întrupări ale oamenilor și viceversa, prin împrumutul unor însușiri și vocații autoritare, îl interesează pe artist ca model de conștientizare a pericolului chinuitor în care se află lumea. Este, totodată, un moment în care artistul deplînge degradarea umanității și a conceptului de umanism, pe care contemporanii ni-l oferă ca „lume nouă și civilizată ”. Revelatoare în acest sens este lucrarea Highlands (2023), în care un cerb, întruchipînd neputința, este atacat în mijlocul pădurii de o haită formată din animale de pradă. Lupii și cîinii sau alte animale, într-o inversare de roluri, contează la fel de mult pentru ideea tragică pe care o plasticizează. Aceasta reprezintă condamnarea la moarte lentă a unei ființe, a cărei împotrivire aproape inutilă este salvată de ideea tresăririi de orgoliu în fața agresiunii. Cauza principală a condamnării este nașterea, iar cea secundară este apariția sa într-un moment nepotrivit, în care destinul favorizează inegalitatea forțelor. La scară umană, nimic altceva decît aplicarea legii junglei în societatea actuală, în care omul vulnerabil trebuie să se resemneze sfios în fața neajunsurilor și a lipsei de ocrotire a celor mulți, lipsiți de onoare și empatie. Tresărirea de orgoliu a omului care renunță la sfială este redusă la un profund oftat, înainte să devină o altă cifră într-un registru cu pagini nelimitate. De aici și faptul că, în toate lucrările cu ființe umane, însușirile chipurilor și ale corpurilor nu diferă foarte mult, aluzie la reducerea omului la nivelul unei cifre. Cifrele, asemenea oamenilor, seamănă între ele, au o rădăcină formală și spirituală comună cu Creatorul lor, însă influența nefastă a mediului își lasă amprenta ireversibil. Nu e întîmplător că „pacienții” din expoziție, la o pripită vedere, seamănă cu niște condamnați lunatici într-un sanatoriu din altă lume. Dar să pătrundem mai adînc și să ascultăm mărturia pictorului: „Un loc al pierderii și regăsirii, al angoaselor nesfîrșite aduse în realitatea imediată, pe care o simt în fața unei pînze albe, proaspăt grunduită, sentiment întîlnit adesea în confruntarea cu ceea ce urmează să se nască, să devină dintr-un amestec de culori mai mult sau mai puțin intuitiv. Pînza albă, amenințătoare, acel vid impenetrabil pe care îl privesc la nesfîrșit pînă în acel moment în care văzul meu se dilată și apoi dispare treptat sau aproape complet, lăsîndu-mă aproape orb. Abia în acea stare sînt capabil să pictez”.  Portretele umane și animale aflate într-o sublimă încordare, imersate în natură de Marius Bodea, sînt puternice și sensibile în aceeași măsură. Această aparentă contradicție este aprofundată de inteligența emoțională genuină imprimată și de luciditatea cu care personajele pictate își asumă existența. Acordurile cromatice amplifică dramatic încremenirea între cele două lumi, hrănesc starea de meditație. Cromatica, prin care pictorul dă vitalitate contemplativă compoziției și antidot personajelor contra mîhnirii definitive, are un cod propriu de iconar actual care preferă fresca cu efecte de eboșă. În special, culori reci, într-o armonie de o mare eleganță, în care jocul dintre umbră și lumină, stare sufletească și lumească înconjurătoare să releve un pasionat al meșteșugului picturii. Un maniac al jocului dozajului dintre nuanțele terțiare, primare și secundare, din spectrul simbolic al culorilor reci. Povestea opțiunii pentru culorile reci ca alfabet al conviețuirii în această lume a personajelor sale are rădăcini subconștiente pe care le-a aprofundat prin coșmaresc și lectură, apoi le-a transformat într-o adevărată metodă de cromoterapie. Viața nu este posibilă fără somn și roadele sale hrănitoare, atît pentru corp, cît și pentru suflet, cînd subconștientul diminuează prestigiul și acțiunea conștientului și aduce în prim-planul minții noastre visul ca revelație salvatoare sau, în cel mai rău caz, ca soluție pentru o problemă cotidiană a atelierului și, implicit, a pictorului. Despre importanța culorilor, a întunericului și atelierului, aflăm date interesante transmise de pictor: „Culorile reci folosite în picturile mele sînt o necesitate interioară, care reflectă ceea ce simt, zi de zi, în jurul meu, dar și o săgeată aruncată în timp, începînd cu secolul 20, prin care comunic cu perioada de expresie figurativă a pictorului K. Malevich. Obișnuit cu întunericul, în copilărie, pictam în dulap, acolo era refugiul meu: așadar, dulapul a fost primul meu atelier. Locul în care mă simțeam în siguranță. Nu voiam să vadă nimeni ceea ce fac și am reușit să păstrez acest secret timp de cîțiva ani. [...] Iată cum s-a cimentat încă din copilărie, ar zice psihanaliștii, ideea de dulap ca sicriu vertical”.  Starea de luciditate a personajelor este pusă în scenă de directețea chipului, de nuanțele privirii, de fizionomie și poziția corpului. Picturile sînt seismograme ale sufletului unor hipnotizați în gîndurile proprii, ale unor înstrăinați de această lume. Ei simt cioraniana singurătate a lumii și, în aceeași măsură, se simt singuri în lume, paralizați de teama necunoscutului, măcinați de neputințe psihice alimentate de dilatarea timpului într-o manie a relativismului guvernată de ideologia postadevărului și a postumanismului. Și totuși, există o speranță, din moment ce pictorul, ca un gest împotriva nepăsării, a ales să-și expună „pacienții” în Celulele Invitro de la Malmaison și să dialogheze cu cei care știu să privească. Și nu oriunde, ci în defunctul spațiu al represiunii, al anulării specificității umane și al torturii psihice din istoria noastră recentă, reconvertit în lăcaș al artei și libertății de exprimare, mai ales aici consideră Marius Bodea că este demn să-și cartografieze „pacienții” întru nemurire și reflecție universală. Iar istoria îl ajută, ideologiile de ieri și de azi sînt în strînsă legătură, este momentul ieșirii din nuanțata solitudine, e vremea memoriei și a rememorării. Timpul scepticismului, prin care pictorul se înrudește cu toți cei care și-au tras seva din complicitatea între insomnie, vis și realitate și au fost paznici ai nopții, a luat sfîrșit. Marius Bodea își oferă imaginile despre lume cu o senină introspecție și cu speranță, spre luare-aminte. Resentimentul nu are ce căuta în sufletul și fizionomia personajelor pictate, cu atît mai puțin în gîndurile și faptele pictorului. Au fost de prea multe ori ființa umană și natura înconjurătoare puse în slujba unor interese meschine, mai ales de cei care pozau în apărători ai bunului simț și ai bunului comun, pentru ca el, artistul, prin excelență dotat cu o sensibilitate critică și cu o conștiință aparte, să abdice de la trăirile sale umanist-umanitariste, pacifiste, culturale și antitotalitare, tocmai acum cînd ele sînt atacate cu atîta persistență și perfidie.   Marius Bodea, Vedere din expoziție. Celula mică. Celulele Invitro, București, 2024 Credit foto: Alexandru Neculcea

" ["post_title"]=> string(24) "Pictura lui Marius Bodea" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "pictura-lui-marius-bodea" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:32:57" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:32:57" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241635" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#36765 (24) { ["ID"]=> int(241633) ["post_author"]=> string(4) "2316" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:29:21" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:29:21" ["post_content"]=> string(3378) "Cînd vine vorba despre locuință, prima dimensiune la care ne gîndim este cea spațială. Ceea ce ne interesează întîi și-ntîi sînt metrii pătrați locuibili, așa-zisa „suprafață utilă“. Vrem să știm cît de mult ne putem întinde, care va fi teritoriul nostru. Dar acest teritoriu este o prelungire a sinelui nostru, o intimitate care se extinde dincolo de granițele trupului nostru, cu alte cuvinte, el devine o a doua piele. Acestui teritoriu intim i se adaugă noi dimensiuni ale sinelui nostru: afective (cum ne simțim), temporale (cît timp petrecem în acest spațiu), estetice (de obicei, de natură vizuală – cum „arată“ locuința noastră, adică armonia elementelor care îl umplu). Prea puțin însă luăm în calcul dimensiunea olfactivă a spațiului locuit, deși, cel mai adesea, putem inspira o amprentă olfactivă a locuințelor, care este dată, în primul rînd, de amprenta olfactivă unică a unui individ – sau a unei familii. Fiecare om are un miros al său, iar lui i se adaugă cel artificial, al parfumului, care – credem noi – ne exprimă sau ne creează personalitatea, locuința căpătînd astfel mirosul celui care o locuiește, un amestec de miros biologic și miros artificial. Dar complexitatea acestui efluviu al spațiului locuit este mai mare de atît, de vreme ce, din cele mai vechi timpuri, oamenii au recurs la diverse mijloace pentru a-și sacraliza, proteja, igieniza spațiul intim ori, pur și simplu, pentru a-i spori confortul și a-i adăuga o notă estetică. Industrializarea a scos pe piață, la prețuri accesibile, tot felul de dispozitive odorante care, prin mirosul lor, reconfigurează atît olfactiv, cît și afectiv garsonierele, apartamentele sau casele noastre – ba chiar și mașinile, care devin un fel de locuință mobilă. Preferințele se îndreaptă, de obicei, spre mirosul de curat, de proaspăt, de aerisit, de natural (mirosul de lavandă, de mosc alb, de pin, de flori), dar, ca o recuperare a istoriei noastre olfactive, și spre mirosurile mai grele, complexe, care amintesc de spațiile sacre sau de voluptățile rîvnite și alimentează imaginația. Locuința este, astfel, un al doilea eu, unul imobil, asupra căruia ne punem pecetea estetică, utilitară și olfactivă. Numai că el capătă o viață proprie și, prin asta, un miros propriu. Mirosul caselor noastre – un amestec de efluvii naturale și artificiale – ne urmărește în afara lor, ne impregnează trupul și hainele, devenind, la rîndul lui, o amprentă olfactivă care ne diferențiază de ceilalți. Fiecare casă are propriul miros, așa cum fiecare om are un miros al lui, dar există și clase mai largi de mirosuri, de pildă, mirosul unei case de la țară, mirosul locuinței unui bătrîn sau mirosul unei case abandonate. Poate că, dintre toate dimensiunile locuinței noastre, cea olfactivă îi redă cel mai bine contururile, cotloanele, umbrele și luminile, bucuriile, tristețile și fricile. Casa este impregnată de mirosul nostru și ni-l întoarce în schimb, devenind una cu noi. Sîntem aidoma unor melci, purtîndu-ne în cîrcă emoțiile și mirosurile.
" ["post_title"]=> string(54) "Olfacționar. Dimensiunea olfactivă a caselor noastre" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(51) "olfactionar-dimensiunea-olfactiva-a-caselor-noastre" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:29:21" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:29:21" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241633" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#36764 (24) { ["ID"]=> int(241627) ["post_author"]=> string(4) "5144" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:28:09" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:28:09" ["post_content"]=> string(12250) "În subteranele acestui muzeu uluitor cobori ca într-o mină, în adîncul pămîntului tasmanian, în plin mister al emisferei sudice, în splendida Australie. Spațiul te absoarbe, te invită, te incită și te seduce din prima secundă. David Walsh, proprietarul Muzeului MONA (Museum of Old and New Art, Hobart, Tasmania) este gambler, colecționar și un om cu viziuni cu totul speciale și extrem de sofisticate despre artă și umanitate.  Prima impresie a fost aceea a unei lumi postapocaliptice, în care rămășițele sînt cusute pentru a recompune o frază coerent-incoerentă. Aș zice că e un muzeu de tip neobaroc, deconstruit și recompus, posibil stil al unei lumi postatomice. Relicvele iconice ale acestei lumi par a fi supuse unui algoritm extravagant, unui tip de noroc bizar. Toate exponatele par a fi avut șansa să rămînă intacte după un cataclism imaginar. Fragmente ale unor civilizații diferite, expuse aparent fără un criteriu de selecție comun (deși el există, în mod evident, în procesul de curatoriere). Pare mai degrabă o selecție naturală, fără prejudecăți, ca și cum doar cine/ce a fost norocos a scăpat, a cîștigat pariul. Un fragmentarium, un freak-show al unui hazard bine controlat.  Privitorul primește ofranda unui spectacol halucinant. Un patchwork de piese artistice în care temele se întîlnesc și se intersectează uneori violent, alteori subtil, de fiecare dată surprinzător, șocant chiar. Exemple sînt destule. Icoana pe lemn a Fecioarei cu pruncul, alături de statueta zeiței egiptene Isis cu Horus copil, cu trimitere la circumstanțele miraculoase ale unei nașteri. Sau explozivele abordări ale sexualității, de la expunerea ritmată și indicînd o mare varietate formală a sexului feminin, sub formă de mulaje în mărime naturală, agățate pe un perete de culoare roșie. O propunere șocantă (cît mai poate fi de șocant ceva în lumea artelor vizuale de astăzi), într-o compoziție de tip clasic, cu module și repetiții.  Am putea enumera elemente ale acestui tip de discurs scenografic-muzeal care duc cu gîndul la Mitul Peșterii al lui Platon. Peștera (lumea limitată a subteranului), oamenii (înlănțuirea de vizitatori, fiecare venit cu propria lui proiecție mentală), umbrele, zidul omniprezent cu rol de delimitare a realității, focul (luminile de toate intensitățile), obiectele reale (operele de artă) și calea de ieșire (sau căile de ieșire labirintice, tuneluri, scări și lifturi). Ce poate speria privitorul este non-ierarhia, totul este pus pe același plan ideatic, de la însemnele religioase pînă la lucrările cu tentă erotică, de la natural (pești vii într-o lucrare acvariu) la artificial și reinterpretat, pînă la sculptura din metal ruginit strivită de un tavan căzut la un posibil cutremur. Legende celebre, anecdote, povești populare, pseudolegende, feminism, previziuni apocaliptice, perversiune, candoare, moarte.  Eros și Thanatos este o temă centrală prezentă în Muzeu, o mare temă cu fundație mitologică și filozofică. Vizitatorilor li se oferă sub multe interpretări. Există și un spațiu subteran care seamănă cu un columbariu cu casetele sale de beton care ar părea că adăpostesc urne. Un spațiu ca un memento mori. Sau, mai bine zis, un pseudo-memento mori, pentru că discursul prezent în Muzeu oferă de multe ori senzația unei pseudo-realități, a unui ca-și-cum. Ladies only! O cortină de culoare verde-smarald și o doamnă care stă la un pupitru luminat de o veioză verde invită doamnele să intre în acel spațiu misterios. Ladies Lounge. Artist și curator, Kirsha Kaechele. Domnii se miră, se revoltă, se tem, își simt masculinitatea atacată, de ce, ce e acolo (falusuri!?), femeile singure intră curioase, cuplurile se despart, unii se tem că se vor pierde, că nu se vor mai regăsi, se dau întîlniri, ore și locuri fixe, panica se instalează în inima femeii care e invitată să fie liberă să admire artă doar pentru ea. Clișeul dependenței și al inferiorității e atacat imediat. După epoci de-a rîndul în care femeile au avut drepturi limitate, femeia de acum se poate simți liberă. Acest spațiu mai face referință și la faptul că, pînă în 1965, femeile din Australia nu au avut dreptul să bea în locuri publice alături de bărbați. Pînă atunci, le era permis acest lucru doar în locuri discrete și ascunse, numite the ladies lounge. Unde se pare că și plăteau mai mult pentru aceleași băuturi. Spațiul e luminat slab, misterios, ca un budoar, un labirint al unei Ariadne moderne în care minotaurul e absent. Absent? Oare? De pe pereți, printre alte exponate, ne privesc cîteva tablouri ale lui Picasso, din seria celor care revizitează teme clasice. Dejun pe iarbă după Edouard Manet. Femeie nud și doi bărbați în costum. Lucrarea lui Manet a generat în epocă un adevărat scandal estetic și moral. Picasso, marele artist și marele admirator al femeilor, nu s-a sfiit să reia tema. Mai e vizitatoarea liberă sau intră, ca într-un tablou în tablou, într-o spirală a unei omniprezențe masculine devoratoare? Sau, pentru că MONA este un muzeu care se adresează tuturor, acest spațiu cu covor moale și canapele poate fi pur și simplu un loc de relaxare și de privit în telefon, de pozat și de trimis pe rețelele de socializare ca încă o experiență realizată. Acest cub drapat, cu cortine grele în tonuri de smarald, acest misterios Ladies Lounge l-a provocat pe un vizitator, un bărbat, să-și iasă din fire și să dea în judecată Muzeul pentru discriminare. Artă și societate în direct, ca un fel Breaking News, așa cum ne-am obișnuit în ultima vreme. Postuman? Postgîndire? Neobarbarie? Postipocrizie? Găsim la Friedrich Nietzsche, în cartea Dincolo de bine și de rău, un citat care l-ar putea pune pe gînduri pe vizitator: „Cine se luptă cu monștrii trebuie să ia seama să nu se transforme la rîndul lui într-un monstru. Iar dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adîncul tău“. Dar Peștera își are Cerul ei în instalația land-art aflată în parcul acestui muzeu fabulos. Este instalația lui James Turrell, numită Amarna. De acolo se poate privi cerul prin decupajul rectangular al unui tavan de beton. Tot acolo găsim și pămîntul, plat, de culoare roșcată, ca un teritoriu pur, primar. În acest spațiu al meditației egoul se poate dizolva și contopi cu universul, redînd delicatei și asaltatei făpturi umane un tip de demnitate în așteptare.  O altă experiență ce provoacă simțurile este spațiul Event Horizon, creat de același James Turrell, unde se poate experimenta efectul Ganzfeld (tradus din germană ca întregul cîmp, the whole field). O experiență suspensivă, o probă de răbdare și de punere într-o stare pentru care nu te pregătește nimic. În afara explicațiilor date de ghidul îmbrăcat într-un halat alb de laborator și de atenționările sale legate de o posibilă cădere în gol. Pentru privitorul antrenat, acest lucru poate semnifica și o mise en abîme. Cu alte cuvinte, a story within a story. Recursiv, imersiv. Fabulos. Arta contemporană poate avea efect asupra vizitatorilor, dar asta depinde mult și de încărcătura lor mentală, senzorială, de biologicul lor. Există și varianta în care arta contemporană nu produce nici un efect. E un fapt independent de calitățile ei. Însă este o variantă de luat în calcul de către artist sau curator. Uneori, poate fi ca un pix care nu lasă nici o urmă. Sau poate fi un desenator mecanic. Găsim într-o încăpere la MONA o instalație cinetică în care o cariocă neagră desenează non-stop forme pe o hîrtie așezată pe o planșetă. Hazardul bine controlat. O altă experiență-limită este și tunelul cu zgomote din the underworld. O întîlnire a biologicului cu esteticul. Opera de artă ești tu. Vie și temătoare, presată de vuietul ce te cuprinde și care-ți sugerează că din acest spațiu-timp nu vei mai putea ieși. În orice caz, din acest discurs ai toate șansele să pleci schimbat, transformat, restructurat, fiind totodată martor al unei metamorfoze colective.  Tot pe acest fabulos domeniu există și un alt discurs, fin și tentant, ce răsfață papilele gustative. „Do a tasting of wines from Moorilla, our winery at Mona. Old world, new world. Drink our art.“ Așa cum scrie pe website-ul Muzeului. Un muzeu ce oferă experiențe neobișnuite, punîndu-te într-un dialog crud, direct, lipsit de ipocrizie cu propria persoană. Lumea veche și lumea nouă, în care dacă accepți provocarea, pariul, operă de artă poți fi chiar tu! Aici, la MONA, Museum of Old and New Art.

" ["post_title"]=> string(32) "MONA sau hazardul bine controlat" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(32) "mona-sau-hazardul-bine-controlat" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:28:09" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:28:09" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241627" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#36763 (24) { ["ID"]=> int(241626) ["post_author"]=> string(4) "2740" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:22:40" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:22:40" ["post_content"]=> string(4600) "Trei kilometri pînă la capătul lumii este prima participare la Cannes în calitate de regizor a lui Emanuel Pârvu, film aflat în selecția oficială a celebrului festival de film francez. Premiera mondială a avut loc pe 17 mai, în prezența echipei, în deja iconica sală „Grand Théâtre Lumière“.  După proiecție, publicul a aplaudat în picioare minute în șir, iar cronicile din presa internațională au fost elogioase. Acest fapt ne face să sperăm că o altă producție românească va fi premiată la Cannes, adăugîndu-se la deja consistenta listă de succese cinematografice românești la cel mai cunoscut festival european de film. Trei kilometri pînă la capătul lumii prezintă un adevărat thriller psihologic care se derulează în decorul idilic și atemporal al Deltei Dunării. În sătucul de pescari unde viața curge lin, patriarhal, într-o sărăcie aproape generalizată și unde braconajul este singura activitate care asigură subzistența locuitorilor, are loc un incident violent, care scoate la suprafață o situație de neacceptat pentru comunitate.  Homofobia împărtășită de întreaga comunitate, chiar și de părinții tinerei victime, servește drept circumstanță atenuantă pentru violență, atît fizică, cît și, mai ales, psihologică. Corupția și rețeaua de interese bazate pe compromis și pe rezolvarea la mica înțelegere a problemelor locale, fără implicarea autorităților, ies la suprafață în urma atacului violent asupra lui Adi, un tînăr a cărui orientare sexuală este de neconceput în această comunitate retrogradă. Așa cum au declarat regizorul Emanuel Pârvu și coscenarista Miruna Berescu la conferința de presă din cadrul Festivalului, întregul film este relatat din perspectiva părinților, care încearcă să-și protejeze copilul prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție, devenind la un moment dat chiar ei agresori, împreună cu restul comunității. Realizatorul a recunoscut că ar fi fost imposibil să prezinte drama din perspectiva victimei, neîndrăznind să intre pe teritoriul nefamiliar al celor suferinzi și marginalizați de o societate cu mentalități închistate, incapabilă să-și accepte cetățenii așa cum sînt. În viziunea lui Emanuel Pârvu, agresorii lui Adi sîntem noi, devenind, totodată, potențiale victime ale societății, așa cum sugerează posterul cu formația U2 din camera tînărului: You too ai putea fi următoarea victimă. Totuși, perspectiva regizorală aleasă de Emanuel Pârvu de a prezenta subiectul din perspectiva părinților creează o anumită distanță între spectator și suferințele personajului principal. Regizorul a ales ca loc de filmare Delta și zona Sfântu Gheorghe, la trei kilometri de mare, pentru că este un amestec unic de atemporal și de idilic, un loc unde vîntul descrie starea de spirit a personajelor principale, pornind de la acalmie, la debutul filmului, și ajungînd pînă la rafalele care fac stuful să freamăte, asemenea sufletului chinuit de dileme morale și suferințe fizice. Impresionantă a fost performanța actorului care îl interpretează pe tînărul Adi, Ciprian Chiujdea, aflat la rolul său de debut și care s-a identificat direct cu suferințele personajului, el însuși aparținînd comunității LGBTQI+.  Întreaga distribuție a filmului, formată din actorii Bogdan Dumitrache, Laura Vasiliu, Valeriu Andriuță, Ingrid Micu-Berescu, Richard Bovnoczki și Adrian Titieni, a contribuit la valoarea incontestabilă a filmului. Imaginea care scoate în evidență lumina unică a Deltei și peisajele ei superbe, în totală contradicție cu atrocitățile care se întîmplă în acele locuri, sunetul de bună calitate și montajul excelent, care dă fluiditate filmului, fac ca filmul lui Emanuel Pârvu să fie un potențial cîștigător al premiilor din cadrul Festivalului de Film de la Cannes.

" ["post_title"]=> string(80) "Trei kilometri pînă la capătul lumii – minute întregi de aplauze la Cannes" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(72) "trei-kilometri-pina-la-capatul-lumii-minute-intregi-de-aplauze-la-cannes" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:22:40" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:22:40" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241626" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#36762 (24) { ["ID"]=> int(241624) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:20:37" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:20:37" ["post_content"]=> string(8430) " Mărturisind nevoia de a spune o poveste despre oameni prinși în malaxorul istoriei, regizorul Mădălin Hîncu aduce pe scenă una dintre cele mai puternice povești ale secolului trecut, Despre șoareci și oameni, adaptare după nuvela lui John Steinbeck, într-o traducere nouă semnată de Bogdan Budeș, la Teatrul Municipal Bacovia din Bacău. O bucată de viață care, deși plasată în timpul Marii Depresiuni din America, își păstrează un filon proaspăt în orice epocă, întrucît îi face protagoniști pe cei marginali, pe cei vulnerabili în fața celor care dețin puterea, luptînd zi de zi pentru a-și cîștiga traiul, permanent în alertă să nu fie striviți. În spatele strădaniilor personajelor de a-și găsi un loc în lumea nemiloasă în care au fost aruncați, se întrevede, firav, dar încărcat de o neașteptată lumină, acel Vis american ce i-a făcut pe mulți să riște totul. Spectacolul, pe care l-am văzut în cadrul Bacău Fest Monodrame, ediția a XXX-a, reușește să aducă la lumină mesajul de o extraordinară sensibilitate pe care-l conține textul lui Steinbeck: într-o lume mercantilă, în care ierarhiile se stabilesc clar și aproape imuabil în funcție de valoarea dată de averea făcută indiferent prin ce mijloace, în plină mocirlă a brutalității și a răutății, atîta vreme cît mai există un vis pur, indiferent de cum se sfîrșește acesta, nu este pierdută total lupta.  Ce îi deosebește pe George și Lennie de restul de muncitori care își caută de muncă la ferme, în condiții de subzistență, ce îi individualizează și, în esență, îi face să strălucească este legătura lor care nu se justifică prin nimic mercantil. Cel puțin pentru George, asocierea cu Lennie – acest uriaș blînd, a cărui dizabilitate mintală este, în acel context socio/istoric/economic, în care doar cel puternic, fără scrupule și fără vulnerabilități, este admirat și considerat cîștigător – nu poate decît să atragă atenția și să îl țină în loc. Există însă o legătură invizibilă, dar indestructibilă între aceste personaje concepute în spectre diferite – George, în care se îmbină înduioșător pragmatismul și idealismul, și Lennie, această forță în stare pură, în care poți să intuiești o bunătate și o inocență care, din păcate, sînt anihiliate de lipsa perceperii totale a ce înseamnă să faci rău fizic unei alte ființe. Incapabil de a înțelege  capacitatea extraordinară a forței sale fizice, Lennie nu își dă seama cînd mîngîierea devine sugrumare. Adrian Ionescu și Eduard Burghelea fac un excelent tandem în aceste personaje legendare, dintr-o poveste care a străbătut aproape un secol și continuă să ofere permanent resurse de interpretare și înțelegere complexă a naturii umane. Andrei Ionescu face din George un personaj puternic, ambițios, nestrămutat în demersul său de a ajunge într-un final să aibă locul lui, cît de mic, dar doar al lui, din care poate să își cîștige traiul, fără să fie nevoit să pribegească din fermă în fermă, fără a-și face vreun rost. Într-o lume lipsită de orice fărîmă de idealism, găsește în Lennie un companion în visul său luminos. Se încăpățînează să creadă, pînă în ultimul moment, că, indiferent cît va dura sau cît de greu le va fi, vor răzbate. Tot el este și cel capabil să își asume responsabilitatea destrămării visului, atunci cînd acesta deja căpătase nuanțele coșmarului.  Energic, solar, plin de un optimism pe care și-l cultivă zilnic, personajul interpretat de Adrian Ionescu dialoghează armonios, poate paradoxal, cu seninătatea aparentă a lui Lennie, din care Eduard Burghelea scoate la iveală nuanțele cele mai complexe ale unei naturi aflate în stare pură, în care binele și răul nu se calează pe tiparele după care funcționează societatea. Iar inocența care nu are percepția suferinței devine un pericol mai mare decît violența fățișă. Eduard Burghelea reușește să îl ridice pe Lennie la un nivel de personaj-metaforă, personaj-stare, ce precedă și transcende granițele umanului.  Lumea în care viețuiesc personajele este una profund masculină – aspră, dură, dar nu lipsită de umor și de o anume resemnare în fața cadenței previzibile a vieții. În bărbații de la ferma unde ajung George și Lennie există parcă o înțelepciune arhaică, pigmentată de serile de băută. Marian Dumitru face din căruțaș un personaj sigur pe el, care beneficiază de un oarecare respect printre muncitori. Tudor Hurmuz este Crooks, singurul negru de la fermă, ceea ce îl plasează deja într-o poziție dezavantajată, un personaj introvert, aplecat spre lectură, retras, dar plin de agerime. Valentin Braniște îl aduce la viață pe muncitorul Carlson, ce pare că nu își mai poate găsi satisfacția decît în manifestarea unei violențe justificate de o presupusă menținere a ordinii și curățeniei. Iar Ștefan Huluba face un excelent rol de compoziție în bătrînul Candy, neputincios, ridicol și înduioștor, prin gesturile, privirea, vorbele care transmit, în ciuda slăbiciunii fizice, nevoia unei ultime speranțe la final de viață.  Singura prezență feminină este adusă sprințar, cu un mix de naivitate și impuls de a-și etala o frumusețe despre care știe că se va stinge în curînd în acel colț abrutizat de lume, de Mădălina Mihai. Ea este soția lui Curley (Ștefan Alexiu), fiul șefului, agitat, nesigur pe el, bolnav de gelozie. Ea e cea care, în acea lume, va rămîne legată de un om pe care nu îl iubește și va spera în promisiuni deșarte de sclipire hollywoodiană.  Scenografia, semnată de Clara Pop, reflectă dualitatea lumină-umbră, vis-coșmar, în care se zbat personajele, un plan terestru ce reprezintă austeritatea vieții de la fermă și un plan suspendat, în care natura este stăpînă, acel colțișor de paradis la care visează Lennie și George, dar în care nu se pot ascunde la nesfîrșit. Spectacolul lui Mădălin Hîncu ridică o lume populată de personaje și umbre, de lumină și întuneric, de vis și de coșmar, o lume în care umanitatea pare că dă lupta finală pentru a nu fi aneantizată de meschinărie și brutalitate. Teatrul Municipal Bacovia, Bacău Despre șoareci și oameni de John Steinbeck Traducerea: Bogdan Budeș Regia: Mădălin Hîncu Scenografia: Clara Pop Lighting design: Costi Baciu Sound design: Adrian Piciorea Grafica: Ovidiu Ronin Cu: Adrian Ionescu, Eduard Burghelea, Ștefan Huluba, Ștefan Alexiu, Marian Dumitru, Valentin Braniște, Tudor Hurmuz, Mădălina Mihai, Alexandru Bodron, Bogdan Buzdugan

" ["post_title"]=> string(19) "La capătul visului" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "la-capatul-visului" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:20:37" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:20:37" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241624" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#36761 (24) { ["ID"]=> int(241622) ["post_author"]=> string(4) "1736" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:16:06" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:16:06" ["post_content"]=> string(11937) "Cînd ochii se întîlnesc cu afișul Romanian Psycho, strategia de naming te îndrumă ideatic înspre zona cinematografiei; te gîndești la filmul american cu Christian Bale, la antologicul Psycho al lui Hitchcock. Te plasezi în siajul unui flagel al prezentului, tulburările emoționale, cărora ar trebui să le acordăm mai multă grijă. Prelucrat grafic, în poster e chipul lui Florin Piersic Jr. alături de îndemnul Let the healing begin, o avertizare de subtext privind valențele curative ale scenicului, ale măștii lui vesele. Cunoscîndu-l, te aștepți la ce-i mai bun, o creație de autor pentru care a avut ideea, a scris textul, l-a regizat, îl interpretează. E o stilistică șlefuită în timp, care îi definește cariera. De la Sex, Drugs, Rock&Roll încoace, care a atras atenția asupra sa și a formulei (textul e al lui Eric Bogosian), de fapt dintotdeauna a preferat distribuții mici (Stage Dogs, Tzuki și Tati etc.) și one man shows (Freak Show 1 și 2, O mie de motive de Duncan MacMillan), coagulînd o retorică din a juca în formate comprimate numeric conținuturi dramaturgice bittersweet. Acum a ales rampa Teatrului Național „Mihai Eminescu“ din Timișoara, scena mare, pentru această sesiune de terapie prin teatru.  Așezat în fotoliul sălii, devii subiectul unei ședințe de psihanaliză în răspăr light. Registrul e comicul deștept care dospește în cercuri concentrice, te ține conectat la personajele principale – cel vizibil – terapeutul –, cel invizibil – interlocutoarea de la capătul wi-fi-ului – și, episodic, iubita de la telefon, cu care cel dintîi își va petrece seara în cel mai banal mod posibil: „Fac un popcorn și ne uităm la un film prost“, ca strategie de purificare postsesiune.  Cu vădite aptitudini literare (are și două cărți savuroase, Opere cumplite I și II), Piersic Jr. e întotdeauna foarte atent la cuvintele folosite. Le alege pentru dialoguri cu însușiri performative, dezvoltînd circumstanțe teatrale captivante. Mai ales aici, într-o temă atît de complexă precum terapiile de cuplu. Pe foarte scurt: pacienta e o doamnă părăsită de soț, care încearcă să gestioneze afectiv situația de viață în care se află. Termeni din jargonul meseriei (acceptare, gînduri pozitive, tipare comportamentale, tehnici de respirație, de relaxare etc.) revin, capătă atenție în situații scenice amuzante.  Reprezentația începe cu descoperirea, de cum intri în sală, a unui birou standard – o masă de dimensiuni generoase cu tot soiul de obiecte pe ea, asortată cu un scaun directorial, pe laterale, un bol cu un peștișor și o plantă, un covor rotund pe jos, nimic din tipicul clișeistic cu o canapea comodă ori măcar un fotoliu primitor, tablouri liniștitoare, diplome care atestă competența, aranjamente calmante ori altele din gamă. Urmează un mic prolog pe fond muzical (o altă marcă a lui Piersic Jr., melodii introductive și pe post de epilog, plus cuts-uri în interiorul spectacolului), actorul pășește în scena amenajată ca un cabinet. Intră firesc, hrănește vietatea subacvatică, pregătește un pahar cu vitamine efervescente (va fi ceva solicitant!), așază carnețelul pe birou, fumează o țigară, își pune headset-ul. Inițiază o scurtă probă, „se aude, nu?, eu vă aud“, coboară intensitatea sonoră a muzicii, îi dă drumul. Teatru în real time, o întîlnire remote de două ore pe ceas, în care o persoană e ghidată să facă față despărțirii de soțul care a părăsit-o. Pentru altă femeie sau nu, un aspect incert, îndoielile ei, o sursă de conflict teatral. Se coboară în straturile profunde ale ființei, psihoterapeutul pare că știe ce face, că e stăpîn pe situație, conduce procesul de înțelegere cu tact, de la simplu la mai complicat, e răbdător, se repliază abil, pune întrebările potrivite, aplică niște scheme exersate. La final vine vorba și despre bani, mulți bani, că deh, know how-ul de alinare a suferinței în amor costă, iar avîntul luat de psihoterapie îngăduie. Ne dăm seama că protagonistul se joacă, de fapt, că în timpul acestui proces sofisticat trage din cînd în cînd cu o pușcă din plastic cu ventuze, construiește ceva din lego (în paralel cu tehnica „edificării unui castel“ umăr la umăr cu pacienta), manipulează două superbe mașinuțe de colecție, face piruete verbale cînd situația nu-l avantajează, deturnînd sensuri și generînd contrasensuri. O lecție posibilă: nimic nu trebuie luat exagerat de în serios! Contrastul intervine ca sursă a comicului – în punctul discuțiilor legate de respirație și tehnici de relaxare, ia de pe birou și foiletează o revistă glossy cu femei sexi semiîmbrăcate, prezentînd-o celei ce nu o poate vedea ca pe o broșură prețioasă musai de achiziționat, pentru că „uitați-vă ce «plămîni» are…“. Convorbirea la care asistăm în grup e precum o călătorie colectivă către teme de interes general despre parolele la telefon ale bărbaților, ca să-și ascundă secretele, se recurge și la ceva statistici, cel mai probabil scornite pe loc (căci magia cifrelor elocvente e și ea o modă a prezentului, obliterînd realități mai subtile, devenind argumente ce iau fața), lanțurile pe care părinții bine intenționați le construiesc în jurul nostru, fără să-și dea seama de efectele pe termen mai lung etc.  Umorul de tip minimalist e dominanta de registru („cercetătorii britanici nu dorm, doamnă, cercetează“, „chestionarul Fassbinder care a obținut Premiul Ostermeier“ – la poanta asta am rîs doar vreo cîțiva, dar cu lacrimi, un inside joke de context; limbajele iubirii sînt savuroase, în cheie sarcastică, asociate cu diminutivarea „pipoțele, inimioare“, superhaioasă în felul în care e articulată), un comic care se cere procesat, care vine neașteptat, nu-l anticipezi, are surpriză. Nu e genul care declanșează hăhăială, e echilibrat, elaborat, îl urmărești atent, e bine dozat. Topicul o impune, „lucrăm cu trauma, doamnă!“. Mici confuzii semantice devin și ele izvor de zîmbete (fusta peste/deasupra genunchiului, construirea ipotetică a unui castel, specialistul Lăcătuș, doamna crede că e chiar lăcătuș, bulgărele care devine avalanșă etc.). Psihanaliza e luată în răspăr, nu ca teorie și practică în sine, doar variantele ei amatoristice, căci sînt multe, răsărite precum ciupercile după ploaie, direct proporțional cu nevoile pieței, întrucît viața actuală, cu ritmuri turate la job și în componenta personală, face adesea necesară consilierea de specialitate. Profesionistă, nu din gama așa-zișilor coaches, care după un crash course se autoproclamă ultraspecialiști. Uite, de pildă, obișnuința online-ului; ideea e de a fi față-n față, într-o conexiune vie, neintermediată, pentru comunicare autentică. Expresivitatea feței, privirile, limbajul corporal contează enorm în cimentarea raporturilor de încredere.  Autoreflexivitatea ironică e inclusă în conceptul de spectacol, sînt întotdeauna măcar două suflete în orice relație, inclusiv în aceasta, de profilaxie afectivă. Le sugerez terapeuților să meargă să vadă producția. Le-ar fi utilă, dincolo de zecile de cursuri de profil la care participă, de tratatele și cărțile de psihologie studiate.  Romanian Psycho e un spectacol curativ, părăsești sala eliberat de poverile cotidianului, poți fi chiar tu personajul ficțional de la celălalt capăt al wi-fi-ului. Tempoul bine stăpînit, intenționat alene e și el parte a stilisticii de ansamblu, măcar la teatru să nu ne grăbim, să fim răbdători cu noi înșine, să ne privim în oglinda zeflemitor-simpatică așezată în oglinda extinsă a unei scene de teatru. E și multă tandrețe în propunerea scenică a lui Florin Piersic Jr. Zona spre care s-a orientat acum denotă preocupare pentru străfundurile ființei umane, cu bunele și mai puțin bunele ei, cu oamenii așa cum sînt, diverși, bizari, tipici ori ieșiți din norme. În persiflare, la final, pe ecranul de proiecție din fundal, un portret animat al lui Sigmund Freud face lipsync pe melodia Sex Machine a lui James Brown. Împunsătura în văzul larg e asumată ca premisă. Nu e de ici, de colo să subjugi artistic o sală de aproape 800 de locuri, e nevoie de ceva har și niște expertiză teatrală. So… let the healing begin!

" ["post_title"]=> string(32) "La terapie cu Florin Piersic Jr." ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(31) "la-terapie-cu-florin-piersic-jr" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:16:06" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:16:06" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241622" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#36760 (24) { ["ID"]=> int(241621) ["post_author"]=> string(3) "296" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:14:27" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:14:27" ["post_content"]=> string(11878) "Motto: „Am inventat culoarea vocalelor! – A negru, E alb, I roșu, O albastru, U verde. – Am orînduit forma și mișcarea fiecărei consoane și, slujindu-mă de ritmuri instinctive, îmi făceam iluzii că am inventat un verb poetic accesibil, într-o zi sau alta, tuturor simțurilor. Îmi rezervam dreptul de a-l tălmăci eu.” (Arthur Rimbaud, Alchimia verbului) „A fost odată ca niciodată”, vechea formulă de început a basmelor, rămîne o introducere ideală în spațiul ficțiunii posibile prin imaginație. Cu alte cuvinte, literatura orală ne provoacă să imaginăm povestea, să ne reprezentăm mental ceea ce descriu cuvintele și, mai ales, universul din spatele cuvintelor. O varietate de forme artistice auditive s-a născut în descendența literaturii orale, la intersecție cu tehnologia comunicării la distanță: teatru radiofonic, audio drama, audiobook, podcast etc. A asculta o ficțiune sonoră – voi numi astfel teatrul radiofonic, cu o formulă care încearcă să aducă la zi denumirea consacrată, însă depășită de tehnologii, denumită în spațiul anglofon audio drama și fiction sonore, în cel francez – înseamnă a lăsa liberă imaginația să construiască mental „filmul” sugerat auditiv. Căci despre a gîndi în sunet e vorba în scenariul audio, în textul destinat unei producții de ficțiune sonoră, asupra căruia mă opresc în rîndurile ce urmează.  Pe firul istoriei sale centenare, de la transmisiile în direct din studio ale teatrului la microfon la adaptările radiofonice ale dramaturgiei universale, interpretate de-a lungul deceniilor de vocile de aur ale scenei (românești, în cazul nostru), teatrul radiofonic a profitat de evoluția transmisiei radio și s-a angajat în misiunea răspîndirii culturii în masă. Poate fi privit ca o formă a culturii de masă, dar care nu și-a uitat originile și filiația față de teatrul universal. Tehnologia îi asigură accesibilitatea, dar îl și obligă să se transforme odată cu digitalizarea înregistrării și editării sunetului și cu posibilitățile tot mai sofisticate ale redării lui – stereo, imersiv, binaural, spațializat etc. – și să se metamorfozeze prin explorarea acestora. Iar această transformare pleacă de la felul în care se scrie pentru microfon și se gîndește un scenariu audio, ca primă etapă în redefinirea limbajului specific genului, continuu reformulat la intersecția cu tehnologia.  Pentru o mai simplă identificare a posibilelor tipare ale scenariului radiofonic, vă propun cîteva exemple cu linkuri ce trimit la o audiție complementară lecturii articolului. Astfel, formula teoretic identificată poate fi concret percepută auditiv, mai ales că, la fel ca în muzică, urechea se educă pe măsură ce exersezi ascultarea conștientă a straturilor ce compun ficțiunea sonoră. În experiența audiției, descifrarea sensului sunetelor e complementară mesajului transmis de cuvinte, dar mizează și pe contribuția ascultătorului, pe disponibilitatea lui de a crea conexiuni între sunete și sensul lor în ansamblul arhitecturii sonore.  Întorcîndu-ne la originile teatrului radiofonic, la etapa de pionierat a transmisiei live și, ulterior, a producției de studio a spectacolelor la microfon cu minime intervenții în textul dramatic original, absența imaginii e înlocuită de zgomotele recognoscibile ale cotidianului (scaune, pahare, uși, ferestre etc.). Propun aici pentru fiecare situație descrisă, spre exemplificare, cîteva producții istorice din anii ´50 la care trimit linkurile (https://www.eteatru.ro/#art/a-douasprezecea-noapte-regia-artistica-moni-ghelerter/1852511). Soluția clasică a suplinirii lipsei imaginii e introducerea povestitorului pentru lectura didascaliilor și pentru amplasarea acțiunii în spațiu, considerată astăzi bătrînicioasă. (https://www.eteatru.ro/#art/dale-carnavalului-regia-artistica-sica-alexandrescu-inregistrare-din-anul-1951/3690961). Odată cu fragmentarea narativității și renunțarea la respectarea cronologiei, povestitorul se transformă, rolul lui e preluat de vocea interioară a unuia dintre personaje sau de vocea imaginară a unor elemente inanimate. Adaptarea radiofonică a unui text dramatic presupune deja o intervenție în piesa originală și o rescriere a unor scene care necesită explicare sau comentarii suplimentare. (https://www.eteatru.ro/#art/nora-de-henrik-ibsen/3643011). În această epocă „clasică” a teatrului radiofonic, primează fidelitatea față de text și interpretarea actoricească susținută de efecte sonore și muzică. Acesta e cadrul istoric al genului, devenit reper pentru ceea ce desemnează azi sintagma teatru radiofonic.  Prezentul ficțiunii sonore se joacă în explorarea planurilor sonore prin imaginarea unor scenarii originale, construite în adîncimea spațiului auditiv. Complementar, experiența ascultătorilor, stimulată de tehnologiile integrate artelor spectacolului, a rafinat capacitatea lui de percepție și apetența pentru descifrarea abstractului sonor. Iar performanțele microfonului vor redefini profilul autonom al genului odată cu extinderea capacității lui de a decupa cadre subiective, de a depăși suprafața plană a înregistrării mono spre a treia dimensiune posibilă, prin audiția binaurală și surround. Fidelitatea microfonului și poziția actorului în raport cu el ne permit să auzim nu doar dialogurile directe din realitatea ficțională, ci și gîndul interior, visul, halucinațiile, tot spectrul vocilor din afara realității tangibile. Proximitatea față de microfon și procesarea sunetului extind accesul în universul fantasticului, al miraculosului sau, la polul opus, al grotescului și ororii. Versiuni imaginare ale realității, percepția ei deformată de subiectivitatea personajelor lasă loc tratării în scenarii a unor subiecte ce țin de puterea imaginației de a explora zonele ireprezentabilului vizual. Să folosim această licență inspirată din teoria numerelor iraționale pentru a desemna reprezentarea sonoră a necunoscutului minții omenești. Accesul la această diversitate a emoțiilor și trăirilor, intermediate sonor, definește potențialul estetic al mediului, mereu reînnoit cu fiecare salt tehnologic (https://www.eteatru.ro/#art/sufletul-pereche-de-petre-barbu/3603001). Mai mult, lumea descoperită cu ochii închiși – mitul lui Orfeu e exemplar pentru acest caz, dar și stările alterate ale conștiinței – poate fi privită ca echivalentul auditiv al  întîlnirii cu ființele întunericului, cu demonii interiori și cu limbajul lor inaccesibil rațiunii. Coborîrea în infern, lumea morților, limburile vieții și formele de existență revelată, de dincolo de cunoașterea rațională, se recomandă ca teme privilegiate explorării auditive (https://www.eteatru.ro/#art/calatoria-lui-orfeu-scenariu-sonor-de-madalin-cristescu-spectacol-binaural/2161571).  În registrul receptării realității subiective, producțiile binaurale deschid noi căi de explorare a narativității, prin multiplicarea punctelor de vedere asupra aceleiași situații/acțiuni, receptate de diferite personaje (https://www.eteatru.ro/#art/anii-60-de-ema-stere/3625291).  Dincolo de repovestirea auditivă a marii literaturi, fie ea dramatică sau epică, ficțiunea sonoră s-a lansat cu scenariile originale în explorarea palierelor sonore care determină arhitectura poliedrică a tratamentului sonor. Pe măsură ce artiștii au experimentat și descoperit instrumentele editării și montajului sunetului, genul și-a cîștigat autonomia ca formă artistică capabilă să producă propriul limbaj, analog cinemaului de artă, chiar dacă nu la fel de cunoscut și fără aura glamour-ului intelectual. De altfel, ficțiunea sonoră a împrumutat din cinema tehnici de scriere a scenariului ca tăietura scurtă a scenelor, alternanța planurilor temporale și narative etc. Mare parte din autonomia estetică a genului e creditată de concepția scenariului în paliere sonore. Renunțarea la un singur fir narativ și la cronologia acțiunii, apelul la tehnici compoziționale din muzică – laitmotivul, suprapunerea polifonică a temelor, citate culturale etc. – înrudesc scenariul radiofonic cu tehnicile compoziției. Un subgen al ficțiunii sonore a lansat docudrama ca formă de chestionare a valorilor societății și istoriei prin integrarea înregistrărilor documentare în structuri ficționale. În ultimele două decenii, unii regizori și-au asumat programatic scrierea scenariului ca parte a procesului de creație, înțeles în concept similar cu scrierea unei partituri muzicale. Firul narativ principal e acompaniat de numeroase referințe culturale în sunet, care altoiesc poetica limbajului sonor pe atmosfera „epocii” și ating cu umor și ironie adîncimea metafizică a temei (https://www.eteatru.ro/#art/argentina-de-ilinca-stihi/1559861).  Scenariul original și asumarea experimentului în ficțiunea sonoră le-au adus regizorilor Teatrului Național Radiofonic de la Radio România, în ultimele două decenii, numeroase premii internaționale la concursurile de profil. Toate producțiile selectate aici pentru exemplificarea prezentului ficțiunii sonore dețin premii internaționale și ascultarea oricăreia poate constitui punctul de plecare în înțelegerea creativității autentice investite în noile forme ale genului. Deși, aparent, aceste scenarii par a servi strict spectacolul auditiv, tiparul lor a deschis calea noilor dramaturgii ale ficțiunii sonore, în care textul e doar un palier al universului sonor polifonic. Ascultînd spectacolele sonore recomandate aici, vă invit să îl găsiți pe cel din care e extrasă replica „Ultima mea dorință e să pot lua cu mine amintirea voastră”. O văd ca pe o dovadă a capacității ficțiunii sonore de a fixa noi borne în memoria noastră culturală. " ["post_title"]=> string(24) "A scrie pentru a asculta" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "a-scrie-pentru-a-asculta" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:14:27" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:14:27" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241621" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#36759 (24) { ["ID"]=> int(241620) ["post_author"]=> string(4) "4722" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:12:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:12:11" ["post_content"]=> string(12369) "De data aceasta mă voi opri la trei sărbători de seamă, numai că vor lipsi fotografiile. Motivul? Prima bursă pe care mi-a oferit-o Japan Foundation pentru studiul sărbătorilor populare a început pe 2 iulie 2000 și s-a încheiat în ianuarie 2001. Așadar, nu am mai prins luna mai. Chiar dacă aș fi prins-o, mi-ar fi fost greu să decid la care din ele să particip direct, toate trei desfășurîndu-se la sfîrșitul celei de a treia săptămîni din lună. În timpul celui de al doilea stagiu de cercetare (2005-2006, un an încheiat), luna mai mi-a fost acaparată în întregime de Aoi-matsuri, sărbătoarea care a deschis în 2023 seria de articole „Japonia – tradiții vii“. La templele menționate mai jos am ajuns, dar nu în timpul sărbătorilor pe care le voi prezenta, ci în treacăt, cu alte ocazii, prilej cu care mi-am mai adunat și material documentar. Cum studiul sărbătorilor șintoiste nu s-a limitat doar la cele ilustrate cu propriile fotografii, voi încerca să vă conving și de valoarea celor cărora le ofer numai text, chiar dacă sumar. 

*

Mifune-matsuri, sărbătoarea bărcilor, se desfășoară pe rîul Ōi din Arashiyama, prefectura Kyōto, în a treia duminică a lunii mai. Cele aproximativ 20 de bărci sînt decorate cu capete de dragoni și păsări, ele transportînd instrumentiști și dansatori ai spectacolelor tradiționale japoneze, poeți, pictori, maeștri de ceremonia ceaiului și artiști care își prezintă lucrările în timpul procesiunii bărcilor, aducîndu-le în același timp, pe toate, ofrandă zeității patronatoare a sărbătorii, aflată la (templul șintoist) Kurumazaki-jinja. Sărbătoarea recreează de fapt evenimente remarcabile ale aristocrației din perioada Heian (794-1185), cînd gustul pentru frumos a atins culmi atît de înalte, încît a ajuns să domine viața aristocraților.  Participanții la procesiune, îmbrăcați în costume de epocă, avîndu-i în frunte pe distinșii preoți, pornesc de la templu, iar la podul Tōgetsu urcă în bărci. Fiecare barcă își are „specialiștii“ ei, dar în cea care deschide procesiunea se află o femeie care ne amintește, chiar și prin veșminte, de remarcabila scriitoare Sei Shonagon, pe care am admirat-o și la Jidai-matsuri din octombrie anul trecut. Onoarea de a se afla în frunte se datorează înfățișării amănunțite și cu har a evenimentelor și obiceiurilor de la Curte, cu aluzii fine la realitatea din interior, așa cum a trăit-o însăși autoarea. Scenele prezentate sînt viu colorate, observația exactă, exprimarea concisă și tonul direct, conferindu-le multă vioiciune. Deși instituirea acestui matsuri este de dată relativ recentă (conform unor surse datează din 1928, conform altora, din 1922), el se bazează pe documente istorice vechi, aducînd în fața participanților toată splendoarea artei tradiționale japoneze. Prezentarea anuală a unor aspecte ale vechii culturi în mijlocul unui peisaj încîntător este un eveniment ce emană o forță de atracție uluitoare, care dovedește încă o dată că tradiția este imperturbabilă și aduce dăinuire, constituind o legătură statornică între trecut, prezent și viitor.

*

Sennin gyōretsu, parada celor o mie de samurai, are loc la (templul) Tōshōgū din Nikkō între 16 și 18 mai și face parte dintre sărbătorile dedicate marilor shoguni și seniori feudali ai vechii Japonii. În anul 1617, rămășițele pămîntești ale lui Tokugawa Ieyasu (1542-1616), primul shogun care a condus Japonia feudală, între anii 1603 și 1605, au fost mutate la Tōshōgū din Nikkō. Actuala paradă este o reconstituire a funeraliilor acestuia, adăugîndu-i-se în ultima jumătate de secol și care alegorice. Sărbătoarea începe pe data de 16 mai, punctul culminant atingîndu-l în 18 mai dimineața: parada propriu-zisă a bărbaților care poartă armuri și coifuri, săbii și steaguri colorate din secolul al XVII-lea. Deosebit de fastuoase sînt carele alegorice care transportă spiritele shogunilor Tokugawa, Hideyoshi și Minamoto (pe care i-am prezentat succint la Jidai-matsuri din luna octombrie 2023), reprezentate de această dată prin trei oglinzi metalice. Spiritele sînt transferate în trei care alegorice de la (templul) Tōshōgū la sălașul temporar, în mijlocul mulțimii, unde rămîn să participe la parada celor o mie de bărbați și la ritualurile ce le sînt dedicate.  Cel mai important dintre ele este Yabusame-shinji („ritualul șintoist al arcașilor călare“), considerat mai degrabă ritual religios decît războinic, datorită valorii lui de ofrandă adusă zeităților sau sufletelor strămoșești, dar și ca modalitate de distrare a lor. Își are originea în antrenarea samurailor pentru bătălii, în secolul al XII-lea, cînd cel care rata ținta sau țintele era obligat să-și facă harakiri. Nu mai există asemenea temeri în zilele noastre, însă atmosfera și costumele sînt la fel ca pe vremuri. Arcașii călare, avînd tolbe cu săgeți în spate, trag cîte trei săgeți la țintă, în fuga calului, pe o pistă din incinta templului de aproximativ 255 metri lungime, ce-i desparte de spectatori doar printr-o sfoară care împrejmuiește locul. Arcașii controlează caii cu genunchii, mîinile rămînîndu-le libere pentru a scoate săgețile și a trage la țintă – și totul se petrece în 20 de secunde.  Un alt ritual religios demn de remarcat este shishi-mai („dansul leului“), cu rol purificator, asupra căruia spațiul nu-mi permite acum să mă opresc, dar nădăjduiesc să o fac la ritualul din luna iulie. Pe data de 18 mai, tropăitul cailor anunță începerea procesiunii. Soldații cu halebarde, mărșăluind pe două rînduri, însoțiți de gardieni îmbrăcați în veșminte de samurai, sînt urmați de purtătorii de sulițe, arcuri și săgeți – presupușii slujitori ai shogunului. După pajii cu pălării înalte vin bărbați cu măști de vulpe. Conform credinței populare, spiritele vulpilor veghează palatul Tōshōgū și împrejurimile acestuia. Punctul culminant al procesiunii îl constituie preoții șintoiști care înaintează încet, pe ritmul tobelor și al fluierelor. Spiritele celor trei shoguni, aflate în carele alegorice sclipitoare, își aduc binecuvîntarea și intră în comuniune cu participanții la sărbătoare. Spre seară, se întorc la templu, iar spiritelor li se aduce ca ofrandă un ultim dans sacru – Azuma asobi. Se spune că în timpul împăratului Ankan (d. 534-535) a coborît din înalturi o zeiță care i-a dansat acestuia Azuma-asobi, înveselindu-l. Dansul ei ar fi devenit unul dintre ritualurile vechi de Curte, executat însă de bărbați. (Nu ar fi prima, și nici ultima oară cînd ritualurile inițiate de femei sînt acaparate definitiv de bărbați!) Privindu-l (și la alte sărbători), am înțeles că este o ofrandă adusă zeului protector (în cazul de față, spiritelor protectoare ale celor trei shoguni), deși se pare că la origini zeița a acționat asupra omului. Oricare i-ar fi originea, impresionant este faptul că japonezul nu poate uita această virtute a gestului și dansul este un adevărat ritual șintoist pentru bucuria zeilor, în general. Dar și a publicului spectator! Azuma-asobi, ca și multe alte dasuri întîlnite la matsuri, atît de reprezentativ pentru credința japonezilor, a devenit și el un simbol al sufletului Japoniei. Văzîndu-i cu cîtă evlavie se dăruiesc, ai impresia că japonezii sînt departe de a-și distruge minunata tradiție, care îi ajută de fapt să se adapteze și mai bine la lumea de azi și fără de care nu ar mai fi ei înșiși.

*

Sanja-matsuri, cu o vechime de aproape 700 de ani, este una dintre cele mai fastuoase sărbători japoneze și se desfășoară în cartierul Asakusa din Tōkyō, în cel de-al treilea sfîrșit de săptămînă din luna mai. Parada celor aproximativ o sută de care alegorice (dintre care trei, splendid colorate și decorate, aparțin templului Asakusa, fiind consacrate celor trei suflete pe care le voi menționa imediat) îi impresionează profund pe cei două milioane de turiști și vizitatori de-ai casei, care se înghesuie să simtă cît mai bine și mai aproape de ei pulsul sărbătorii, unii oferindu-se chiar să dea o mînă de ajutor la purtatul carelor alegorice pe umeri. Majoritatea nu sînt ușoare, atingînd și o tonă greutate! Printre carele alegorice se află și unele mai mici, cărate de copii, dar și unele purtate pe umeri de femei. Cu toții le poartă în ritm vioi și cu elan pentru a ține treze zeitățile aflate temporar înăuntru. Se spune că acestea împrăștie în jurul lor prosperitate și voie bună. Nici nu s-ar putea altfel, atîta vreme cît procesiunea acestora este însoțită de tobe și fluiere, dar și de gheișe, muzicanți și dansatori îmbrăcați în costume din perioada Edo (1603-1868).  Sanja-matsuri îi sărbătorește pe cei trei fondatori ai (templului budist) Sensō-ji, aflat în aceeași incintă cu (templul șintoist) Asakusa-jinja. Acesta din urmă a fost construit (conform unor surse) în anul 1649 în cinstea lor. Conform legendei, doi frați pescari – Hinokuma Hamanari și Hinokuma Takenari – au găsit în năvod, pe cînd pescuiau în rîul Sumida, o statuetă a Zeiței Kannon. Asta se întîmpla în data de 18 martie 628. Vrînd să scape de statuetă, au aruncat-o iarăși în apă, însă ori de cîte ori voiau să se îndepărteze de ea, aceasta se ridica la suprafață. S-au hotărît pînă la urmă să o păstreze. Au dus-o în sat și i-au arătat-o căpeteniei Haji-no-Nakatomo. Acesta, un înfocat partizan al budismului, și-a dat seama de valoarea statuetei și i-a construit un templu mic pentru a o adăposti, urmînd ca cei trei să se roage fără greș Zeiței Kannon. Susținut de următoarele generații de enoriași, templul cel mic a devenit Sensō-ji din zilele noastre.  Pandemia nu a putut împiedica marea sărbătoare Sanja-matsuri să se arate admiratorilor în anul 2022, deși au intrat în paradă numai carele alegorice ale templului Asakusa și a durat două zile în loc de trei. E adevărat că nu au lipsit măștile participanților și nici supravegherea poliției, dar tradiția s-a menținut tare pe poziție!" ["post_title"]=> string(77) "Japonia – tradiții vii. Mifune-matsuri, Sennin gyōretsu și Sanja-matsuri" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(68) "japonia-traditii-vii-mifune-matsuri-sennin-gyoretsu-si-sanja-matsuri" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:12:11" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:12:11" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241620" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#36758 (24) { ["ID"]=> int(241618) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:06:39" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:06:39" ["post_content"]=> string(15943) "O apariție editorială discretă ar putea trece cumva neremarcată. Și ar fi păcat. Mai ales că interesul pentru civilizația și cultura niponă a tot crescut și pe la noi în ultimele decenii de după boom-ul cu miracolul japonez care a făcut valuri prin toată lumea. După opinia mea de cititoare asiduă a lumii nipone, ar fi o carte care ar merita mai mult decît o tăcere politicoasă sau o ignorare fără pricini concrete, cum se întîmplă mai lesne pe la noi. Este vorba despre un studiu care apare în România după 70 de ani de la lansarea lui, în 1947. În limba engleză, la Londra, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Japonia era deja o țară învinsă și obligată cu acte în regulă să fie administrată de americani. Ruth Fulton Benedict (1887-1948), o faimoasă profesoară de antropologie la vremea ei (timpul mai estompează sau, din contră, relansează în alte cazuri diferite nume, vedem ce s-a întîmplat cu Bach sau Vermeer), născută la New York și cu o bogată activitate universitară, semnează un volum ce se intitulează Crizantema și sabia. Tipare ale culturii japoneze (Editura Meridiane/ART, 2023, traducere din limba engleză de Magdalena Ciubăncan –  la rîndul ei, distinsă tălmăcitoare din japoneză). Ruth Benedict, doctor în antropologie și profesoară titulară la Universitatea Columbia, aflăm cu această ocazie, prima femeie care atinge un astfel de grad universitar, este numită în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial consultantă a Biroului de Informații de Război al SUA. Iar apoi, în 1947, este aleasă  președintă a Asociației Americane de Antropologie. Ei bine, această profesoară, care nu știe japoneza și nici nu a pășit vreodată pe sol japonez, a publicat acest studiu care coagulează esența spiritului unei națiuni. Extrem de util la vremea lui nu doar din considerente cultural-antropologice, ci în primul rînd din necesități strategice și politice, mai ales pentru o națiune – americană, în cazul de față – aflată în conflict pe viață și pe moarte după atacul de la Pearl Harbour și declanșarea unui război sîngeros în Pacific ce va culmina cu cele două explozii nucleare de la Hiroshima și Nagasaki. Capitularea Japoniei, urmată apoi de anii de ocupație și administrarea unei țări învinse și ocupate de americani. Poveste complicată, pe care Ruth Benedict reușește s-o explice cu calm, cu multe cunoștințe repertoriate printr-o uriașă documentare și cu răbdarea de a înțelege esența unei civilizații, a unui mod de a fi, altfel, depășind clieșeele și prejudecățile, locurile comune și stereotipurile, avînd o perspectivă mult mai nuanțată decît oamenii politici sau istoricii furați doar de impresii și stări emoționale, de ceea ce se vede și ne este la îndemînă. Analizînd viața de zi cu zi și pătrunzînd în subtilitățile unui alt mod de a exista decît cel european/american/occidental, avem realmente o radiografie a etosului japonez. De unde provine așezarea ierarhică în societate și familie, de ce sînt respectate o sumedenie de coduri și reguli de bază, cum poate un popor să supraviețuiască propriului dezastru. Se dovedește că ideea păstrării în fruntea Statului a instituției imperiale a fost o înțeleaptă decizie a americanilor. Cu consecințe vizibile pe durata scurtă și medie a istoriei contemporane. Ce ar fi fost dacă, în 1947, nu ar fi abdicat Regele Mihai și ar fi rămas la cîrma unei țări ocupate de trupele sovietice? Greu de făcut scenarii. La japonezi a ieșit bine pentru că americanii au pompat miliarde de dolari ca Japonia să se refacă, așa cum a fost și cu Planul Marshall din Europa. Prin care Vestul  Europei s-a repus pe picioare. Da, titlul cărții de față este corect. Crizantema și sabia au fost și rămas un tipar al culturii japoneze de ieri și de azi. Cireșii înfloriți de anul acesta în Parcul Herăstrău au fost o dovadă vie că ne mai putem bucura și de ceva frumos. Akira Mizubayashi (n. 1951) este un scriitor japonez cu o biografie care a pendulat între Japonia natală și cultura europeană, unde și-a petrecut lungi perioade de timp. Cu studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, pleacă apoi la Montpellier, în Franța, în 1973, unde urmează o pregătire pedagogică, pentru ca ulterior să se întoarcă la Tokyo, unde își dă un doctorat la École Normale Supérieure cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983, predă limba franceză la Tokyo. Debutează în 2010 cu Une langue venue d’ailleurs, o carte care-i va deschide drumul spre consacrarea internațională. Intrat în circuitul editorial, restul a venit de la sine: premii, traduceri, în 2014 devine și Chevalier dans l'Ordre des Arts et des Lettres. Să ne oprim puțin asupra romanului recent apărut la noi, Regina inimii (Editura Humanitas Fiction, 2024, traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu), care urmează romanului Inimă frîntă, tot la Humanitas Fiction apărut, dar de care nu am apucat să mă ocup. O poveste de dragoste învolburată, consumată între pliurile unei istorii violente. Începe în 1931 – cînd Japonia este implicată într-un incident care va duce la un război în toată regula, sfîrșit abia în 1945, odată cu capitularea, necondiționată, a unei puteri care parcă a căutat dezastrul cu lumînarea. Un june nipon care studiază viola la Conservatorul din Paris intră într-o combinație amoroasă cu Anna, de care războiul ce se declanșează în Europa, în 1939, îl va despărți. Japonezul pleacă acasă să lupte pentru Împăratul lui, Marie Mizune – încet, încet ne putem obișnui și cu onomastica niponă – se refugiază  în provincie, părăsind un Paris de care tot să te îndrăgostești. Multe trimiteri istorice-culturale-muzicale dau un farmec aparte narațiunii ce se întinde prin decenii și spațiul ce desparte Japonia de o Europă în care autorul se simte ca acasă – ca și naratorii. Și un război care strică povestea de amor. Concerte, lecturi, despărțiri, cotidianul agresat de istoria mare, scrisori și jurnale recuperate, plus evidentele conexiuni autoreferențiale ale autorului, o construcție simfonică cu trimiteri directe la o lucrare de Șostakovici, Simfonia a VIII-a, greu de găsit în București. Noroc cu Google. La mulțumiri găsim și informația că lectura romanului Uciderea Comandorului, în 2019, a lui Haruki Murakami a constituit imboldul de a scrie acest roman. Și evident, muzica din Simfoniile lui Șostakovici, tulburătoare și cu sonorități ample, ce va însoți firul narativ al romanului. Trecutul unei mari iubiri este recuperat de o ficțiune abil construită. Șostakovici rămîne unul dintre marii simfoniști ai secolului al XX-lea, pe seama căruia, în România, se fac și azi  glume și ironii de tot felul. Una suna cam așa: un ascultător întreabă la Radio Erevan, „Cum se pronunță corect, Schubert sau Schumann?“, „Noi credem că se pronunță Șostakovici“, vine răspunsul neașteptat. Un compozitor ba admirat de Stalin, ba pus la index, nu știu dacă a devenit și viața lui subiect de roman. Puterea artei va învinge și în acest caz dramele istoriei. Lui Akira Mizubayashi îi ies un roman închegat cap-coadă și o proză de mare rafinament. Precum Valsul nr. 2, atît de popular, deopotrivă. Ryū Murakami (n. 1952) face parte dintre scriitorii japonezi cu o celebritate deja consolidată, ciocnind discret la porțile greu accesibile – și deseori capricioase – ale Premiului Nobel. Publicat pe toate meridianele, cu o biobliografie deja bogată, nu lipsită de preocupări exotice – îl vedeți pe Balzac sau pe Camil Petrescu bătînd la tobe într-o formație rock? –, Ryū Murakami ne oferă de această dată o selecție din proza sa scurtă. Selectate din producția ultimelor decenii (1986-2003). Dar textele se leagă între ele fără mari poticneli. Cincisprezece povestiri de facturi dintre cele mai variate, cu personaje dintre cele mai diverse, sînt puse laolaltă sub genericul Tokyo Decadence (Editura Polirom, 2024, traducere  din limba japoneză de Roman Pașca, un vechi și apreciat frecventator al domeniului). O Japonie din ultimele decenii ale secolului trecut devine gazda unei umanități racordate vremurilor moderne. Viață agitată, mediul urban copleșitor, agitație permanentă, violență, sexualitate, singurătate, într-o lume în care au dispărut samuraii și codul bushido. Tradițiile, vechile rînduieli sînt estompate, o societate americanizată dă în clocot. Bărbați și femei de toate condițiiele se mută dintr-o proză în alta ca într-un tren cu multe vagoane. Vagoanele sînt identice, personajele, complet diferite. Regizori de film, prostituate, muzicieni – All of Me, titlul unei proze este un faimos hit al lui Billie Holiday – femei divorțate, ospătari, prostituate, homosexuali, traficanți de droguri, cumva o lume de neadaptați, oameni de prisos, familia parcă a dispărut, se trăiește intens pe cont propriu și se moare cu frenezie. Zdravăn la cap ai zice că nu mai e nimeni. Personajele care par rude apropiate cu cele din prozele lui Cheever și Raymond Carver pline de însingurați care caută ceva. Se caută. O proză densă, care te ține încordat și te face curios pentru ceea ce va urma în textul următor. Mereu surprinzător, ca și cel anterior. Prima povestire din volum e intitulată De cîte ori stau la  bar și beau, îmi dau seama ce sacră e meseria de barman. Bukowski ar fi fost fericit de companie. Must read, am putea concluziona. Da, asta e lumea în care trăim. Cam peste tot, nu doar în Japonia. Satoshi Yagisawa (n. 1977) face parte dintr-o generație de scriitori japonezi care au apucat alte vremuri decît Kawabata și Mishima. O generație care a putut beneficia de alte condiții de viață și muncă, scutită de urmările directe ale războiului. O generație care simte, trăiește, scrie altfel și decît impetuosul Ryu Murakami. Se poate? Da. Întoarcere în librăria Morisaki (Editura Litera, 2024, traducere din japoneză și note de Iolanda Prodan, mereu m-am tot întrebat cum e să locuiești într-un oraș de provincie și să te ocupi de culturi și civilizații aflate hăt departe, nu am găsit vreo explicație rezonabilă) continuă romanul de debut, Viața mea în librăria Morisaki, deja ecranizat și multitradus. O primă observație. S-au tot înmulțit prozele care au ca fundal de dezvoltare a acțiunii epice librăriile. O sumedenie de scriitori – nu numai japonezi – apelează la acest topos/colț de lume/situare în spațiu, probabil atractiv și cu multiple deschideri/ramificații. Ca și pisicile care au năpădit și proza japoneză, ce au devenit prezențe active, motoare narative, nu doar elemente de pisicit pentru numeroșii admiratori ai felinelor. Să fie ceva legat și de aspectul energetic, acțiunea vibrațiilor pe care pisicile le simt altfel decît oamenii? Să ne înțelegem, nu am nici pisică, nici cățel. Doar citesc și-mi face plăcere. Consemnez. Cartierul din Tokyo unde se desfășoară acțiunea – cîtă este, fără salturi spectaculoase și eroi cu năbădăi – din acest roman se numește Jimbacho și este un loc faimos, plin de anticariate și librării. Frecventatorii lor, cititori sau proprietari/ vînzători/librari, alcătuiesc o lume aparte. Altceva decît cei care se înghesuie pe stadioane și se agită pentru o echipă sau alta, pentru o vedetă sportivă sau un star pop-rock. La fel și în cazul de față. O librărie mică – nu încap în ea mai mult de cinci clienți, era așa ceva cîndva la Sinaia, în drumul de la sau spre gară făceam un mic popas, și de fiecare dată găseam ceva ce-mi scăpa la București – este proprietatea unui anume Satoru Morisaki. Care este soțul unei mătuși cu un nume simpatic, Momoko, și unchiul unei nepoate, Takako, ce se dovedește o vajnică povestitoare a acestui univers de împătimiți ai cărților. Și iar mă întreb dacă există în limba română vreo carte/studiu despre librăriile/anticariatele bucureștene, de ieri și de azi. Multe povești s-ar fi adunat, dacă vreun reporter/jurnalist/scriitor/memorialist/istoric, de ce nu?, s-ar fi apucat să consemneze ceea ce Satoshi Yagisawa transformă în ficțiune. Nimic ieșit din comun, viața din Japonia ultimilor ani, cu toate banalitățile ei cotidiene. Tinerii se mai și îndrăgostesc, bătrînii mai și mor, vreme trece, vreme vine, cărțile își văd și ele de destinul lor. Prin librării, anticariate, mai vîndute, mai rămase pe drumuri, stoluri de păsări migratoare, cocorii la ei, berzele la noi. Ideea principală ar fi că prin librării circulă mai multe povești decît cele cuprinse în cărți. O proză simplă și complexă ca o pînză de păianjen. Nu știi cînd și cum s-a țesut și destrămat. Gata. Lectură plăcută, ca o bezea care se topește în cerul gurii. " ["post_title"]=> string(18) "Japonezării (III)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(15) "japonezarii-iii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:06:39" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:06:39" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241618" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#36757 (24) { ["ID"]=> int(241617) ["post_author"]=> string(2) "94" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-31 08:03:28" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:03:28" ["post_content"]=> string(15889) "Deși, poate, mai puțin evident azi decît în anii cînd a fost scris, eseul O cameră doar a ei este un text a cărui lance polemică e îndreptată împotriva altuia, similar ca obiect parțial, și anume la fel de celebrul Aspecte ale romanului al lui E.M. Forster (celebru în epocă, a cărui notorietate însă pare a se fi pierdut cu anii).  Publicat în 1927, eseul autorului lui Maurice propune o viziune asupra romanului care nu putea să nu nască reacția Virginiei Woolf: un podiș spongios ce adună apele nenumăratelor rîuri și pîraie care se scurg de pe versanții ce îl străjuiesc. Sclipitor prin inteligență, umor și erudiție și fermecător stilistic, eseul lui E.M. Forster discută romanul ca pe un „dat“ – acesta este, iar ceea ce rămîne de făcut criticului este să-l disece, să-i analizeze componentele (povestirea, oamenii, intriga, fantezia și profeția, schema și ritmul) comparativ. Nu sînt neglijate marile scriitoare de limbă engleză, în special cele ale epocii victoriene. Ceea ce o stîrnește pe Virginia Woolf la eseul lui Forster este, cred, imaginea acelui podiș puternic irigat, precum și faptul că Forster o așază explicit în tradiția lui Laurence Sterne.  Chiar dacă am mai spus acest lucru în părțile precedente ale eseului de față, trebuie repetat că tot ceea ce a scris Virginia Woolf – roman, eseu, jurnal, critică literară – se înscrie într-un unic flux al gîndirii, într-un monolog a cărui temă este, obsesiv, lumea literaturii. O cameră doar a ei nu face excepție, ci pare continuarea unei meditații intime care e scoasă accidental la lumină de mîna unui magician. Și trebuie spus din capul locului că avem de-a face cu unul dintre cele mai inteligente și ironice eseuri scrise vreodată despre literatură (chiar dacă cel al lui Forster nu e nici el mai prejos): este cea mai percutantă bătaie de joc la adresa bărbaților care dețin puterea, fără a conține elixirul militant al multora dintre urmașele ei radical feministe („feminismul“ fiind un concept respins cu oroare de Woolf). Deși caricatura este în centrul acestui eseu, ceea ce-l ridică deasupra nivelului de simplă satiră este faptul că nu-și propune doar să distrugă, ci să așeze un nou proiect în loc. Nu-și propune să înlocuiască un sex cu celălalt, ci oferă un portret auctorial pe cît de utopic, pe atît de „literar“, deci realizabil cu armele literaturii.    Am citit în majoritatea textelor scrise pe marginea acestui splendid eseu că proiectul respectiv ar fi unul asumat pragmatic, că așază în centrul „soluției“ deja celebrele „500 de lire pe an și o cameră doar a ei“. Ca prim pas înspre normalizare și dobîndirea unui echilibru al lumii literare, da, aceasta este soluția – dar ceea ce propune Virginia Woolf este un proiect care depășește în ambiție „normalitatea“ – voi arăta de ce. În al doilea rînd, aspectul formal cel mai spectaculos legat de O cameră doar a ei este că e un meta-eseu: autoarea lui își asumă de la bun început mirarea în legătură cu orgoliul ce l-ar face pe un eseist să-și asume că drumul gîndirii sale merită atenția cuiva, a oricui. Apoi, eseul Virginiei Woolf este o călătorie, imaginară, însă de un dinamism febril, asemănător celui din visele imposibil de povestit care își poartă visătorul în aceeași noapte prin locuri aflate la distanțe greu de anulat în termenii „realității“. În al treilea rînd, eseul Virginiei Woolf este unul al măștilor și al unor personaje-Mary ficționale sau al unora contrafactuale, cum este deja celebra „soră a lui Shakespeare“. Și, în ultimul rînd, cred că O cameră doar a ei este, în final, locul unde construiește portretul „scriitoarei androgine“, echivalentul eseistic al romanului Orlando.  Drumul eseului începe în semificționalul și hibridizatul Oxbridge, creuzet al educației de vîrf masculine, acolo unde femeile nu au avut acces de-a lungul istoriei – naratoarea (este una dintre acele ficționale Mary, o ființă de aer) pășește sub cupola bibliotecii care strînge la piept comori și ecouri. Biblioteca este un spațiu religios, bărbații se adună în sălile ei ca la o întrunire sacră, pentru că de fapt ei merg acolo pentru a se conecta la tradiție, o tradiție care e inexistentă în cazul femeilor. Bărbații care pășesc acolo, împovărați de hieratismul propriei posturi, înveșmîntați cu robă și tocă, cu pompoane de blană, sînt asemănători unor „crabi și languste uriașe care se tîrăsc greoi prin nisipul de pe fundul acvariului“. Sînt, gîndește naratoarea, niște animale revolute, greoaie, pe cale de dispariție, care nu s-ar descurca în cartierele vii ale orașelor. Dar adăpostul lor, țarcul luxos care le asigură existența, clădirile impunătoare, gazoanele perfect tunse și sălile de mese, toate acestea sînt semne ale unei tradiții materiale, la fel cum adăpostesc una simbolică. Aici s-au vărsat bani cu nemiluita de-a lungul secolelor – tradiția se sprijină pe bani. Prînzul opulent la care participă naratoarea eseului este și el scanat de o privire materialistă, pentru că mîncărurile scumpe sînt la fel de importante ca discuția participanților. Iar peste imaginea prezentă, peste murmurele invitaților se suprapune cea a trecutului, nu neapărat îndepărtat, a zilelor victoriene liniștite de dinaintea Marelui Război, cînd conversația ar fi făcut loc „murmurelor“ diafane. Suprapunerea imaginilor nu e perfectă, dubla expunere e mișcată, ceva s-a schimbat – pe pajiște își face apariția o pisică fără coadă. E un glitch.   Iar pașii eseului își poartă cuvintele spre o altă sală de mese, de data asta una mult mai sărăcăcioasă, iar mîncarea servită este o supă chioară de vită, prin care s-ar putea vedea modelul de pe fundul farfuriei, dacă acea farfurie ar avea un model, dar nu are, e o farfurie simplă. Sîntem în sala unei instituții de învățămînt superior pentru femei, la baza căreia nu stau îngropate comorile tradiției. Dar oare ce făcuseră mamele acelor femei de nu le lăsaseră bani care să le permită educația aceasta superioară, spre deosebire de bărbați? Oare își pudraseră nasul? Nu, nu-și pudraseră nasul, ci făcuseră copii, îi crescuseră și îngrijiseră de casă, de familie și de soț: „înființarea unei universități ar însemna suprimarea deplină a familiilor“. Și dacă, prin absurd, o asemenea mamă victoriană (sau chiar unul dintre pliurile mai adînci ale timpului) ar fi reușit să cîștige o avere, legea i-ar fi interzis să dispună de ea, căci banii aparțin de drept soțului. Mamele care le nășteau „cîte treisprezece copii pastorilor de la St. Andrews“ nu ar fi putut asigura o tradiție intelectuală din motivele cele mai practice cu putință: pentru că fuseseră lipsite de drepturi și de timp și fuseseră închise în carcera familiei.  Are sărăcia vreun efect asupra ficțiunii? se întreabă naratoarea Mary X, deși răspunsul este evident. Sau le este evident celor care au vreo treabă cu ficțiunea, care nu cred încă în mitul scriitorului/scriitoarei bolnav/ă de morbul geniului, care scrie ca apucatul/a noaptea, după ce și-a terminat muncile zilei, pe stomacul gol. Răspunsul trebuie să se afle în celebrissima bibliotecă a British Museum, acolo unde marii bărbați au creat opere nemuritoare (inclusiv Marx). Privirea scrutează catalogul bibliotecii, căutînd răspunsuri, iar acelea există, sînt cu duiumul, numai că reprezintă în majoritatea lor copleșitoare răspunsuri despre femei date de bărbați. Aveți idee că sînteți animalul cel mai dezbătut din univers? întreabă Mary X, al cărei ton ușor, lejer, satiric devine unul furios pe măsură ce se succed frazele. Se pare că minima calificare necesară unui bărbat pentru a avea dreptul să scrie despre femei este să nu fie femeie. Dar nu neapărat faptul că scriu (deși cantitatea duce demersul în ridicol) este cel mai grav, ci furia cu care o fac, disprețul vădit, determinarea de a vedea femeia restrînsă la rolul casnic, la cel de muză fără creier, la o ființă murmurătoare. De ce, se întreabă vocea eseului, de ce atîta furie din partea unor ființe deja pline de privilegii? E vorba despre teama de a le pierde? Oare ascensiunea unui sex duce la prăbușirea celuilalt? Se tem cumva că în spatele privilegiilor (bani, putere, influență) nu se ascunde mai nimic care să le justifice? Secole la rînd, femeile au avut rolul de oglindă în care s-au reflectat puterea și splendoarea războinică a bărbatului.   

*

  Dar cum începe această oglindă să se întoarcă, să-și refuze rolul specular și să-și asume identitate, opinii, gusturi, independență? Aici vine răspunsul materialist al Virginei Woolf: independența financiară și spațiul personal sînt esențiale. O analiză a literaturii istorice dezvăluie un paradox extrem de straniu: dacă în ficțiune femeile reprezentate de bărbați sînt puternice, independente, au voință de fier și sînt chiar mai grozave decît majoritatea bărbaților, în realitate (cea consemnată istoric și statistic), ele sînt chinuite, captive, exploatate: „Astfel, se naște o ființă compozită, foarte stranie. La nivel imaginar, este extrem de importantă; în realitate, este complet irelevantă. Străbate poezia din scoarță în scoarță, dar este total absentă din istorie. [...] unele dintre cele mai inspirate cuvinte, unele dintre cele mai profunde gînduri din literatură sînt rostite de buzele ei; în viața reală abia dacă putea citi, arareori putea scrie și e proprietatea soțului ei“. De aici se naște portretul acelei fascinante Judith Shakespeare, sora imaginară, la fel de talentată, de zbuciumată și de creativă a lui William Shakespeare, care, pusă în fața unui măritiș aranjat, fuge la Londra și, la fel ca fratele său, încearcă să devină actriță, însă este alungată, pentru că femeile nu pot juca pe scenă, apoi rămîne însărcinată și, în cele din urmă, dezamăgită de viață, se sinucide. Avînd aceleași date intelectuale și temperamentale ca William Shakespeare, ea este totuși sacrificată. Din acest sacrificiu se naște, ucigător de lent, firava tradiție a literaturii feminine: ea există în ciuda a orice. Da, scrie Virginia Woolf, condiția de scriitor este una ingrată pentru oricine, mai ales cînd ești sărac: pentru Flaubert, pentru Keats, pentru Carlyle, pentru că ea se izbește de indiferența societății, pentru că ea se consumă, autofagă, în singurătate și în lipsuri. Dar, în aceleași condiții, scriitoarea nu se izbește de indiferență, ci de furie. Ea îndrăznește să scrie, luptîndu-se nu cu indiferența plină de cupiditate, ci cu furia bărbaților. Cele care totuși și-au asumat această luptă au fost catalogate drept nebune, isterice și vrăjitoare. Femeile care s-au încăpățînat, începînd cu secolul al XVI-lea, să scrie au fost obiectul unei ridiculizări generale, dar au putut s-o facă pentru că erau în general aristocrate bogate și excentrice. Apoi însă, începînd cu epoca victoriană, femeile din clasa de mijloc au început să scrie: iar asta a fost posibil tocmai pentru că existase firavul precedent, pentru că, scrie Virginia Woolf (iar asta este replica pentru podișul bine irigat al lui E.M. Forster), „capodoperele nu se nasc unice și solitare, ele sînt rezultatul multor ani de gîndire în comun, de gîndire colectivă, pentru ca experiența maselor să vorbească într-un glas“. Literatura, la Woolf, este aisberg sau munte, nu podiș. Iar partea nevăzută a aisbergului feminin nu este tradiția masculină.   Și revenim la condițiile materiale, pentru că toate marile scriitoare din secolul al XIX-lea, Jane Austen, Emily Brontë, Charlotte Brontë și George Eliot, au scris în ciuda lipsei oricăror condiții, singurul lor avantaj fiind că stăteau cu picioarele pe umerii acelor vrăjitoare excentrice ale trecutului, care încropeau o tradiție, fie ea și firavă. În rest, deși nu trăiau în secolul al XVI-lea, condițiile erau dramatice: femeile din clasa de mijloc își petreceau cea mai mare parte din viață claustrate în case, iar familiile lor împărțeau o singură cameră de zi, acolo unde se desfășura viața socială, dar unde erau constrînse să și scrie. Așa a lucrat Jane Austen, în rumoarea și, uneori, vacarmul familiei, supusă la tot felul de întreruperi, ferindu-se să se afle ce anume scrie. Mai mult, surorile Brontë au scris fiecare la un capăt al aceleiași mese. Dar acest murmur, această permanentă desfășurare a unei vieți sociale în jurul actului scrierii a dus la nașterea romanului victorian, la educarea urechii, la un anumit tip de scriitură. O a doua condiție coercitivă era limitarea sferei de cunoaștere la mediul familial: romancierele victoriene erau constrînse la un cadru care arareori presupunea călătoria, o cunoaștere pe orizontală a lumii și a vieții. Iar o a treia condiție, esențială reușitei acestei literaturi, este integritatea sau, mai explicit, capacitatea scriitoarei de a rămîne surdă la proza masculină și la sfaturile ei, condiție pe care a îndeplinit-o, probabil, cel mai bine Jane Austen.  Ajunsă în contemporaneitate, Woolf începe să proiecteze androginul literar despre care vorbeam la început. Dar pentru a-l obține va fi nevoie de încă un secol, de 500 de lire pe an și de o cameră „doar a ei“. Și, esențial: „pentru oricine scrie este fatal să se gîndească la sexul căruia îi aparține“. Mintea trebuie să fie o contopire între masculin și feminin, altfel, cum ar spune Jung, căderea într-un arhetip, fie el animus, fie anima, înseamnă rătăcire.         " ["post_title"]=> string(75) "Un secol în eseuri. Cinci sute de lire pe an și-o cameră doar a ei (III)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(69) "un-secol-in-eseuri-cinci-sute-de-lire-pe-an-si-o-camera-doar-a-ei-iii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 10:47:57" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 07:47:57" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241617" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#36756 (24) { ["ID"]=> int(241592) ["post_author"]=> string(4) "2129" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-30 14:00:50" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 11:00:50" ["post_content"]=> string(6925) "Într-o lume intens vizuală, în vremuri în care un sfert din piața de carte franceză, una dintre cele mai dinamice ale lumii, este reprezentat de benzi desenate (cifre oficiale pe anul 2023), editurile din România se adaptează din mers și le propun cititorilor tineri tot mai multe titluri de calitate din acest gen, originale ori în traducere.  O carte foarte simpatică adresată celor mai mici cititori este Lumea magică a lui Puf de Emanuel Pavel (Editura MiniGrafic, Grupul Editorial Art, 2023), un volum de povestiri în imagini, de o pagină fiecare. Emanuel Pavel a construit aproape un silent book, o carte fără cuvinte, în care aventurile curg logic, dar amuzant, fără să fie nevoie de prea multă vorbă. Benzile lui desenate nu au bule de text care să conțină replici, dar au titluri. Iată cîteva dintre ele: Creionul fermecat, Magicianul uituc, Căldură mare…, Dintre fire de nisip, A sosit toamna, Vreau să ningă, Listă pentru Moș Crăciun. Eroul acestor aventuri, Puf, este un iepuraș gri foarte simpatic, amintind de desenele Looney Tunes, iar benzile desenate reprezintă aventurile lui cotidiene și mirarea inocentă cu care descoperă lumea. Iată, de pildă, prima astfel de povestire în imagini, intitulată O zi obișnuită. Din doar șapte casete, aflăm cum arată ziua lui Puf: se trezește, mănîncă un mic-dejun sănătos, alcătuit din felii de morcov, citește cîteva ore, apoi dă fuga, apasă pe un buton, cheamă liftul și... spuf, iese din joben! Aventurile amuzante, fantastice, absurde sau zăpăcite sînt condimentate din belșug de interacțiunea iepurașului cu prietenii săi, măgărușul, greierul și puiul de găină. Este o carte de două ori utilă: ea îi poate da prilejul părintelui să-i spună celui mic povești pe baza acestui suport vizual și oferă ocazia pentru tot felul de discuții colaterale cu copilul; sau poate fi citită de copiii înșiși.  Tot potrivită pentru copii mici, dar putînd fi gustată și de adulți, este o traducere din limba japoneză, apărută la Editura Portocala Albastră: Gîndurile unei broscuțe de Kazuo Iwamura (traducere de Andreea Sion, 2022). Cu desene minimaliste, în culori pastelate, amintind de picturile japoneze, cartea aceasta este una de... filozofie pentru copiii de toate vîrstele. Vorbim despre o serie de dialoguri între cele două personaje foarte drăguțe ale volumului, broscuța și prietenul ei, șoricelul, care se intersectează episodic cu o rîmă, o cicadă, o libelulă, un fluture, un melc, un vultur ori un mistreț. Inocența lor (care este, de altfel, inocența oricărui copil) reușește să găsească punctele nevralgice ale lumii și să pună întrebări esențiale: Cum e să fii un fir de iarbă? Oare toate ființele au chip? Și cu rîma ce facem? („Oare nu vede nimic? Nu rîde niciodată?“). Dar cerul, el de unde începe și unde se sfîrșește? Ce înseamnă „eu“ și ce înseamnă „tu“? („Dragă șoricelule, tu ești «tu» pentru că sînt eu aici, nu-i așa?“, întreabă broscuța.) Spre deosebire de benzile desenate europene, în care dinamismul își are partea leului cel mai adesea, volumul acesta stimulează meditația și impune un ritm foarte calm prin reluarea pînă aproape de monotonie a uneia și aceleiași casete de imagine pe pagini întregi, cu minime diferențe, făcînd astfel ca atenția cititorului să se concentreze pe text și pe detalii. În fine, un al treilea volum de benzi desenate, adresat unor copii ceva mai mari, de peste 10 ani, pe care vreau să-l menționez aici este Maia și unicornul ei de Dana Simpson (traducere din limba engleză de Lavinia Vasile, Editura MiniGrafic, 2023). Atunci cînd ești în clasa a patra, ca eroina noastră Maia, nu te mai miri la tot pasul de plante și ființe, cum se mira broscuța lui Iwamura, dar un unicorn tot îți smulge un „Uau!“. Totuși, chiar dacă ai un unicorn drept prieten – de fapt, o unicorniță, pe numele ei Mușețica Năsuc Divin –, nu ești scutit de probleme: colega aia care te face „cap sec“ te va face în continuare „cap sec“, vrei să-i impresionezi pe cei din jur, dar nu prea-ți iese, tot trebuie să-ți faci temele și să exersezi la pian și, în plus, ceilalți oameni nu pot să-ți vadă unicornul! Fetița pistruiată și unicornul alb, cu gene lungi, diafane alcătuiesc un cuplu de personaje numai bun ca să-și servească reciproc replici acide și să se bage-n tot felul de încurcături. Și pentru că zilele acestea, la Bookfest, apar noi volume de benzi desenate, vom mai vorbi pe această temă în numerele viitoare!  

Rubrica susținută de Editura Arthur.

" ["post_title"]=> string(57) "Carte pentru copii și adolescenți. Povești în imagini" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(52) "carte-pentru-copii-si-adolescenti-povesti-in-imagini" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-30 14:00:50" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 11:00:50" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241592" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#36755 (24) { ["ID"]=> int(241483) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-27 14:27:46" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-27 11:27:46" ["post_content"]=> string(11842) "[caption id="attachment_241484" align="alignright" width="241"] Sean Cotter și Mircea Cărtărescu[/caption]

Mircea Cărtărescu este laureatul prestigiosului International Dublin Literary Award, cu romanul Solenoid

Ediția în limba engleză – pentru care i se acordă premiul – a apărut în traducerea lui Sean Cotter la Deep Vellum Publishing, în toamna lui 2022, și a fost considerată una dintre cele mai bune cărți ale anului, bucurîndu-se de cronici elogioase în numeroase publicații importante precum The New York Times, The New Yorker, Publishers Weekly, The Financial Times, iar în aprilie 2023, a cîștigat Los Angeles Times Book Prize for Fiction.  Premiul Literar Internațional Dublin se acordă anual, din 1996, pentru un roman scris sau tradus în engleză și recompensează excelența în literatura mondială. Premiul este susținut de Consiliul municipal. Biblioteca publică a orașului Dublin primește nominalizări la 400 de biblioteci importante din întreaga lume (romanul lui Mircea Cărtărescu a fost nominalizat de Biblioteca „Octavian Goga” din Cluj). Juriul compus din Anton Hur, Daniel Medin, Igunn Snaedal, Irenosen Okojie, Lucy Collins și Chris Morash l-a desemnat drept cîștigător dintr-o listă de șase nominalizări.  Mircea Cărtărescu este primul autor român distins cu acest premiu. Printre laureații edițiilor precedente s-au numărat Orhan Pamuk, Michel Houellebecq, Herta Müller, Javier Marías, Colm Tóibín și Jim Crace. La gala de înmînare a premiului, Mircea Cărtărescu a susținut un discurs despre puterea literaturii:  „E o extraordinară onoare să primesc acest mare premiu literar la Dublin, un oraș aflat pe harta mentală a fiecărui scriitor din lume, pentru că fiecare dintre noi îi datorează ceva lui Swift, lui Yeats, lui Joyce și multor alte nume mari ale literaturii irlandeze. [...] Îmi este greu să rezum 40 de ani de viață în literatură. Pentru mine, literatura a fost și va fi mereu un jurnal interior prelungit, un dialog neîntrerupt cu mine însumi. Nu am scris niciodată literatură doar pentru a publica cărți. Cărțile sînt doar produsul final al unui proces de autocunoaștere și de autoînțelegere. Am scris literatură pentru a putea trăi în ea, pentru a mă bucura de dimensiunea ei, de chimia cuvintelor, de elasticitatea frazelor, de suferința purificatoare a dilemelor sale morale și de contemplarea ființelor umane pînă în cele mai tenebroase adîncuri. Am coborît acolo studiind singurul specimen uman pe care îl pot privi din interior. Sînt, în cele din urmă, un cărtărescolog – singurul din lume. Mi-am petrecut viața studiind anatomia, fiziologia, etologia, etica, estetica și metafizica unei singure ființe umane. Am făcut asta în speranța că micul univers din interiorul craniului meu ar putea reflecta, ca într-o picătură, întreaga umanitate, cu tragediile și suferințele ei, cu triumfurile și dezastrele ei, cu nebunia și înțelepciunea ei, cu eroii și nenorocirile sale. Lumea interioară, subiectul meu din ultimii aproape 40 de ani, este depozitul amintirilor noastre și motorul a tot ceea ce se întîmplă în societate și în istorie. Romanul meu, Solenoid, nu există izolat de problemele teribile cu care ne confruntăm. Dimpotrivă, el le dă glas în parabole și dileme morale scrise în spiritul umanismului intelectual, din dragoste pentru umanitate, din compasiune și empatie pentru cei care suferă astăzi în lume. Unde malum? – care este sursa răului – iată întrebarea care îl obsedează atît pe protagonistul meu, cît și pe atîția gînditori, antici ori contemporani. Scriitorii, așa cum ne spune Rilke, sînt stindarde în vîrful turnurilor. Ei se mișcă cu mult înainte ca cei de dedesubt să simtă adierea vîntului. În mod similar, cred că, într-un fel, Solenoid a conținut o premoniție a ororilor din timpul nostru. După ce l-am scris, au urmat războiul din Ucraina, tragedia din Gaza, deriva valorilor umane în lumea rețelelor sociale și ascensiunea Inteligenței Artificiale. Ca și dumneavoastră, simt tensiunile și conflictele care ne amenință. Le simt acut, ca și cum harta politică schimbătoare ar fi tatuată pe propria-mi piele. Deplîng cu toată puterea noua erupție a nebuniei și a violenței într-o lume tot mai amenințată. Pledez cu vocea mea slabă pentru apărarea drepturilor omului, pentru rezistență, atît culturală, cît și artistică, împotriva forțelor haosului și distrugerii. Avem lucruri prețioase de apărat. Democrația, toleranța, spiritul de scepticism, inspirația artistică, tot ceea ce face posibil ca în lumea noastră să respirăm liber”. Mircea Cărtărescu împarte acest premiu cu traducătorul romanului său în limba engleză. Și, cum premiul e oferit la inițiativa unei biblioteci publice, Sean Cotter și-a început discursul amintind legăturile sale cu bibliotecile și cu bibliotecarii. Chiar și romanul lui Cărtărescu are ca personaj un bibliotecar, a amintit el. „Iar bibliotecarii sînt numeroși în familia mea. Mama și-a încheiat cariera academică ca bibliotecară. Primul meu loc de muncă la facultate a fost la biblioteca școlii. Soacra mea și-a petrecut toată cariera în biblioteci, începînd să conducă Bookmobile în Rochester, New York, o dubă cu cărți, devenind, în cele din urmă, director executiv al sistemului de internet care leagă toate bibliotecile din nord-estul Statelor Unite. Sînt surprins să mă găsesc acum aici, în Dublin, și nu doar din cauza numelui meu, care, după cum unii dintre voi ați observat, indică o legătură de familie cu vreo două secole în urmă. Mă gîndesc mai degrabă la două cifre rotunde. Prima este că acum 30 de ani a fost prima dată cînd am ajuns în România, ca profesor, într-un program Peace Corpse al SUA. Și în urmă cu exact 20 de ani, m-am căsătorit, așa cum se întîmplă, la doar șase luni după ce am publicat prima traducere. Fascinația mea pentru traducere s-a dezvoltat de-a lungul a două întrebări paralele: cum să conectez marea literatură română cu literatura engleză și cum să conectez ființele umane complicate care au decis să trăiască împreună într-o casă mică. Soția mea și, între timp, avem și două fete – mă împart cu România cînd stau cu săptămînile în cercetare, urmate de luni în studiu, tastînd furibund; iar astăzi mă împart cu voi. Solenoid, după cum a explicat Mircea Cărtărescu, a fost scris înainte de pandemie. În schimb, eu am tradus cartea în timpul pandemiei. A fost chiar salvarea mea. Romanul pune, printre alte întrebări: dacă iluziile literaturii oferă o evadare din limitările noastre zilnice. În timp ce traduceam romanul, tot ce îmi doream era să evadez. Și, într-adevăr, cuvînt cu cuvînt și propoziție cu propoziție, traducerea m-a adus în contact intim cu un roman extraordinar de orbitor, a cărui frumusețe mi-a permis să suport proximitatea noastră forțată de familie cu ceva mai multă grație. Frumusețea cărții nu a fost, de fapt, o evadare, ci un stimulent pentru suferința mea și un ajutor pentru iubire. Nu exagerez spunînd că traducerea romanului m-a ajutat să-mi recuperez umanitatea. De fapt, Solenoid ne cere să trecem dincolo de iluziile literaturii și să alegem comunitatea. Naratorul își arde manuscrisul ca să-și salveze copilul. Traducerea m-a împins și mai ferm în brațele comunității [...]”.

Ana Blandiana, recompensată cu Premiul „Prințesa Asturiei“ pentru Literatură 

Juriul acestui premiu – convocat de Fundația „Prințesa de Asturia“ – a fost prezidat de Santiago Muñoz Machado și compus din Xosé Ballesteros Rey, Xuan Bello Fernández, Blanca Berasátegui Garaizábal, Gonzalo Celorio Blasco, Jesús García Calero, Pablo Gil Cuevas, Francisco Goyanes Martínez, Lola Larumbe Doral, Aurora Luque Ortiz, Inés Martín Rodrigo, Juan Mayorga Ruano, Carmen Millán Grajales, José María Pou Serra, Ana Santos Aramburo, Irene Vallejo Moreu, Juan Villoro Ruiz și Fernando Rodríguez Lafuente (în calitate de secretar interimar). „Ana Blandiana este moștenitoarea celor mai strălucite tradiții europene, precum și a unei tradiții radical unice. Combinînd transparența și complexitatea, scrierile sale ridică întrebări fundamentale despre existența ființei umane, atît singură, cît și în cadrul societății, în fața naturii și a istoriei. Prin poezia sa neîmblînzită, ea a demonstrat o capacítate extraordinară de a sfida cenzura” – se arată în motivația juriului.  Premiile „Prințesa de Asturia“ au ca scop recompensarea „activității științifice, tehnice, culturale, sociale și umanitare desfășurate la nivel internațional de către persoane, instituții sau grupuri de persoane ori instituții”. În conformitate cu aceste principii, Premiul „Prințesa de Asturia“ pentru Literatură este conferit ca recunoaștere a „muncii de încurajare și de promovare a creației literare în toate genurile sale”. Anul acesta, pentru Premiul pentru Literatură au fost depuse 38 de candidaturi, cuprinzînd 21 de naționalități diferite.  Premiul pentru Arte a fost acordat cîntărețului și compozitorului Joan Manuel Serrat, Premiul pentru Comunicare și Științe Umaniste a fost acordat regizoarei și artistei vizuale franco-iraniene Marjane Satrapi, Premiul pentru Sport a fost acordat jucătoarei de badminton Carolina Marin, iar Premiul pentru Științe Sociale a fost acordat academicianului și eseistului canadian Michael Ignatieff. Premiile corespunzătoare pentru Cooperare Internațională, Cercetare Tehnică și Științifică și Concordanță vor fi anunțate în următoarele săptămîni. Decernarea premiilor „Prințesa de Asturia“ va avea loc în luna octombrie, în cadrul unei ceremonii solemne prezidate de Majestățile Lor Regele și Regina, alături de Altețele Lor Regale Leonor, „Prințesa de Asturia, și Infanta Sofia a Spaniei.  Fiecare Premiu „Prințesa de Asturia“ cuprinde o sculptură Joan Miró, o diplomă, o insignă și un premiu în bani în valoare de cincizeci de mii de euro." ["post_title"]=> string(5) "LA ZI" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(8) "la-zi-98" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:44:14" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:44:14" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241483" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#36754 (24) { ["ID"]=> int(241589) ["post_author"]=> string(4) "3815" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-30 13:52:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:52:48" ["post_content"]=> string(10965) "[caption id="attachment_241590" align="alignright" width="199"] Ioana BÂLDEA CONSTANTINESCU, Castelul din orașul meu, Editura Litera, București, 2024, 384 p.[/caption] Încă din primele rînduri, Castelul din orașul meu, noul roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, surprinde prin vraja frumuseții frazei. Cuvintele se întrepătrund într-un vîrtej sinestezic al lumilor ce prind viață, într-o infinită subtilitate a jocului dintre ceea ce a fost și ceea ce este, dintre ceea ce se vede și ceea ce se simte, dintre trăit și scris: „M-am gîndit că e timpul să scriu despre vechea mea viață. Cînd eu nu voi mai fi, lumea își va ține oare o secundă respirația? Muzica se va rostogoli pe caldarîm fără să se spargă cu clinchet de ciob. Simt asta. Va cădea liniștit, ca fulgul, ca întunericul care-și tîrșeşte picioarele pe acoperiş. După care va amuți. Mă va înfăşura în miezul sunetelor calde ca puful proaspăt sub care zvîcneşte inima tînără şi într-o străfulgerare mă va uita. Uitată cu mine va fi casa noastră răsucită într-un cilindru pe intrarea plină de hortensii, uitate petele de soare răzlețite pe asfalt, uitat gîndul ăsta care nu-mi dă pace, în care mă legăn ca-ntr-un scrînciob, uitate durerile care-mi leagă nervii de carne“. Cel care scrie este Johannes Schell, bătrînul și celebrul antropolog și romancier plecat din România în Germania, mai exact vîndut de Statul român. Plecarea sa a însemnat șansa excelenței științifice, dar mai ales despărțirea de Clara și de fetița acesteia, Martha. A însemnat glorie, dar mai ales singurătate și povara sentimentului de lașitate, vina de a fi lăsat în urmă o femeie și o copilă care l-au iubit și pe care le-a iubit. Păstrîndu-l sub piele, l-a lăsat totuși în urmă pe Hanno, tînărul care își plimba, împreună cu Martha, cîinele imaginar, pe Spatzi. Peste zeci de ani, reîntors în România, bătrînul Hanno îl va plimba pe Spatzi cel real. Iubitor de muzică și de povești, vina este muzica ce-i răsună cel mai puternic pe dinăuntru, iar scrierea propriei povești, singura bucurie, muzica ce-i curge prin vîrfurile degetelor, singura cale de a face loc Lumii Vechi în Lumea Nouă, de a supraviețui, de a atinge lumina, de a strînge într-un ghem cu fire transparente amărăciunea și bucuria. Pînza de poveste țesută peste realitate e felul său de a supraviețui. Alergat de timp, se sprijină pe paginile scrise, ele îi sînt cîrjă, prin ele simte că are un rost. Prin povestea scrisă, poate pune viețile ca pe niște rufe la uscat, în soare. Poveștile sînt sforile lui de care se ține agățat și astfel se simte viu „între sînt și am fost“, tîrîndu-se prin prezentul împovărător. Doar scrisul umple vechile lumi de viață și tot el învinge frica, cerne frumusețea adevărului. Iar textul Ioanei Bâldea Constantinescu capătă o frumusețe „trupească“, o frumusețe frapantă, o magie a formei înseși, un amestec de gingășie și profunzime cu puternice sensuri spirituale. Cu multiple niveluri de lectură și cu o structură complexă, amplu ramificată în timp și spațiu, cu o intertextualitate discretă și profund sugestivă, macro-istorie, frescă a Bucureștiului de altădată și roman de dragoste, Castelul din orașul meu nu spune doar povestea lui Hanno, ci deapănă și poveștile a trei femei, mame și fiice – Clara, Martha și Theo –, dar și amarele povești de viață ale femeilor din familia lui Hanno, femei ce au trăit într-o comunitate de sași dintr-un sat din apropierea Sibiului, un sat care moare de la o zi la alta, ele fiind ultimele supraviețuitoare din acea Lume Veche.  La zeci de ani distanță, prind viață, în cercuri concentrice, copilăria Marthei și copilăria lui Sebastian, ipostazele de fiice și de mame întruchipate de Clara, Martha și Theo. Toți trăiesc în lumi care se prăbușesc, iar durerea mamelor contaminează parcă fiecare generație. Clara avusese parte de o copilărie plină de violențele mamei și indiferența tatălui. Îl iubește pe Hanno, dar Martha este fiica profesorului acestuia, și ambele se văd părăsite cînd Hanno pleacă din România. Clara moare în cutremurul din ʼ77, Martha se afundă în tăcere pentru mulți ani, alături de un tată care nu o iubește. Va fi salvată de femeile din familia lui Hanno, rămase și ele singure într-un sat care se stinge ușor-ușor. Toată suferința îndurată de Martha îi va marca relația cu Theo, fiica sa. Copiii sînt niște seismografe ce înregistrează și interiorizează neputincioase prăbușirile sufletești ale mamelor. Masa cu cinci picioare, sufragerii și copilării gemene unesc Lumea Veche și Lume Nouă. De o parte și de cealaltă a timpului, personajele trăiesc așteptînd ceva. Par niște animale care se retrag în vizuina lor, mulțumindu-se cu o clipă de siguranță. Toți își doresc măcar niște fărîme de sens. Obsedată de sunetul lumii și consumată de foamea după un oraș care nu mai există, Theo e obosită, nu mai lucrează la Radio și frecvențele Lumii Noi nu o prind. Vrea liniște, vrea să-și tragă sufletul într-o lume accelerată, în care totul devine caricatural, schimonosit, în care pierderea devine miezul existenței: „În copilăria ei, Theo a vrut să se facă arheolog. Pînă la urmă, lumea de acum nu e decît un alt șantier. Trebuie excavate cu grijă toate resorturile ei vitale. O să capete logică“.  Totuși, în această Lume Nouă, care se aude prost, desenele pe asfalt se șterg ușor și se poate desena lumea dorită. Iar un copil dansează ca un derviș în miniatură, în timp ce în jurul lui Hanno „miroase a soare stătut, a speranță făcută zob, a oraș care mustește de neîmpliniri. A toate frustrările mele îmbibate cu frică. A om tînăr în haine bătrînicioase. Între toate astea, copilul dansează fără nici o grijă pe lume, într-un timp al ei, încă neciobit“. Într-o lume care dispare bucată cu bucată, toate personajele, obosite de nimicul și agitația sterilă care împînzesc noua lume, caută un sens al vieții, al suferinței, întrebîndu-se cine sînt ele în acel capitol de viață. Ei bine, salvarea acestui timp încă neciobit, a frumuseții clipelor de iubire pare a fi singurul sens cu valoare umană. Este și ideea pe care autoarea o transmite într-o scrisoare către cititori: „Cartea asta este pentru toți cei cărora li se cutremură lumea. Care se ascund în vizuinile din capul lor. Care pierd bucăți din cine sînt. Și care se agață de cioburile de frumusețe ireală în care au iubit și au fost iubiți. Poate că asta înseamnă, de fapt, să fii salvat“.  Și această salvarea pare mult mai ușor de atins cînd omul poate simți frumusețea și tandrețea întregii lumi care îl înconjoară: muzica lui Mahler, hortensii, flori de caprifoi, șerbetul de cacao, plăcintele cu vanilie, o glicină, zimții unei frunze care tremură sub soare, Satie, Dvořák, dulceața de cireșe amare, un fir de linariță, mirosul de levănțică, cafeaua, cărțile, tarta cu prune și nuci, grădina care mișună de licurici, bujori, un ceai într-o ceașcă de porțelan, mirosul de înghețată, scaune ornate cu păsări. Și peste toate muzica, în absența căreia „ți se usucă sufletul, se smochinește înainte de vreme și se destramă, știi? Se duce cu vîntul“. Cioburile de frumusețe devin niște „fîșii luminoase, bine îngropate“, ce reverberează ca niște „spinări de licurici“, iar „lumea e din nou un smochin izbucnit într-o bordură ciobită“.  „Nu există continent mai vast decît absența“, își spune un personaj la un moment dat. Totuși, frumusețea pare mai vastă, iar muzica este o cheie ce deschide uși și drumuri, lipește cioburile unor lumi destrămate, oprește risipirea de sine, depresiile funcționale: „E foarte curios cum printre toate amintirile mele alunecă muzica: muzica acestor oameni pe care i-am cunoscut cîndva. Nu curge, se strecoară. Nu leagă lucrurile între ele, dar face lumină în cotloane întunecate și desenează acel ceva nenumit – atmosfera“. Muzica și scrisul prin care Hanno țese bucățile lipsă, spunîndu-și cu bucurie: „Încă pot să meșteresc o bucată de timp în care ne ținem de mînă. Căldura ei e vie și, cît timp o simt, trăiesc“. Scrisul este pentru el „un dans care sudează splendoarea cu oroarea“, „uneori în aceeași mișcare“, transformînd durerea într-o lume nouă: „Eu doar îmi așez lumea pe dinăuntru din nou, și din nou, și din nou oasele mele se descleiază“. Poveștile și muzica oferă coerență trecutului și dau sens vieților din care lipsesc bucăți, salvînd dragostea pierdută, strălucirile din cuferele cu amintiri. Astfel, Hanno își face lumea lui, ca să nu moară în lumile altora, mută frumusețea într-o poveste și lasă vulpea înspicată să se plimbe prin vizuina minții sale. Muzica lui Mahler, Castelul și vulpea sînt suprapersonaje ale romanului Ioanei Bâldea Constantinescu, mijloace de coerență a semnificațiilor și a lumilor spațio-temporale, de punere în relief a dramatismului evenimentelor, chei ce îl așteaptă pe cititor să deschidă ușile către inima textului, care se dovedește o necontenită țesătură de surprize. Doar în Scrisorarul lui Mihail Șișkin m-am mai bucurat de o astfel de poveste senzuală și luminoasă, în ciuda atrocităților istoriei și a existenței cotidiene." ["post_title"]=> string(46) "Sensul – frumusețea mutată într-o poveste" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(39) "sensul-frumusetea-mutata-intr-o-poveste" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-30 13:52:48" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:52:48" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241589" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#36753 (24) { ["ID"]=> int(241587) ["post_author"]=> string(4) "1835" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-30 13:49:55" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:49:55" ["post_content"]=> string(12848) "[caption id="attachment_241588" align="alignright" width="300"] Radu PĂRPĂUȚĂ, Dincolo de perete, Editura GRI, București, 2023, 464 p.[/caption] Radu Părpăuță, recent dispărut, rămîne un caz foarte interesant. În timp ce destui scriitori contemporani fac eforturi adesea disproporționate de a se adecva la tendințele – fie ele tematice, fie ele ideologice ori stilistice – narative ale literaturii occidentale, pentru a se înșuruba direct în World Literature, el a cultivat cu – îmi vine să scriu (și chiar o fac) – îndărătnicie un anumit specific local. Părpăuță era, în primul rînd, un scriitor care își asuma programatic o identitate de „moldovean“. Cum o făcea? În primul rînd, plasîndu-se explicit în tradiția marilor povestitori moldavi: Neculce, Creangă, Sadoveanu, Păstorel. (Aș mai adăuga măcar două nume la această bravă listă: Viorel Ilișoi și Florin Lăzărescu, povestași pursînge. Și, dacă e să pun un pas și dincolo de Prut, nu-l uit nici pe Vasile Ernu, care, cel puțin tematic, reprezintă încă spațiul literar și identitar basarabean.) A avut mereu un gust aparte pentru cuvintele rare, ieșite din uz, specifice spațiului cultural și identitar în care a trăit; le vîna, le colecționa. „Durdură“, bunăoară (nu-l traduc: căutați-l!). A cultivat oralitatea, pe urmele lui Creangă, căruia i-a dedicat unul dintre cel mai bune eseuri. Și, mai ales, a căutat să recupereze prin intermediul povestirii, care e forma predilectă a scrisului său, scene, epoci, persoane, obiceiuri, instituții, practici sociale și, nu în ultimul rînd, comportamente lingvistice specifice unei lumi apuse, care alunecă în uitare. Ne tot globalizăm (cea ce nici nu-i rău), ne manifestăm într-un spațiu public tot mai lăbărțat și mai entropic (cel al rețelelor de socializare) și uităm rapid ce a fost și cum a fost. Radu Părpăuță a scris, și pe Facebook, împotriva uitării. Conexiunile, nu numai afective, ci și propuse cu autorii numiți înainte ori cu cei din gruparea Vieții Românești, care găseau în moldovenism o formă de adaptare a modernității la tiparul social și cultural, sînt o cale de acces către lumea lui imaginară.

O carte antumă lucrată ca o carte postumă

Volumul pe care-l comentez, Dincolo de perete, a fost ultimul semnat de scriitor. N-aș spune că e cartea lui testamentară, pentru că nu asta a fost intenția. Dar un semnal tot a fost: cumva blazat, Părpăuță nici n-a mai catadicsit să-și adune și să-și organizeze el textele. A făcut-o Ana-Maria Lavric-Paraschi, la inițiativa lui Viorel Ilișoi. O carte antumă editată ca o carte postumă, deci. Radu scria și pe Facebook așa cum o făcea în rubrica săptămînală din Ziarul de Iași oricum, probabil, arunca pe vremuri, în carnete, notițe disparate, mici întîmplări care puteau fi redimensionate pînă la anvergura unor nuvele. Textele din această carte sînt cît se poate de diverse. Dar fie ele de (mai) largă respirație, fie flash fictions, toate alcătuiesc un mozaic. E lumea prin care bunicii, părinții, apoi autorul cu familia lui au trecut. Tonul e cel mai adesea nostalgic, dar nu în sensul valorificării excesive a trecutului, ci în cel al regăsirii unui contact identitar și emoțional cu acesta. Ca structură, Radu Părpăuță a fost un conservator, unul asumat chiar. În ultimii ani, s-a retras aproape ostentativ dintr-o lume pe care o simțea cam grăbită, cam agitată pentru firea lui bonomă și molcomă. De aceea, desele fixări de mici scene domestice din ograda cu salcie, micile întîmplări de pe ulița satului au rostul de a crea un cadru nu al oțiului, ci al liniștii contemplației. „Cum nu se dă scos ursul din bîrlog...“ ar fi fost un început de frază pe care și l-ar fi asumat. De aceea, textele nu sînt agresive nici atunci cînd par hirsute, ci mai curînd defensive: e apărarea unui mod de viață moștenit, care s-a tot stins și care a fost întîi disprețuit, apoi uitat. 

Statornicie 

Părpăuță e prozator și cînd (ori, îmi vine să zic, nu doar de dragul unei piruete retorice, mai ales cînd) nu se străduiește să fie. Foarte multe însemnări pornesc nu dintr-un preaplin care se cere împărtășit, ci dintr-un fel de sentiment al zădărniciei, care și el are nevoie de exprimare. Autorul scrie nu din entuziasm, ci din plictiseală cauzată de prezent. Din blazare. Este, clar, un paseist. E uneori ironic, alteori caustic, dar cel mai adesea melancolic. În orice caz, și în cele mai banale rînduri se poate citi o anumită neliniște. Senzația că a ajuns la un capăt de drum. Nu (numai) al propriei vieți, ci al unei lumi în care i-a plăcut să trăiască.  Intim legat nu numai de bunici sau de înaintașii pe care i-a cunoscut, care l-au iubit și educat, ci și de poveștile celor pe care nu i-a mai prins în viață, a ajuns să-și știe nepoții numai din fotografii. Cînd călătorește în sudul Franței să-și vadă unul dintre copii, e încîntat de locurile frumoase, dar culege mai ales scene care-i amintesc de acasă. O familie cu trei generații la un loc, rîzînd, glumind, bătrînii bînd bere, comentînd meciurile de rugby și cursele de ciclism. O lume așezată, cu rostul ei, care nu s-a abătut de la simplitate și firesc. Acesta e mesajul subliminal, autorul nu ține să predice. Nici nu e nevoie. Cînd fiul comentează că așa i-ar plăcea să trăiască și el cîndva, tatăl se gîndește „că uite, s-a dus în zări depărtate, dar caută aceeași atmosferă ca acasă sau măcar una apropiată“. Nu e numai tema exilului – fenomen social fundamental, care a schimbat strașnic societatea ultimelor decenii, e mai mult de atît: un mod de a fi. O statornicie, aș spune, a unuia care se știe de pe vremea răzeșilor din Tomești, de lîngă Iași. Aia e lumea lui. Străbunicii, bunicii, părinții lui au trăit acolo. Fiecare cu poveștile lui, unele mai teribile decît altele. Două războaie mondiale, foamete, comunism – nu e puțin. La căruntețe (vorba lui Cantemir), Părpăuță trăiește în casa părintească, mama lui e nonagenară – și asta spune multe despre continuitate și neaderența la lumea cea nouă, care rupe familii și strămută oamenii din viețile lor cuvenite. (Am adoptat voit un fel de stil indirect liber.) E o temă pe lîngă care nu e recomandabil să trecem ușor, pentru că societatea românească e alcătuită din straturi: cei tineri trăiesc mai ales în viitor, alții, cei mai puțini, în prezent, dar cei mai mulți în trecut. Radu Părpăuță e un scriitor pentru care literatura e un instrument de edificare și conservare a memoriei. Nu numai a uneia personale, familiale, ci și a uneia comunitare. 

„Măi, omule!“

Nu e nici o întîmplare că volumul debutează cu o poveste simplă, dar plină de dramatic. O comentez pentru că ea dă tonul multora din carte. Nu are un titlu, semn că a fost lăsată în stadiul de eboșă. De fapt, aproape toate textele sînt înseilări frugale, mici capturi dintr-un trecut memorabil. Împreună spun multe, separat pot seduce, pot amuza, pentru că autorul are suficient umor, dar nu transmit imaginea unei lumi. „În toamna lui ’56, Natalia Drăgan era acasă și făcea zacuscă. Afară, într-un ceaun mare, pus pe pirostrii.“ Se poate incipit mai simplu? Se poate, probabil, dar acesta și-a făcut treaba: a stîrnit curiozitatea. Măcar la un „Ei, și?“ tot obligă. Pare o scenă banală din ceea ce se va dovedi a fi o viață deloc banală. Fata mai mică, de 15 ani, își ajută mama, doi băieți rînesc prin grajd. Al treilea e însurat, la casa lui, dincolo de deal. Au trecut ani, s-au consumat războaie, s-au schimbat regimuri și oamenii ăștia par să trăiască la fel ca înaintașii lor din urmă cu cîteva secole. Autorul înșiră faptele cît mai neinflamat cu putință, grăbit, parcă, să le arunce în fața cititorului. În 1941, bărbatul Nataliei plecase pe front, în 1944 fusese dat dispărut. Ea-și ducea viața ei obișnuită, în casa de peste deal, izolată de sat. Era, zice autorul, „liniștită, împăcată“. Și adaugă: „Trăia pur și simplu“. Nu-și plîngea de milă, nu reproșa nimic nimănui, nu se agăța de suferința ei. O poveste ca atîtea altele. Deodată, un cerșetor pare să pîndească ograda. Cînd e văzut, fuge, dar revine. Femeia trimite după fiul cel mare. Acesta refuză îndemnul mamei de a lua bărdița cu el și se îndreaptă către necăjitul cu pricina. Focalizarea se mută, asistăm la scenă prin ochii femeii. Cei doi vorbesc, apoi fiul se întoarce și-și îndeamnă mama să-l hrănească pe bietul om, care n-a mai mîncat de trei zile. Cînd îl privesc toți mai atenți, realizează că e... soțul, respectiv tatăl dat dispărut. „Fănică, tu ești?“ El e! Fiul cel mic îl respinge. Ceilalți îl privesc ca pe o stafie. Îngălat, tras de limbă, își deapănă povestea. A luptat la Cotul Donului, apoi în Ungaria, unde s-a dat în dragoste cu o femeie romă. (Mă rog, el nu zice așa.) Apoi cei mai mulți din unitatea lui au murit într-un accident, cărînd niște muniție. El nu era cu ei, a fost dat dispărut. S-a întors la iubita lui cînd s-a terminat războiul. Dar a intrat în conflict cu neamurile ei. Au dat să-i taie gîtul, abia a scăpat cu viață. Apoi s-a considerat dezertor și a trăit ascuns, prestînd munci sezoniere. A ezitat să se întoarcă acasă de rușine.  E aici materie epică pentru un întreg roman. Părpăuță n-avea însă nici chef și cred că nici suflu pentru romane. Genul său predilect a fost cel scurt. A fost un povestitor, nu un constructor de ample scenarii. Replica-cheie din text este cea a Nataliei, care nu reușește să rostească decît: „Măi, omule!“. E și durere, și dezamăgire, și milă în reacția ei. E ceva din toate. Poate și amintirea unei iubiri încheiate abrupt. Poate e și semn de speranță. Interpretările sînt ale noastre; autorul refuză să limpezească scena: „Astea citiți-le în altfel de cărți!“ ricanează el. Oricum, izbucnirea finală a Nataliei curmă slow motion-ul de pînă atunci: „Măriucă! Adă cazanul cel mare să încălzim niște apă. Trebuie să-l spăl pe tat-tu! Că n-am să-mi duc viața cu un păduchios!“ The end! Nici nu e nevoie de mai mult. Dramatismul acumulat în cele cîteva replici și gesturi, reconstituirile precipitate ale autorului sînt de efect.

Dincolo de care perete?

Dincolo de perete e o carte care cuprinde zeci și zeci de povești despre lumea satului moldovenesc. Cele mai multe sînt asumate autobiografic, altele valorifică memoria înaintașilor, recuperată într-un gest de datorie împlinită. Radu Părpăuță avea umor și avea, mai ales, un har de povestaș care știe că trebuie să salveze, cu sculele meseriei lui, istoria alor lui de la uitare.  Pentru că nu moartea e finalul vieții, ci abia uitarea. Au spus-o atîția. O spun și eu. Și, dacă am dat acestui articol un ton aparte, e tocmai pentru a-i face un semn unui amic care s-a dus dincolo mult prea devreme. Și neanunțat.  Rămîn însă în urma sa poveștile. Multe. " ["post_title"]=> string(19) "Povești de dincolo" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "povesti-de-dincolo" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-30 13:50:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:50:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241587" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#36752 (24) { ["ID"]=> int(241538) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 16:04:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 13:04:01" ["post_content"]=> string(366) "" ["post_title"]=> string(130) "„Pantazi“ și „Perspektiv“, două noi colecții dedicate scriitorilor români contemporani în portofoliul Editurii Litera" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(112) "pantazi-si-perspektiv-doua-noi-colectii-dedicate-scriitorilor-romani-contemporani-in-portofoliul-editurii-litera" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:42:24" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:42:24" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241538" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#36751 (24) { ["ID"]=> int(241537) ["post_author"]=> string(4) "2835" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 16:10:14" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 13:10:14" ["post_content"]=> string(11678) "[caption id="attachment_241539" align="alignright" width="300"] Laurențiu Midvichi, Diana Iepure și Ștefania Mihalache[/caption]

La cea de-a XVII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, Editura Paralela 45 va lansa două colecții de carte, dintre care una este dedicată poeziei și corespondențelor care apar din colaborarea dintre un poet și un alt artist. Cele două colecții sînt „Se poartă cartea“ și „Metamorfoze“. Colecția „Se poartă cartea“ mizează pe puterea transformatoare a lecturii și ne invită să privim lumea prin filtrul modei, construind, din perspectiva literaturii și a nonficțiunii, un fel de garderobă livrescă. Cea de-a doua, „Metamorfoze“, este o colecție de albume de artă, coordonată de scriitoarea și traducătoarea Diana Iepure. Pentru acest număr de sărbătoare al revistei Observator cultural, care apare în preajma Tîrgului de Carte, vă propunem un triplu interviu cu Diana Iepure și cu cei doi artiști ale căror viziuni se completează în primul album din colecție, Sînt liniștită, mi-e frică: scriitoarea Ștefania Mihalache și pictorul Laurențiu Midvichi.

 

Diana Iepure

  Dragă Diana, la ediția de anul acesta a Salonului  Internațional de Carte Bookfest se vor lansa două colecții noi la Editura Paralela 45. Una dintre acestea este colecția de albume de artă „Metamorfoze“, pe care o coordonezi și care se deschide cu volumul de poezie Sînt liniștită, mi-e frică, al Ștefaniei Mihalache, publicat cu ilustrații de Laurențiu Midvichi. Cum ți-a venit ideea acestui proiect? În momentul cînd am primit propunerea să manageriez departamentul de ficțiune română al Editurii Paralela 45, am știut că nu e suficient să publicăm cărți bune. Asta o fac toate editurile. La fel ca în cazul colecției de literatură română contemporană dedicată publicului young Adult, „Prima Dragoste“, care este prima mea experiență de editor, mi-am dorit să fie ceva deosebit. Mi-am propus să creăm un spațiu ce le-ar oferi unor scriitori foarte buni posibilitatea să se manifeste în cadrul unor proiecte originale, inedite, care le-ar pune în valoare talentul și, în final, cărțile. În acest context, fiind eu și poetă și cunoscătoare a pieței românești de poezie, m-am gîndit, bineînțeles, și la publicarea unor cărți de poezie. Ideea colecției de albume de artă Metamorfoze este să invite la un dialog creativ doi artiști diferiți, dintre care unul va fi întotdeauna poet, astfel încît poezia și o altă formă de expresie artistică să se completeze reciproc, printr-un format special, spectaculos, pentru că, de cele mai multe ori, poezia este și spectacol. Provocarea e să găsesc oameni care, din punctul meu de vedere, s-ar înțelege și ar putea coopera foarte bine în cadrul proiectului. Cam cît de amplu este proiectul „Metamorfoze“? Amplu înseamnă că include mai mult decît poezie și mai multul acesta pune în evidență poezia. Cartea care deschide colecția este o colaborare între poeta Ștefania Mihalache și pictorul Laurențiu Midvichi. Poezia se îmbină cu pictura, dar nu cu o pictură oarecare, aleasă din ceva deja existent, ci cu o pictură care ia naștere direct din poem, ceea ce o face să fie parte integrantă din carnea acestei cărți. M-am gîndit la asta de ceva timp, atunci cînd l-am avut invitat la lansarea colecției „Prima Dragoste“ pe Laurențiu Midvichi, un pictor cunoscut, cu care Editura Paralela 45 colaborează. I-am simțit atunci disponibilitatea și plăcerea de a fi parte dintr-un asemenea proiect.  Apoi, m-am gîndit cu cine dintre poeții ale căror manuscrise le am s-ar potrivi mai bine într-o colaborare artistică reciproc avantajoasă. Și aceea este Ștefania Mihalache, al cărei manuscris destul de voluminos îl primisem după ce am discutat la o întîlnire pe care am avut-o cu ea la FILIT. În capul meu, i-am cuplat ca artiști pe Ștefania și pe Laurențiu. M-am gîndit că poezia ei s-ar potrivi cu stilul lui Laurențiu Midvichi și cu tehnica lui de pictură. Iar ceea ce a urmat mi-a confirmat această intuiție. Laurențiu a fost foarte inspirat de cartea Ștefaniei și, într-un timp relativ scurt, 15 poeme din carte l-au făcut să picteze tot atîtea lucrări de o originalitate și o autenticitate frapantă. În final, aș vrea să menționez că este un proiect ambițios și, nu în ultimul rînd, costisitor, pe care Editura Paralela 45 îl consideră necesar.    

 Ștefania Mihalache 

  Care este povestea acestei cărți de poezie? Ideea acestei cărți s-a născut din necesitatea de interval, de respiro, de pauză. Cînd îmi observam textele, nu îmi veneau în minte decît cuvinte și sintagme care semnificau oprirea, gen belvedere, oprire la boxe – care a fost, o vreme, titlul provizoriu al volumului. Ideea de stație, de survolare a unui parcurs și de reevaluare a însoțit acest proiect. Atunci cînd am observat cît de mult crește cartea, nu aveam cum să mai dau înapoi. Se pornise un tăvălug. Am început să văd acest proiect ca pe o radiografie a unei aventuri a sinelui și mi-am dat seama că însăși ideea de a pune stop-cadru la un anumit punct al drumului modifică tot ceea ce s-a întîmplat pînă atunci, toată dinamica ființării cuiva. Din acest punct de vedere, mi s-a părut că are și o dimensiune experimentală, chiar dacă nu știu cît de mult transpare ea în țesătura cărții. După ce am pus această lupă tematică asupra a ceea ce scriam, a avut loc o desfășurare de forțe, în sensul că s-au desprins subteme pe care eu le-am numit generic: viața corpului feminin, urbanism, ecologie, scriitură, familie, frică, moarte. E aproape ca și cum aș fi scris un roman în limbajul poeziei, dar care desfășura niveluri de construcție așa cum o face mecanismul epicului. Nu mi-a rămas de făcut decît să mă las purtată de această experiență și să am grijă să nu mă încurc în ea, motiv pentru care am grupat textele pe culori, în funcție de tema care părea să prevaleze și apoi, într-o etapă ulterioară, am încercat să le aranjez așa încît cele patru secțiuni mari care au rezultat să aibă o temă dominantă, dar și fiecare dintre celelalte subteme, în proporții diferite. Am gîndit un mănunchi de teme ca un ghem cu mai multe fire colorate, care, în funcție de cum îl rotești, îți arată o culoare sau alta, dar dedesubt se vede cîte ceva și din celelalte. Cînd mă gîndeam la structura acestui volum, mă gîndeam la modulație, să fac astfel încît să modulez temele.   Cum a decurs colaborarea cu Laurențiu Midvichi? Pentru început, am fost foarte bucuroasă că Laurențiu a acceptat să colaboreze și apoi că poemele mele și întreaga poveste din jurul lor i-au stîrnit interesul. Ulterior, cînd am intrat efectiv în atmosfera poemelor, am văzut că Laurențiu s-a imersat pur și simplu în ele, cu toate uneltele lui de pictor, așa încît, pe măsură ce era finalizat cîte un tablou, eu aveam senzația că îmi pictase pur și simplu viața interioară, așa cum făcusem eu stop-cadru pe ea în poemul respectiv. O să dau un exemplu: cînd am văzut tabloul aferent poemului Antinatura care mă desparte, mi-am dat seama că exact așa simt eu munții, ca și cum cineva mi-ar fi făcut o ecografie emoțională pe zona din creier răspunzătoare de subiectul acesta.  Mi s-a părut extraordinar la Laurențiu faptul că a făcut totul ca să dea expresie proiectului poetic, că a pus arta lui într-un dialog perfect cu poezia, de parcă am fi pășit amîndoi pe aceeași punte emoțională. Iar cînd Laurențiu mi-a pictat poemele, eu am avut, pur și simplu, o senzație de recunoaștere. Sînt sigură că lucrul acesta nu se întîmplă oricînd și oricum și de aceea cred că Diana Iepure a avut un fler extraordinar să ne aducă împreună. Și mai cred că, de aceea, avem un produs unitar, cu două niveluri artistice care chiar își vorbesc. Amîndouă spun aceeași poveste a unui eu care ba crește, ba scade, ba este o proiecție, ba își negociază existența, ba își vizitează originile, ba le reneagă. În ansamblu, poemele și picturile intră într-un dialog care le mixează atît de bine, încît mi se pare că totul în această carte trăiește, se mișcă.   

Laurențiu Midvichi

Cum de ai acceptat așa o provocare? M-a atras noutatea tehnicii de lucru, mai precis pastelul de ulei, o metodă care nu îți conferă precizia detaliilor, ci mai degrabă o tușă groasă, cu textură fină, cremoasă, greu de controlat și care rezultă din suprapunerea succesivă a culorilor. Cum are loc, mai exact, transformarea unor poeme în poeme pictate? Pentru mine a fost important să înțeleg textul, să-l citesc de mai multe ori și să simt ceea ce îmi transmite vizual, apoi alegerea unor cuvinte-cheie care să se regăsească în desenul final. Care a fost impactul poeziei Ștefaniei Mihalache asupra pictorului Laurențiu Midvichi? Recunosc că nu știam poezia Ștefaniei Mihalache pînă cînd mi s-a propus această colaborare și pot spune că impactul a fost unul destul de puternic de la prima lectură, textul este foarte energic, în forță, mi-au plăcut atenția pentru detaliu și faptul că nimic nu este lăsat la întîmplare. Ai mai repeta o asemenea experiență? Momentan, mă aflu încă sub influența poemelor Ștefaniei Mihalache, mă bucură colaborarea și bunul dialog cu ea, sper ca starea aceasta să fie una molipsitoare și ca iubitorii de poezie să aibă parte de o experiență la fel de intensă după lansarea acestei cărți.  

Interviu realizat de Cătălina BĂLAN

" ["post_title"]=> string(97) "„Metamorfoze“ – o nouă colecție de albume de artă în portofoliul Editurii Paralela 45 " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(81) "metamorfoze-o-noua-colectie-de-albume-de-arta-in-portofoliul-editurii-paralela-45" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:42:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:42:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241537" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#36750 (24) { ["ID"]=> int(241536) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 15:51:26" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 12:51:26" ["post_content"]=> string(11543) "

Membri ai redacției Observator cultural participă la lansări de carte și evenimente, la cea de-a XVII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest. Îi puteți întîlni la următoarele evenimente:

 

Vineri, 31 mai:

ora 15.00  Dezbatere „Canonul literar românesc“ Organizator: Revista Matca. Participă: Cosmin Ciotloș, Radu Vancu, Carmen Mușat. Moderator: Ștefan Firică   ora 17.00 „Cum ar trebui să arate un scriitor/o scriitoare?“ – o discuție despre aparență, esență, PR și imaginea scriitorului pe scena publică actuală. Invitați: Ștefan Baghiu, Miruna Vlada, Luminița Corneanu, Radu Vancu, Emilian Galaicu Păun, Victor Cobuz, Mugur Grosu, Diana Iepure.  Moderatoare: Cătălina Bălan Standul Editurii Paralela 45   ora 18.30 Lansare de carte Retroversiuni: Blocaje. Antologie de proză scrisă de femei (Editori: Cristina Ispas & Victor Cobuz). Evenimentul va avea loc cu participarea autoarelor și a editorilor. Standul Editurii Paralela 45   ora 19.00 Lansare noutăți editoriale în colecția „Biblioteca Polirom“: Elif Shafak, Insula copacilor dispăruţi; Andreï Makine, Calendarul unei vechi iubiri; Gianfranco Calligarich, Plimbări cu cîinii; Claudie Hunzinger, Un cîine la masa mea; Paolo Cognetti, Jos, în vale; Cloé Korman, Aproape surorile; Kikuko Tsumura, Nici o slujbă nu-i ușoară; Michel Bussi, Nimic nu mi te poate şterge din minte. Participă: Magdalena Ciubăncan, Luminița Corneanu, Alexandra Cozmolici, Adina Dinițoiu, Andreea Focșăneanu, Alida Mocanu, Carmen Mușat, Irina Păcurariu, Dana Pîrvan, Ada Tanasă Moderator: Dan Croitoru  Scena ARENA  

Sîmbătă, 1 iunie:

ora 10.30  Lansarea volumului Pleacă, vine de Anna Kontoleon și Manos Kontoleon, traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat, ilustrații de Fotini Tikkou, Editura Ars Libri Junior, în prezența autorilor.  Scena Matca   ora 13.00 Lansarea cărții Jean Bart. Argonautul de Adrian G. Romila, seria „Biografii romanțate“, Editura Polirom Participă: Victor Cobuz, Adrian Jicu, Adrian G. Romila. Moderator: Adrian Botez   ora 14.00   Lansarea unor noutăți din colecția „Anansi.World Fiction“: Samar Yazbek, La porțile tărîmului de nicăieri; Martin Amis, Inside Story; Lea Ypi, Liberă; Bora Chung, Iepurele blestemat; Paul Auster, Băiatul sclipitor; Richard Ford, Canada; Andrei Aciman, Fuga din Egipt; Paolo Giordano, Tasmania; Iuri Andruhovîci, Radio Noapte; James Mc Bride, Diaconul King Kong; Peter Nadas, Povești de groază; Fernando Aramburu, Păsări migratoare.  Participă: Laura Sitaru, Mihaela Ghiță, Vasile Ernu, Marius Chivu, Iulia Gorzo, Alexandra Turcu, Matei Martin, Mihai Traista, Ruxandra Cîmpeanu, Carmen Mușat, Silvia Dumitrache. Moderator: Bogdan-Alexandru Stănescu  Scena Arena   Lansarea volumului Ultima pisică neagră de Evghenios Trivizas, în prezența traducătorului Claudiu Sfirschi-Lăudat și a ilustratoarei Gabi Toma Standul Editurii Frontiera   Ora 15.00 Dezbatere: o capodoperă centenară la cea de-a doua tinerețe, În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, într-o nouă traducere de Cristian Fulaș. Participă: Cristian Fulaș, Mircea Martin, Carmen Mușat și Emilian Galaicu-Păun Scena Matca   Dezbatere: „De ce nu mai avem cultură în presa cotidiană?“ Participă: Magda Grădinaru, Matei Martin și Emilian Galaicu Păun  Standul PressHub   Lansarea volumului de poeme Tagliatelle allegro de Mina Decu  Participă: Mina Decu, Monica Stoica, Victor Cobuz și Gheorghe Erizanu  Standul Editurii Cartier   Ora 16.00 Lansarea romanului Ecografie de Alexandru Popescu, Editura ARC Participă: Alexandru Popescu, Iulian Ciocan, Doina Ioanid. Moderatoare: Maria Pilchin  Standul Republicii Moldova    ora 17.00 Lansare Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), Seria de autor „Gheorghe Crăciun“. Participă: Carmen Mușat, Ștefania Mihalache, Adrian Lăcătuș. Moderator: Victor Cobuz Lansare KIWI 2024. Antologia de proză scurtă. Relații (editor: Marius Chivu). Cu participarea autorilor incluși și volum și a editorului. Moderator: Matei Martin Scena MATCA   ora 18.00 Dezbatere pe marginea romanului Legată cu funia de pămînt de Lorina Bălteanu Participă: Lorina Bălteanu, Carmen Mușat, Victor Cobuz și Emilian Galaicu-Păun Standul Republicii Moldova  

Duminică, 2 iunie:

ora 12.00 Dezbatere „Biblioteca Polirom“. O carte-eveniment: Salman Rushdie, Cuţitul. Reflecții în urma unei tentative de asasinat. Participă: Carmen Mușat, Bogdan Ghiu, Marius Chivu, Dan Croitoru.  Moderator: Marius Constantinescu. Eveniment organizat în colaborare cu PEN România. Scena ARENA   ora 13.30 Lansare Bogdan Răileanu, Picioare de lotus. Participă: Cosmin Ciotloș, Bogdan Răileanu Moderator: Victor Cobuz Standul Editurii Polirom   ora 14.00 Lansare Cosmin Perța, Trilogia lui Teofil Participă: Cristina Ispas, Cosmin Perța Moderator: Victor Cobuz" ["post_title"]=> string(21) "Ne vedem la Bookfest!" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "ne-vedem-la-bookfest" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:42:51" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:42:51" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241536" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#36749 (24) { ["ID"]=> int(241530) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 15:28:31" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 12:28:31" ["post_content"]=> string(662) " " ["post_title"]=> string(44) "Noutățile Editurii Corint la Bookfest 2024" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "noutatile-editurii-corint-la-bookfest-2024" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:43:02" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:43:02" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241530" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#36748 (24) { ["ID"]=> int(241525) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 08:12:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 05:12:23" ["post_content"]=> string(338) "" ["post_title"]=> string(44) "Noutățile editurii Vremea la Bookfest 2024" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "noutatile-editurii-vremea-la-bookfest-2024" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:43:10" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:43:10" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241525" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#36746 (24) { ["ID"]=> int(241514) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-27 14:32:41" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-27 11:32:41" ["post_content"]=> string(15340) "Programul evenimentelor   Miercuri, 29 mai   ora 12.00   Scena Arena Deschiderea oficială a celei de-a XVII-a ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest Participă înalte oficialități din Republica Moldova și România   ora 12.30  Standul Republicii Moldova Inaugurarea standului Republicii Moldova, țară invitată de onoare (Cocktail)    ora 14.00  Scena Matca Dezbatere: Perfect integrați – scriitori basarabeni în România  Participă: Vasile Ernu, Liliana Corobca, Dinu Guțu, Cătălina Bălan, Diana Iepure, Emilian Galaicu-Păun   Joi, 30 mai   ora 12.00 Cafeneaua Artelor Masă rotundă organizată în parteneriat cu Clubul Ilustratorilor: „Cartea pentru copii. Cum se face?“ Participă: Stela Lie (Clubul Ilustratorilor), Iustina Croitoru (Editura Humanitas), Gheorghe Erizanu (Editura Cartier), Diana Zografi (Editura Arthur), Dinu Dumbrăvician (Faber Studio), Irina Dobrescu (ilustratoare)   ora 14.00 Scena Matca Dezbatere: Tineri scriitori din Republica Moldova Participă: Valentina Șcerbani, Alex Bordian, Paula Erizanu Standul Republicii Moldova   Lansarea volumului Vidra în apele cerului de Nicolae Popa, Colecția „Antologia prozei scurte“, Editura Știința  Participă: Ioan Groșan, Irina Nechit, Dumitru Crudu, Nicolae Popa, Mircea V. Ciobanu   ora 15.00 Standul Republicii Moldova Lansarea colecției „Teritorii“, prezentarea volumelor: Maria și arma de Irina Nechit; Doamne de Dumitru Crudu; Poezia rock de Alexandru Vakulovski, Editura Prut Participă: Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Dumitru Crudu, Moni Stănilă   ora 16.00 Standul Republicii Moldova Lansarea antologiei Cartea Prutului, Editura Prut Participă: Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Nicolae Popa, Moni Stănilă   ora 17.00 Standul Cartier Lansarea volumului de poeme Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille de Mihai Ignat, Editura Cartier Participă: Mihai Ignat, Caius Dobrescu, Emilian Galaicu-Păun   Vineri, 31 mai   ora 11.00 Standul Republicii Moldova Prezentarea colecției „Prima mea bibliotecă“, Editura Prut Participă: Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă   ora 12.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Creatori, purtători și admiratori ai costumului tradițional în secolul al XXI-lea de Varvara Buzilă, Editura Epigraf Participă: Varvara Buzilă, Elza Ilina, Oleg Bujor   ora 13.00 Standul Republicii Moldova Lansarea colecției „Arte“: Râuri.md de Ghenadie Popescu; Eclipsa de Andrei Gamarț, Editura Prut Participă: Andrei Gamarț, Ghenadie Popescu, Moni Stănilă   ora 14.00 Scena Matca Dezbatere: „Romanul basarabean din ultimele decenii – dimensiune identitară vs cosmopolită“  Participă: Dumitru Crudu, Valentina Șcerbani, Alexandru Bordian, Paula Erizanu, Emilian Galaicu-Păun   Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Metamorfozele identității în cultura media din Republica Moldova de Alexandru Lupașcu-Bohanțov, Editura Epigraf Participă: Alexandru Lupașcu-Bohanțov, Marian Petcu, Oleg Bujor   ora 16.00 Scena Matca Lansarea volumului de poeme Scrisoare din savană de Péter Demény, Editura Cartier Participă: Péter Demény, Luana Schidu, Mihail Vakulovski, Emilian Galaicu-Păun   ora 16.00 Scena Arca Lansarea ediției Leonid Dimov, Opere (2 volume) – Ion Bogdan Lefter (coordonator), Andreea Teliban, Alexandru Dumitriu, Editura Știința Participă: Ion Pop, Liviu Papadima, Luminița Corneanu, Tudorel Urian, Dan Gulea, Ion Bogdan Lefter, Mircea V. Ciobanu   ora 17.00 Standul Cartier Lansarea romanului Times New. Roman 12/18 de Emilian Glaicu-Păun, Editura Cartier Participă: Emilian Galaicu-Păun, Șerban Axinte, Ștefan Manasia, Simona Popescu, Gheorghe Erizanu   ora 18.00 Standul Republicii Moldova Dezbatere: Receptarea literaturii și realității din Republica Moldova în lume (autori în traducere) Participă: Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Oleg Serebrian, Valentina Șcerbani, Liliana Corobca, Emilian Galaicu-Păun   Sîmbătă, 1 iunie   ora 10.00 Standul Cartier Clubul Ilustratorilor & Editura Cartier. Sesiune de dedicații desenate: Irina Dobrescu   ora 11.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Ferestre stinse de îngeri de Arcadie Suceveanu, Editura Epigraf Participă: Arcadie Suceveanu, Ștefan Hostiuc, Oleg Bujor   Standul Cartier Clubul Ilustratorilor & Editura Cartier. Sesiune de dedicații desenate: Mihaela Paraschivu, Veronica Neacșu   ora 12.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Scriitori din Basarabia de Daniel Cristea-Enache, Editura Știința Participă: Daniela Zeca-Buzura, Adrian Cioroianu, Mircea V. Ciobanu   Standul Cartier Clubul Ilustratorilor & Editura Cartier. Sesiune de dedicații desenate: Anca Smarandache    ora 14.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Fără escale. Poeme în proză de Radmila Popovici, Editura Epigraf Participă: Radmila Popovici, Daniela Șontică, Oleg Bujor   Scena Matca Dezbatere: „Nodul basarabean“  Participă: Oleg Serebrian, Vitalie Ciobanu, Gheorghe Erizanu, Ileana Racheru   ora 15.00 Standul Republicii Moldova Lansare: Poezia românească după 1945, antologie de Ion Pop, Editura Știința   Participă: Ion Bogdan Lefter, Tudorel Urian, Ion Simuț, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Arcadie Suceveanu, Ion Pop, Mircea V. Ciobanu   Scena Matca Dezbatere: O capodoperă centenară la cea de-a doua tinerețe, În căutarea timpului pierdut (7 volume) de Marcel Proust, într-o nouă traducere de Cristian Fulaș Participă: Cristian Fulaș, Mircea Martin, Carmen Mușat, Emilian Galaicu-Păun Standul Cartier   Lansarea volumului de poeme Tagliatelle allegro de Mina Decu, Editura Cartier Participă: Mina Decu, Monica Stoica, Victor Cobuz, Gheorghe Erizanu                    ora 15.30 Standul Cartier Lansarea volumului de poeme Aproape nimic sigur de Robert Șerban, Editura Cartier Participă: Robert Șerban, Dana Pîrvan, Marius Chivu, Gheorghe Erizanu                    ora 16.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Ecografie de Alexandru Popescu, Editura Arc Participă: Alexandru Popescu, Iulian Ciocan, Doina Ioanid, Maria Pilchin   Standul Cartier Lansarea volumului Diplomația Vechiului Regat (1878-1914) de Rudolf Dinu, Editura Cartier Participă: Rudolf Dinu, Armand Goșu, Emilian Galaicu-Păun   ora 17.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Donatello, asasinul lui Putin de Iulian Fruntașu, Editura Arc Participă: Iulian Fruntașu, Cosmin Perța, Maria Pilchin   Standul Cartier Lansarea volumului Istoria limbii române de Dan Ungureanu, Editura Cartier Participă: Dan Ungureanu, Orlando Balaș, Bogdan Giușcă, Cornel Berari, Emilian Galaicu-Păun   ora 18.00 Standul Republicii Moldova Dezbatere pe marginea romanului Legată cu funia de pămînt de Lorina Bălteanu, Editura Cartier Participă: Lorina Bălteanu, Victor Cobuz, Carmen Mușat, Emilian Galaicu-Păun   ora 18.30 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Cronici pe nisip de Valeriu Loghin, Editura Cartier Participă: Valeriu Loghin, Lorina Bălteanu, Emilian Galaicu-Păun   ora 19.00 Scena Matca Dezbatere: pornind de la volumele Politică și geopolitică și Rusia la răspîntie de Oleg Serebrian, Editura Cartier și Putin împotriva Occidentului. Războiul din Ucraina și noua dezordine mondială și Rusia, o ecuație complicată de Armand Goșu Participă: Oleg Serebrian, Armand Goșu, Cristian Pătrășconiu   Duminică, 2 iunie   ora 11.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului Paul Goma și Europa Liberă (volumele I, II) de Sergiu Musteață, Editura Arc Participă: Liliana Corobca, Cosmin Budeancă, Flori Bălănescu, Maria Pilchin   ora 12.00 Standul Republicii Moldova Lansarea antologiei Vă iubesc fără pauze de Vasile Romanciuc (Cartier de colecție nr. 55), Editura Cartier Participă: Vasile Romanciuc, Ioan Pintea, Vasile Gribincea, Emilian Galaicu-Păun   ora 13.00 Standul Cartier Lansarea volumului Fragmente de Arthur Suciu, Editura Cartier Participă: Arthur Suciu, Vasile Ernu, Florina Pîrjol, Laurențiu Gheorghe, Emilian Galaicu-Păun   ora 14.00 Standul Republicii Moldova Lansarea volumului  Stat captiv, mod de folosire: Republica Moldova de Vitalie Ciobanu, Editura Cartier Participă: Vitalie Ciobanu, Ion Bogdan Lefter, Armand Goșu, Emilian Galaicu-Păun   ora 15.00 Scena Matca Dezbatere: Basarabia în cărțile scriitorilor din România Participă: Daniela Rațiu, Tatiana Niculescu, Dumitra Râșnoveanu, Paula Erizanu" ["post_title"]=> string(60) "Republica Moldova – țară invitată de onoare la Bookfest" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(53) "republica-moldova-tara-invitata-de-onoare-la-bookfest" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:44:00" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:44:00" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241514" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#36747 (24) { ["ID"]=> int(241512) ["post_author"]=> string(2) "31" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-27 15:15:43" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-27 12:15:43" ["post_content"]=> string(6454) "Cu avionul, distanța de 435 de kilometri între București-Chișinău e străbătută în mai puțin de o oră și, odată ajuns în centru, ceea ce te impresionează imediat este atmosfera orașului și oamenii care îl locuiesc. În mai, cînd are loc Festivalul Zilele Literaturii Române la Chișinău, orașul este extraordinar de viu și de curat, inundat de verdele copacilor și de o mulțime de flori. Însă, dincolo de suprafața strălucitoare a locurilor și de poezia străzilor – evidentă chiar și în încercarea unor artiști necunoscuți de a redenumi străzile, cu nume precum „Spune-i că-l iubești“ –, există o tensiune evidentă între trecut și prezent, între proiecte de viitor și, parafrazînd titlul Anei Blandiana, „proiecte de trecut“, iar asta se simte imediat, în interacțiunile cu oameni de toate vîrstele. La fel ca în alte țări, 2024 e an electoral și în Moldova, cu multe provocări și la fel de multe îngrijorări, pentru că, deși Republica Moldova se află acum în cel mai bun moment al ei de după cîștigarea independenței, amenințările la adresa democrației există. Unele vin chiar din interior, iar contextul internațional – cu războiul din Ucraina și retorica tot mai agresivă a Rusiei la adresa vecinilor săi – sporește temerile locuitorilor de dincolo de Prut (și nu numai ale lor, desigur). Chișinăul se pregătește de alegeri, dar nu uită să-și celebreze scriitorii și artiștii, în spații consacrate deja, precum Muzeul Literaturii, Universitatea sau Teatrul, dar și în spații neconvenționale, ca librăriile și liceele, la care s-a adăugat și ArtCor, un centru de artă contemporană, multifuncțional, care a găzduit un maraton de poezie, unde versurile poeților din România și Moldova au răsunat însoțite de muzică și proiecții video ale lucrărilor unor artiști vizuali contemporani. De organizarea impecabilă a Zilelor Literaturii Române la Chișinău s-au ocupat, și anul acesta, Paula și Gheorghe Erizanu – Editura Cartier –, care au demonstrat, o dată în plus, că o editură poate construi nu doar o bibliotecă, ci și un public capabil să înțeleagă nu doar cărțile citite, ci și realitatea socială, politică și culturală în care cărțile au, ca și oamenii, destinele lor. Și am văzut asta în zilele petrecute la Chișinău, însoțită pas cu pas de două eleve de clasa a X-a, Alexandra Botnaru și Nicoleta Schițco, care m-au impresionat prin cunoștințele lor despre oraș, despre istoria locurilor și despre scriitorii contemporani. De altfel, toți tinerii întîlniți la Chișinău mi-au făcut o impresie extraordinară prin seriozitate, maturitate, inteligență sclipitoare și proiecte de viitor pe termen lung. Și mi-au amintit că, de-a lungul celor peste 30 de ani de predat la Facultatea de Litere a Universității din București, unii dintre cei mai buni studenți au venit din Moldova de peste Prut: Maria Dabija, acceptată acum doi ani la studii doctorale la Harvard, cu bursa specială a președintelui Universității, Vasile Gribincea, Daniel Cătălin Năstase, Igor Mocanu, Dorina Bohanțov... Dar am simțit în zilele petrecute la Chișinău și tristețea grea, fără leac a unor oameni cărora copiii și nepoții le-au plecat la studii în lumea largă și nu s-au mai întors. „A plecat sufletul acestei țări, doamnă!“, mi-a spus cu lacrimi în ochi un fost director de școală, care mi-a întins cu mîini tremurînde jurnalul fiicei lui, absolventă a Oxford University, stabilită în Marea Britanie. „Ne pleacă tinerii și noi rămînem tot mai puțini. Ce se va întîmpla cu noi? Încotro mergem?“ Întrebări dureroase, pe care și le pun, cu siguranță, mulți dintre cei rămași să trăiască în Moldova și pentru care singura speranță este consolidarea democrației și a statului de drept, admiterea în Uniunea Europeană și sprijinul politic imediat al țărilor europene, al României, în primul rînd. Ambițiile imperialiste ale Rusiei constituie o amenințare la adresa ordinii mondiale și nimeni nu se mai simte în siguranță într-o lume în care focarele de război proliferează, iar libertatea și democrația – valori fundamentale, aflate la temelia sentimentului de siguranță individuală și colectivă – se află sub un asalt permanent. Este cu atît mai remarcabil efortul de a trăi firesc, de a găsi bucurie și sens în întîlnirile cu ceilalți, elevi, profesori, scriitori, artiști, editori, jurnaliști, oameni simpli sau personalități angrenate în mecanismul editorial și cultural. Și, dacă este adevărat că, de-a lungul istoriei, cultura nu a putut preîntîmpina marile catastrofe și nici nu a oferit soluții miraculoase de salvare colectivă, e la fel de adevărat că ea constituie adeseori o cale de acces către Celălalt, către cunoașterea și înțelegerea diferențelor și asemănărilor dintre oameni. Mi-a fost de ajuns să le ascult pe Nicoleta și pe Alexandra, dar și pe colegii și colegele lor – care păreau să știe atît de multe, pentru că citiseră, în prealabil, temeinic, cu o curiozitate intelectuală autentică –, ca să-mi reamintesc că, dacă vrem să dăm o șansă viitorului, trebuie să investim în educație. Educația și cultura sînt domenii complementare, de importanță națională, pe care nici un stat, cu atît mai puțin unul aflat la periferia imperiilor istorice, nu-și poate permite să le ignore.  Prezența Republicii Moldova ca țară invitată la ediția din acest a Bookfest-ului constituie și din acest punct de vedere o șansă să (ne) redescoperim istoria, literatura, oamenii și instituțiile culturale de talie europeană, care funcționează în teritoriul de dincolo de Prut. Și o șansă în plus să înțelegem, astăzi, care sînt provocările cu care ne confruntăm și unii, și alții aici, la Porțile Orientului...  " ["post_title"]=> string(29) "Bun-venit, Republica Moldova!" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "bun-venit-republica-moldova" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:43:40" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:43:40" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241512" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#36745 (24) { ["ID"]=> int(241495) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-27 14:34:50" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-27 11:34:50" ["post_content"]=> string(7254) "Evenimentele pentru care nu se precizează alt loc se vor desfășura la standul editurii. Vineri, 31 mai

• ora 15.00: Atelier Polirom Junior

Gelu Diaconu, Fabian Dan Lungu, Principiul viselor comunicante sau Vlogger la vreo 14 ani Cosmin Perța, Anisia și oceanul de uitare Călin Torsan, Conjuraţia M.O.B.IL. Paul Țanicui, Bob în Țara Tuturor. Cartea iepurelui de Crăciun Vor participa: elevii clasei a IV-a, Colegiul Național „Elena Cuza”, București, prof. înv. primar Irina Terecoasă, Gelu Diaconu, Dan Lungu, Cosmin Perța Va modera: Nona Rapotan

• ora 17.30: Ego. Proză – 20 de ani. Alexandru Lamba, Azilul meu

Vor vorbi: George Cornilă, Alexandru Lamba Va modera: Nona Rapotan

• ora 18.00: Ego. Proză – 20 de ani. Moni Stănilă, Al 4-lea

Vor vorbi: Andreea Răsuceanu, Moni Stănilă, Bogdan-Alexandru Stănescu Va modera: Adrian Botez

• ora 18.30: Ego. Proză – 20 de ani. Tudor Ganea, Vreau să aud numai de bine

Vor vorbi: Andreea Răsuceanu, Tudor Ganea Va modera: Nona Rapotan

• ora 19.00, Scena ARENA

Biblioteca Polirom. Noutăți editoriale Elif Shafak, Insula copacilor dispăruţi Andreï Makine, Calendarul unei vechi iubiri Gianfranco Calligarich, Plimbări cu câinii Claudie Hunzinger, Un câine la masa mea Paolo Cognetti, Jos, în vale Cloé Korman, Aproape surorile Kikuko Tsumura, Nicio slujbă nu-i ușoară Michel Bussi, Nimic nu mi te poate şterge din minte Vor vorbi: Magdalena Ciubăncan, Luminița Corneanu, Alexandra Cozmolici, Adina Dinițoiu, Andreea Focșăneanu, Alida Mocanu, Carmen Mușat, Irina Păcurariu, Dana Pîrvan, Ada Tanasă Va modera: Dan Croitoru   Sâmbătă, 1 iunie

• ora 12.00: Plural. Marta Petreu. Filosofia lui Blaga

Vor vorbi: Marta Petreu, Ion Bogdan Lefter, Răzvan Voncu

• ora 12.30: Ego. Proză – 20 de ani. Dan Sociu, La gunoi

Vor vorbi: Cosmin Ciotloș, Dan Sociu

• ora 13.00, Scena ARENA

Întâlnire cu cititorii Cristian Tudor Popescu, Râsul dracului. Interceptări. Informații desecretizate. Autodenunțuri Va modera: Adrian Șerban

• ora 13.00: Biografii romanțate. Adrian G. Romila, Jean Bart. Argonautul

Vor vorbi: Victor Cobuz, Adrian Jicu, Adrian G. Romila Va modera: Adrian Botez

• ora 13.30: Biografii romanțate. Cosmin Ciotloș, Anton Pann. Până când nu te iubeam

Vor vorbi: Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Eugen Ciurtin, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloș Va modera: Adrian Botez

• ora 14.00: Biblioteca Polirom. Noutăți editoriale

Elfriede Jelinek, Declarație individuală José Saramago, Văduva Günter Grass, Jocul de-a statuia Orhan Pamuk, Nopţile ciumei Jonathan Coe, Bournville Leonard Cohen, Un balet de leproşi. Un roman și câteva povestiri Vor vorbi: Florin Iaru, Mircea Mihăieș, Luminița Munteanu, Radu Paraschivescu, Dana Pîrvan, Simina Popa, Ioan Stanomir, Alexandru Al. Șahighian Va modera: Dan Croitoru

• ora 15.00, Scena ARENA

Eveniment aniversar colecția „Ego. Proză” – 20 de ani Vor vorbi: Bianca Burța-Cernat, T.O. Bobe, Paul Cernat, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Florina Pîrjol, Adrian Schiop, Ovidiu Șimonca, Lucian Dan Teodorovici

• ora 15.00: Cinema. Steven Maras, Scenariul de film. Istorie, teorie și practică

Vor vorbi: Lucian Georgescu, Andrei Gorzo Va modera: Adrian Șerban

• ora 15.30

Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi Regele Ioan, Richard al II-lea Vor vorbi: Teodor Baconschi, Adrian Papahagi Va modera: Adrian Șerban

• ora 16.00: Biblioteca Polirom. Noutăți editoriale

Olga Tokarczuk, Empuzion. Horror naturopatic Philip Roth, Scriitorul fantomă Ryū Murakami, Tokyo Decadence Bret Easton Ellis, Cioburile György Dragomán, Sistemrestart Vor vorbi: Răzvan Andrei, Vasile Ernu, Cristina Godun, Bogdan Perdivară, Alina Purcaru, Bogdan-Alexandru Stănescu, Radu Vancu Va modera: Dan Croitoru

• ora 17.00: Seria de autor Gheorghe Crăciun, Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000)

Vor vorbi: Carmen Mușat, Ștefania Mihalache, Adrian Lăcătuș Va modera: Victor Cobuz

• ora 17.00, Scena MATCA: Marius Chivu (editor), KIWI 2024. Antologia de proză scurtă. Relații

Vor vorbi: autori din volum, editorul antologiei Va modera: Matei Martin

• ora 18.00: Plural. Mirel Bănică, Între două lumi. Monahismul ortodox şi modernitatea

Vor vorbi: Andrei Pleșu, Mirel Bănică Va modera: Adrian Șerban

• ora 18.30: Ego. Proză – 20 de ani. Daniela Ulieriu, Regele din Bissap

Vor vorbi: Roxana Dumitrache, Daniela Ulieriu Va modera: Nona Rapotan   Duminică, 2 iunie

• ora 12.00, Scena ARENA

Dezbatere „Biblioteca Polirom”. Carte-eveniment Salman Rushdie, Cuţitul. Reflecții în urma unei tentative de asasinat Vor vorbi: Carmen Mușat, Bogdan Ghiu, Marius Chivu, Dan Croitoru Va modera: Marius Constantinescu Eveniment organizat în colaborare cu PEN România

• ora 12.00: Fiction Ltd. Varujan Vosganian, Dublu autoportret

Vor vorbi: Varujan Vosganian, Răzvan Voncu Va modera: Nona Rapotan

• ora 12.30: Hexagon. Cartea de călătorie. Grete Tartler, Povestiri din Orient

Vor vorbi: Grete Tartler, Varujan Vosganian Va modera: Nona Rapotan

• ora 13.00: Ego. Proză – 20 de ani. Iulia Gherasim, Ce văd păsările

Vor vorbi: Iulia Gherasim, Marius Chivu, Florin Iaru

• ora 13.30: Ego. Proză – 20 de ani. Bogdan Răileanu, Picioare de lotus

Vor vorbi: Cosmin Ciotloș, Bogdan Răileanu Va modera: Victor Cobuz

• ora 14.00: Ego. Proză – 20 de ani. Cosmin Perța, Trilogia lui Teofil

Vor vorbi: Cristina Ispas, Cosmin Perța Va modera: Victor Cobuz

• ora 14.30: Ego. Proză – 20 de ani. George Cornilă, Silex

Vor vorbi: Cosmin Perța, George Cornilă Va modera: Nona Rapotan  " ["post_title"]=> string(60) "Programul de evenimente al Editurii Polirom la Bookfest 2024" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(60) "programul-de-evenimente-al-editurii-polirom-la-bookfest-2024" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:43:49" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:43:49" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241495" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [26]=> object(WP_Post)#35913 (24) { ["ID"]=> int(241494) ["post_author"]=> string(4) "1171" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 15:54:03" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 12:54:03" ["post_content"]=> string(10405) "A trecut un an de cînd Parlamentul de la Chișinău a adoptat decizia cu privire la substituirea sintagmei „limba moldovenească” prin „limba română” în toată legislația din Republica Moldova. Discuțiile pe această temă însă nu au încetat, dimpotrivă, au revenit în spațiul public, după decizia Curții Constituționale din 11 martie a.c. În timp ce lingviștii, scriitorii și elitele intelectuale de la Chișinău au crezut că, odată cu voturile din 2 și 16 martie 2023, lucrurile vor intra în normalitate, pentru reprezentanții forțelor de stînga – politicieni pro-ruși, membri ai partidului comuniștilor și ai socialiștilor, liderii din Găgăuzia și Transnistria –, dezbaterea în jurul denumirii limbii continuă.  Astfel, într-o filmare live din 26 aprilie, Igor Dodon, președintele PSRM, răspunzînd la mesajul unui cetățean care îl întreba ce crede despre declarațiile Mariei Zaharova privind faptul că moldoveneasca ar fi limba națională a Republicii Moldova, afirma că „pentru noi, moldovenii, e o rușine ca să vină cineva din străinătate să ne amintească ce limbă vorbim. […] nu există altă limbă decît limba moldovenească și nu există altă istorie decît istoria Moldovei”.  În 9 mai, Maria Zaharova, purtătoarea de cuvînt a diplomației ruse, declara cu multă emfază, pentru cotidianul Izvestia, că „limba moldovenească va continua să existe pentru majoritatea locuitorilor Republicii Moldova și după ce Maia Sandu nu va mai fi președinte”.

Decizia Curții Constituționale din 11 martie 2024

Dacă vă amintiți, anul trecut au fost difuzate pe internet mai multe secvențe video cu scene de la acea ședință a Parlamentului în care s-a votat denumirea limbii, scene în care deputații s-au încăierat între ei. Parlamentarii PAS, fiind majoritari, au avut cîștig de cauză. Cei din opoziție – blocul format din comuniști și socialiști (BCS), precum și partidul lui Ilan Șor – au scandat „Moldova, moldoveni, limba moldovenească”. Ei au avertizat că vor contesta decizia și că, la alegerile viitoare, vor reveni la limba „moldovenească”. Atunci, în 28 martie 2023, trei deputați din BCS – Vladimir Voronin, Zinaida Greceanîi și Vlad Bătrîncea – au depus o plîngere la Curtea Constituţională, solicitînd verificarea legii de redenumire a limbii.  În 11 martie a.c., în urma examinării solicitării celor trei, CC a Moldovei a respins sesizarea lor ca fiind nefondată, confirmînd legalitatea deciziei din 2 și 16 martie 2023: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba română”, a precizat Domnica Manole, președinta Curții Constituționale, făcînd referire la Hotărîrea CC din 2013, executorie pentru toate autoritățile.

Decizia CC a stîrnit proteste

În momentul în care s-a aflat despre decizia CC, același segment de politicieni a început să-și exprime dezacordul. În 13 martie, Consiliul Public al Moldovei a cerut Curții Constituționale să reconsidere hotărîrea cu privire la recunoaștea legalității redenumirii limbii, întrucît „contravine faptelor istorice privind formarea și dezvoltarea limbii moldovenești, care are o istorie seculară, confirmată de cercetările științifice și de documentele istorice”. Vl. Voronin, fostul președinte al Moldovei, comunist notoriu, a refuzat să vorbească în ședința Parlamentului în română, declarînd că nu o cunoaște și e prea tîrziu ca s-o mai învețe. De aceea, el a vorbit cu entuziasm în limba rusă. Deputatul socialist Bogdan Țîrdea, într-un interviu pentru , din 15 martie, cu titlul ,,Limba moldovenească a rămas doar în Transnistria și în Găgăuzia’’, informa publicul rusofon despre evenimentele din Republica Moldova. Vorbind despre „scindarea vizibilă a societății moldovenești pe criteriul lingvistic”, el justifica, în felul acesta, demersul Transnistriei și al Găgăuziei de a apela la Federația Rusă pentru ajutor. 

„Pentru Găgăuzia, limba moldovenească continuă să existe”

Cu acest titlu, a apărut, pe 10 aprilie, un comunicat difuzat de TASS, cea mai mare agenție de știri din Rusia. Afirmațiile îi aparțin Evgheniei Guțul, bașcan al Găgăuziei, care și-a permis să vorbească în numele tuturor cetățenilor, declarînd că: „pentru Găgăuzia, ca și pentru marea majoritate a locuitorilor Republicii Moldova, limba moldovenească există în continuare, indiferent de ce proiecte de lege înaintează reprezentanții Partidului PAS”. Nu știm cine a împuternicit-o pe dna Guțul, care e bașcan doar peste 134.535 de cetățeni (ca termen de comparație, orașul Bacău are 136.087 de locuitori), să se pronunțe cu privire la limba oficială din Moldova, deoarece ea nu vorbește românește. De altfel, decizia de anul trecut a fost criticată și de către Viktor Petrov, deputat al Adunării Populare din Găgăuzia, conform căruia inițiativa PAS de a redenumi româna limbă de stat ar provoca scindarea politică a societății: „Găgăuzii sînt solidari cu majoritatea etnicilor moldoveni și cu toți locuitorii țării noastre multinaționale, dar ei cred că limba de stat a Republicii trebuie să rămînă moldoveneasca”. 

„Sîntem unica țară din lume în care se păstrează limba moldovenească”

Tot în 10 aprilie, Vadim Krasnoseliskii, președintele așa-zisei Republicii Moldovenești Nistrene, a acordat un interviu canalului TV din Transnistria pe tema acordului de pace cu Chișinău. În acest context, el a abordat și problema limbii. Pornind de la ideea că denumirea poporului și denumirea limbii se află într-o strînsă conexiune, Krasnoseliskii a făcut un schimb de replici cu reporterul:  „– Da, sîntem singura țară din lume în care se menține limba moldovenească.  – Poate că, într-o zi, Moldova și moldovenii vă vor mulțumi pentru păstrarea limbii lor! – Nu ne așteptăm la recunoştinţă. Acesta-i adevărul istoric. Dacă româna are dreptul să existe, la fel are dreptul să existe și moldoveneasca”, a încheiat președintele. Din păcate, el nu vorbește nici unul din cele două idiomuri, deci nu are competența minimă să se pronunțe în privința denumirii și a identității limbii oficiale a Republicii Moldova.  Potrivit lui Maxim Rusu, consilier al ministrului Muncii și al Protecției Sociale din Transnistria, „moldovenii încearcă să scape de cultura și de suveranitatea lor națională […]. Noi le oferim moldovenilor oportunitatea de a-și salva identitatea de orice amenințare externă”. Ce gest nobil din partea transnistrienilor! Acum o sută de ani, au dat dovadă de aceeași generozitate!

RASS Moldovenească și moldovenismul

În 12 octombrie 1924, Stalin a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Ucrainei Sovietice, ca un cap de pod pentru recîștigarea ulterioară a Basarabiei. Moldovenii însă constituiau doar 31,6 % din populație, ucrainenii – 49,6%, ruşii – 6,71%, evreii – 7,97%. Or, patrimoniul identitar al moldovenilor sovietici l-a constituit proiectul moldovenismului, care a avut ca fundament limba „moldovenească” vorbită în Transnistria. În felul acesta, spun exegeții, bolșevicii au cultivat în RASSM un simț acut al diferențierii față de România și față de tot ceea ce e românesc, creînd, treptat, o „ruptură identitară” greu de remediat și la ora actuală.  După 1945, odată cu formarea RSS Moldovenești, zestrea identitară din Transnistria s-a extins și asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, atunci cînd Basarabia devine parte a URSS.  Proiectul grandios al URSS, scrie Igor Cașu, prevedea accelerarea procesului de asimilare etnică, lingvistică şi culturală a românilor basarabeni şi a altor naţionalităţi în naţiunea sovietică, dominantă. În cazul Basarabiei, pentru a facilita dislocarea populaţiei şi a justifica anexarea unui teritoriu aparţinînd statului socialist vecin, se impunea ca identitatea regională să fie omologată cu statut de identitate etnonaţională, diferită de cea românească.  Cu toate că politica identitară sovietică s-a dovedit a fi un eșec, ea a lăsat urme adînci în mentalitatea unor basarabeni. Acel Homo Moldovanus, ale cărui trăsături le-a detaliat Octavian Țîcu, a impregnat mentalul cetățenilor, mai ales al moldoveniștilor actuali, care sînt încurajați și susținuți de Moscova.   

Eugenia BOJOGA este lector univ. dr la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

" ["post_title"]=> string(80) "„«Limba moldovenească» a rămas doar în Transnistria și în Găgăuzia“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(63) "limba-moldoveneasca-a-ramas-doar-in-transnistria-si-in-gagauzia" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:42:32" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:42:32" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241494" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [27]=> object(WP_Post)#35912 (24) { ["ID"]=> int(241492) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 05:47:32" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 02:47:32" ["post_content"]=> string(13851) "

Republica Moldova e țară invitată de onoare la Bookfest. E o bună ocazie să descoperim literatura română de peste Prut și să întărim legăturile dintre scriitorii, editorii și cititorii de limbă română de aici și de dincolo. Mai ales că literatura, cultura joacă un rol esențial în integrarea europeană, după cum spune și președinta Republicii, Maia Sandu, în acest interviu.

  Cum poate literatura să consolideze legăturile culturale dintre România și Republica Moldova?  Literatura consolidează în modul cel mai firesc legăturile culturale dintre țări și societăți. Scriitorii din Republica Moldova apar la edituri prestigioase din România, scriitorii români sînt mîndri să apară la edituri din Republica Moldova, iar cartea circulă liber în ambele direcții. „Bookfest” de Chișinău ia amploare cu fiece an și iată că, la acest sfîrșit de mai, Republica Moldova este Oaspete de Onoare la „Bookfest” București. FILIT – cel mai mare festival de literatură din România – a trecut și el Prutul, iar în cadrul Campaniei Naționale de Promovare a Lecturii, zeci de scriitori din România și Republica Moldova și-au dat întîlnire cu tinerii lor cititori de la Călărași, Edineț, Bălți, Cantemir sau Dubăsari. Mi-aș dori ca acest proces să fie unul continuu, ca fiecare copil și adolescent din Republica Moldova să aibă acces la literatura română contemporană și să fie conectat la ea. Din păcate, deocamdată, doar școlile mari își permit fonduri actualizate de carte. Școlile mici încă nu pot face prea multe achiziții noi, aici totul se ține, cumva, pe entuziasmul profesorilor și al părinților. Dacă acesta există.  Ce măsuri considerați că ar trebui luate pentru a-i promova pe scriitorii din Republica Moldova pe piața de carte internațională?  Mulți dintre scriitorii noștri sînt traduși în limbi de circulație internațională. Cărțile Tatianei Țîbuleac au apărut în circa 20 de limbi și s-au vîndut în tiraje impresionante în Europa și America Latină, iar textele lui Dumitru Crudu au apărut în 13 limbi. Iulian Ciocan are și el numeroase traduceri în cehă, olandeză, franceză, italiană etc., Emilian Galaicu-Păun a apărut recent în SUA, iar Oleg Serebrian este prezent în librăriile din Germania și Polonia. Valentina Șcerbani are cronici foarte bune în Spania, iar Lorina Bălteanu – în Franța. Deci, există o anumită mișcare a literaturii noastre în afara granițelor ei lingvistice. În acest an, Ministerul Culturii a lansat și primul Program de Traduceri. Nu are un buget mare, e vorba de 1 milion de lei moldovenești, dar este pentru prima dată cînd Statul își îndreaptă atenția către promovarea scriitorilor săi în spațiu internațional. Sigur, e nevoie să participăm, ca țară, la tîrgurile importante de carte, să deschidem rezidențe pentru traducători și scriitori, să colaborăm activ cu agenții literari internaționali – într-un cuvînt, să ne facem vizibili. Și trebuie să începem să credem în noi. Calitatea unei literaturi nu este direct proporțională cu suprafața unei țări. Și țările mici pot da scriitori mari care să îmbogățească literatura lumii. Ce rol joacă educația în formarea unei conștiințe naționale în contextul actual din Republica Moldova?  Deși politicienii pro-Kremlin au încercat zeci de ani să manipuleze oamenii, inoculîndu-le un soi de moldovenism pseudopatriotic, în școală s-a studiat limba română începînd cu 1989, la fel și istoria românilor, iar scriitorii din România sînt prezenți în manuale alături de cei din Moldova. Poate, pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor și a unei mai bune așezări în spațiu și timp, este nevoie ca, pe lîngă istoria mare, să se studieze și istoria mică. Istoria fiecărui sat, a fiecărei familii, cu deportații ei, cu morții de foame organizată, cu mînarea în colhozuri cu patul puștii, cu toate ororile prin care au trecut nu oameni abstracți, ci chiar părinții, bunicii și străbunicii fiecăruia dintre noi.  În altă ordine de idei, observ acum mai frecvent, la întîlnirile pe care le am aproape săptămînal în sate și orașe, o mai mare doză de mîndrie de țară atît la tineri, cît și la maturi, cei trecuți prin multe încercări, avînturi și dezamăgiri repetate. Sportivii noștri nu mai spun „Să dea Dumnezeu să scoatem măcar un egal” înainte de meci, ci urcă mîndri pe podiumuri și aduc acasă titluri mondiale. Artiștii noștri cuceresc scenele lumii fără a se rușina că sînt din Republica Moldova, cei plecați și deveniți diaspora sînt conectați la tot ceea ce se întîmplă acasă și promovează cu mîndrie țara noastră.  Cum poate fi încurajat tineretul să participe mai activ la viața culturală și literară a țării?  Această încurajare ar trebui să meargă în ambele direcții. Și produsele culturale spre tineri, și tinerii spre produse culturale atractive. Lucrul cel mai important este însă accesul la cultură. Dacă în Chișinău tinerii au parte de evenimente culturale din abundență și îi văd oriunde – în sălile de spectacole, la lansări de carte sau la festivaluri internaționale –, cei care nu locuiesc în preajma orașelor cu oferte culturale sînt privați de aceste șanse. Și e un lucru nedrept.  Din acest motiv, am hotărît să mergem pe două căi: pe de o parte, am lansat voucherul cultural pentru tinerii care au împlinit 18 ani. Acesta le oferă posibilitatea să-și cumpere cărți, bilete la teatru, concerte, muzee etc. Pe de altă parte, am stimulat mobilitatea culturală – premiere cinematografice, concerte, turnee teatrale, întîlniri cu scriitori au loc în multe dintre localitățile țării, pe tot parcursul anului. Avem mare nevoie de îmbunătățiri la capitolul management cultural, iar casele de cultură au nevoie de mai multă autonomie pentru a-i da acestei mobilități culturale un statut permanent. Care credeți că e legătura între educație și spirit civic? Una directă. Unui cetățean educat îi pasă în ce lume, în ce țară și în ce casă trăiește, un cetățean educat înțelege lucrurile și fenomenele din jur, știe să le pună într-un context, este mai greu de manipulat. Este mai greu de spălat pe creier. Educația este un pericol pentru dictaturi. Sigur, sînt și minți cultivate care nu-și asumă o poziție civică, afirmînd că sînt apolitici, dar astăzi nu poți crea sau trăi într-un vid informațional, totul ne afectează și ne influențează și e crucial căror influențe cădem.  Cum vedeți evoluția relațiilor dintre România și Republica Moldova în contextul mai larg al integrării europene? Relația dintre țările noastre este mai strînsă ca niciodată, România ne sprijină activ pe calea europeană. Vă sîntem foarte recunoscători pentru această susținere și prețuim eforturile pe care le faceți, mai ales în actualul context regional destul de dificil pentru noi. România este legătura noastră nemijlocită cu Uniunea Europeană. Prin urmare, împreună cu Bucureștiul, ne dorim să accelerăm integrarea Republicii Moldova în spațiul comunitar, economic și politic, armonizînd legislația noastră cu cea a UE, interconectînd rețelele noastre energetice, construind noi poduri și autostrăzi peste Prut, modernizînd căile feroviare ce ne leagă, atrăgînd tot mai multe investiții românești în economia noastră și consolidînd relațiile noastre comercial-economice. România a devenit și un contribuitor important la dezvoltarea sustenabilă a Republicii Moldova, prin finanțarea unor proiecte importante destinate îmbunătățirii infrastructurii sociale și economice din satele și orașele noastre. Pentru aceste proiecte, România ne-a acordat un ajutor nerambursabil de 100 de milioane de euro, pe care dorim să-l valorificăm pe deplin în următorii ani, astfel încît cetățenii noștri să simtă beneficiile palpabile ale integrării cu Uniunea Europeană, implicit cu România.  Ce rol are cultura în acest proces al integrării europene?  Precum am mai zis, artiștii și oamenii de cultură sînt adevărații noștri ambasadori ai integrării europene. Violoniști extraordinari ca Patricia Kopatcinskaja, Alexandra Conunova, Ilian Gîrneț, Ionel Manciu, voci superbe ca Valentina Nafornița, Tatiana Lisnic, Natalia Tanasiiciuc, Irina Mușurova, Mariana Bulicanu, Liliana Istrati, Mefodie Bujor, Dumitru Mîțu, pianiști virtuozi ca Stanislav Jar, Laura Balicov, Alexandru Palei, Mark Zeltser, țambalagiul Alexandru Șura și acordeonistul Radu Rățoi – sînt atîtea și atîtea nume pe care le-a dat Moldova lumii întregi. Și ei sînt nu doar artiști cu o carieră internațională de succes, ci și imaginea țării care i-a crescut și format.  Și în interiorul țării, scriitori, regizori, artiști vizuali, cîntăreți și artiști plastici au ales să vorbească, fiecare cu audiența sa și în limbajul artistic pe care îl posedă, despre importanța integrării europene ca singura șansă de a fi departe de dictatură și de întoarcere într-un medievalism odios. E prea mare miza pentru a sta astăzi deoparte, crezînd că alții o să ne facă treaba. Ce planuri există pentru dezvoltarea infrastructurii culturale în Republica Moldova?  Republica Moldova are o infrastructură culturală bogată și diversificată, care include numeroase instituții și organizații culturale. Una dintre cele mai grave probleme cu care ne confruntăm este migrația din zonele rurale către oraș. Infrastructura culturală fizică este într-o stare precară, cauzată în mare parte de lipsa resurselor financiare pentru modernizarea, dotarea cu instrumente muzicale, pregătirea personalului și tinerii specialiști. Prin Programul Național „Satul European”, am inclus în liniile de finanțare și proiecte care să finanțeze reparația caselor de cultură, a școlilor de artă, dotarea cu instrumente muzicale și costume tradiționale. Mă bucur că, de la lansarea acestui program, am reușit să realizăm zeci de proiecte de reabilitare și modernizare a Caselor de Cultură și a Centrelor Culturale. În acest an, am promulgat Legea privind instituirea Fondului Național al Culturii, a cărui misiune principală este de a finanța proiecte ce vizează sprijinirea creației contemporane și valorificarea patrimoniului. Printre programele ce vor fi implementate în cadrul Fondului sînt cel de dezvoltare culturală locală și cel de rezidențiat și mobilitate artistică și culturală.  O altă realizare importantă este modificarea realizată în 2023 la Legea Culturii, prin care absolvenții de studii superioare și profesionale tehnice postliceale care, în primii trei ani de la absolvire, vor merge să lucreze în organizațiile de cultură din orașe sau sate, în primii trei ani de activitate, vor beneficia, din bugetul de stat, de o indemnizație între 90 și 120 de mii de lei. Nu mai puțin importantă este și lansarea, în 2023, a Programului de formare profesională continuă a managerilor instituțiilor de cultură, prin care Ministerul Culturii finanțează activitățile de formare a managerilor de biblioteci, muzee și case de cultură. Este extrem de important ca acești profesioniști să fie în pas cu timpurile, să cunoască ce se întîmplă în lume, să fie apți să împrospăteze mediul cultural din regiune și să valorifice în modul cel mai frumos talentele locale.  Cum vedeți viitorul limbii române în Republica Moldova în fața globalizării și a influențelor externe?  Limba română este la ea acasă în Republica Moldova și limba română este o cale de integrare a țării noastre în Uniunea Europeană. Acesta este și unul dintre motivele pentru care cursurile de limbă română pentru alolingvi sînt atît de populare acum printre tinerii din autonomia găgăuză sau din regiunea transnistreană, care văd deja un avantaj pentru carieră și pentru integrare în societate prin cunoașterea limbii române. Ziua de 24 februarie 2022 a schimbat mult percepția privind necesitatea de a cunoaște limba română și în rîndul oamenilor de afaceri alolingvi, care au înțeles că trebuie să-și reorienteze businessurile către alte piețe. Într-un sfîrșit, după mai mult de 30 de ani de speculații politice, inflamări și călcare pe propria coadă, limba română este înscrisă cu acte în regulă și în Constituția Republicii Moldova.  

Interviu realizat de Matei MARTIN

" ["post_title"]=> string(100) "Maia Sandu: „Și țările mici pot da scriitori mari care să îmbogățească literatura lumii”" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(85) "maia-sandu-si-tarile-mici-pot-da-scriitori-mari-care-sa-imbogateasca-literatura-lumii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:43:32" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:43:32" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241492" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [28]=> object(WP_Post)#35911 (24) { ["ID"]=> int(241485) ["post_author"]=> string(4) "3453" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-28 05:51:24" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-28 02:51:24" ["post_content"]=> string(20282) "

Săptămîna aceasta are loc cea de-a XVII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, unde Republica Moldova este țară invitată de onoare – ceea ce înseamnă că vom putea participa la o serie de evenimente și dezbateri dedicate literaturii din stînga Prutului. Ne întoarcem în mai aerisitul Pavilion B2 al complexului Romexpo, în care editurile autohtone le propun cititorilor cele mai noi apariții editoriale, precum și întîlniri cu autorii lor. Intenția acestui articol este de a strînge și prezenta cele mai interesante titluri pe care le vom găsi la Tîrgul de Carte. Deși selecția aceasta pornește de la gusturile mele, am încercat să nu fiu prea subiectiv și să trec prin mai multe noduri ale rețelei editoriale autohtone. 

Ficțiune românească 

Anul acesta, Editura Polirom sărbătorește 20 de ani de existență a Colecției „EgoProză“ – cea mai importantă colecție de ficțiune românească postdecembristă – cu o mulțime de titluri noi. Dintre acestea, probabil că cele mai așteptate cărți sînt Picioare de lotus, reîntoarcerea lui Bogdan Răileanu la proza scurtă, după un lung ocol prin roman, precum și Vreau să aud numai de bine, romanul prin care Tudor Ganea continuă direcția realistă din cartea sa precedentă, care i-a reîmprospătat proza, de altfel. Printre cărțile „EgoProză“ care au apărut înainte de Tîrg, dar sînt destul de proaspete ca să intre la noutăți, amintesc și volumul de povestiri Ce văd păsările de Iulia Gherasim, probabil cel mai bun debut în proză din această primă jumătate a anului, precum și Respiră! de Mihai Radu, un roman ce intră din plin în carențele societății românești de astăzi.  „Biografii romanțate“, o colecție mai nouă Poliromului, care a devenit însă destul de populară, propune două titluri interesante: Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, debutul în proză al criticului literar Cosmin Ciotloș cu un roman neconvențional despre un personaj inedit al culturii noastre, precum și Jean Bart. Argonautul de Adrian G. Romila, ce aduce-n prim-plan un scriitor foarte subestimat, cu o viață cel puțin la fel de palpitantă precum literatura sa.    Pentru cine nu se poate hotărî ce autor să aleagă sau nu știe de unde să plece în explorarea prozei românești contemporane, un bun punct de plecare este cea de-a patra ediție a Kiwi. Antologie de proză scurtă, coordonată de Marius Chivu, ce are anul acesta tema Relații. Venind vorba de volume colective, pe lîngă Retroversiuni: Blocaje. Antologie de proză scrisă de femei, despre care nu o să vorbesc pentru că sînt implicat în proiect, Editura Paralela 45 a mai pregătit o antologie de proză scurtă, Garderoba, coordonată de Diana Iepure, în care autorii au fost invitați să scrie o povestire plecînd de la un articol vestimentar.  La Editura Humanitas, în deja consacrata colecție „821.135.1 – Scriitori români contemporani“, va apărea cea de-a doua carte a Cristinei Vermeș, Balada necunoscutului, un roman al formării și al migrației ce are în centrul său relația protagonistei cu tatăl ei. Apoi, Cosmin Leucuța se întoarce și el cu un volum de proză scurtă de care sînt foarte curios, Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni. Bookfest înseamnă și un nou început pentru autorii români la Editura Litera, odată cu debutul colecțiilor „Pantazi“ și „Perspektiva“, coordonate de Cosmin Perța. Despre cea din urmă vom vorbi mai jos, cînd vom ajunge la non-ficțiune. „Pantazi“ pornește la drum cu cinci volume de proză, dintre care trei sînt semnate de autori cunoscuți, Gelu Diaconu cu Viața mea în 1984, Ciprian Măceșaru cu O moarte cum tu nu ai putea avea și Antoaneta Zaharia cu Aceste iubiri care ne macină, în timp ce Steaua Divină de Violeta Berea și Seara, după ora 9 de Delia Hügel sînt debuturi absolute, titlurile care îmi trezesc curiozitatea pentru că reprezintă pariurile coordonatorului.  Editura Trei publică mai rar prozatori români contemporani, dar cînd o face ies cărți bune sau chiar foarte bune. Roman al relațiilor de familie, al blocajelor dintre generații și al feminității privite fără ascunzișuri, Tăcerea vine prima de Ioana Maria Stăncescu nu se abate de la această regulă. La Nemira, Marian Coman revine cu Ultima carte, un fals jurnal ce se joacă cu planurile temporale și existențiale ale personajelor sale. Și dacă tot am ajuns în zona ficțiunii de gen, nu pot să nu menționez și Lăudați și cîntați de Dragoș C. Costache, romanul care continuă seria începută cu romanul polițist În tăcerea nopții, ce are în centrul său un București interbelic alternativ, prins în conspirații politice pe care prima femeie detectiv a României trebuie să le elucideze.  

Poezie

Cartier propune mai multe cărți de poezie, dintre care cele mai atractive mi se pare că sînt Tagliatelle allegro de Mina Decu și Scrisoare din savană de Péter Demény. Casa de Editură „Max Blecher“ vine cu volume noi de Mihók Tamás (æs alienum) și Lena Chilari (Ludmila răstoarnă munții), precum și cu Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974), o antologie din poezia lui Ben. Corlaciu, unul dintre poeții ce au debutat la începutul anilor ’40, care merită recuperat, citit și discutat. Pe lîngă reîntoarcerea Laviniei Braniște la poezie cu Pază umană, Editura Dezarticulat a pregătit și un debut, Inimă leneșă de Andrew Davidson-Novosivschei, un tînăr poet și traducător american care scrie direct în română o poezie directă și plină de ironie.  La Bookfest se vor lansa și colecții noi de poezie. „Dorsia“, coordonată de Dan Sociu, la Editura Alchimica și „Amaterasu“, coordonată de Ramona Boldizsar, la Editura Cartex pariază ambele pe poeți foarte tineri, mare parte dintre ei aflați la debut sau la a doua carte. „Metamorfoze“, coordonată de Diana Iepure la Paralela 45, este o colecție interdisciplinară, care pare că va îmbina literatura cu artele plastic și care debutează cu Sînt liniștită, mi-e frică, un volum de poezie de Ștefania Mihalache, ilustrat de Laurențiu Midvichi.   

Ficțiune străină

Colecția „Anansi. World Fiction“ a Editurii Pandora M a devenit recent un imprint al Editurii Trei, transformare previzibilă avînd în vedere succesul pe care l-a avut colecția coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu în cei aproape patru ani de existență. Mai toate noutățile Anansi merită atenția noastră, însă mă voi rezuma la prezentarea a trei titluri. Iepurele blestemat de Bora Chung (traducere de Iulia Prodan) este un volum de povestiri ce combină foarte ingenios proza fantastică și science-fictionul cu horrorul, din care nici un personaj nu scapă cu bine. Băiatul sclipitor al regretatului Paul Auster (traducere de Iulia Gorzo) este o combinație neobișnuită de ficțiune, biografie și critică literară ce-l aduce în actualitate pe unul dintre clasicii pierduți ai literaturii americane. Diaconul King Kong (traducere de Dana Crăciun) de James McBride este portretul unei comunități defavorizate din New Yorkul sfîrșitului anilor ’60, în care luminile și umbrele membrilor săi sînt puse pe tapet cu multă inteligență și umor.  Rămînem tot la Editura Trei, dar mergem spre colecția „Fiction Connection“ cu Dragă nemernicule de Virginie Despentes (traducere de Svetlana Cârstean), un soi de roman-epistolar, doar că în loc de scrisori sînt mesaje între o actriță și un scriitor, care simt amîndoi că le-a trecut vremea, fapt care-i aduce împreună, deși inițial nu se suportă. Prin acest schimb de mesaje, Despentes realizează o critică a felului în care societatea franceză a digerat fenomenul #metoo și lupta femeilor pentru egalitate și justiție.  Editura Polirom are, de asemenea, o ofertă bogată de traduceri din literatura mondială, în frunte cu Empuzion, o nouă carte semnată de Olga Tokarczuk, tradusă de Cristina Godun. Din literatura italiană sosesc volumele – ambele traduse de Cerasela Barbone – Plimbări cu cîinii de Gianfranco Calligarich, un roman al Romei artistice a anilor ’60, precum și Jos, în vale de Paolo Cognetti, în care prozatorul explorează suișurile și coborîșurile relației dintre doi frați născuți și crescuți la munte. Proza scurtă este bine reprezentată de volume ca Tokyo Decadence de Ryū Murakami (traducere de Roman Pașca), Sistemrestart de György Dragomán (traducere de Ildikó Gábos-Foarţă), dar și Un balet de leproși (traducere de Radu Pavel Gheo) de Leonard Cohen, o carte ce aduce împreună scrieri de tinerețe ale celebrului artist. Din volumele propuse de Humanitas Fiction rețin Cartea gîștei de Yiyun Li (traducere de Justina Bandol), un roman despre prietenia dintre două tinere în Franța postbelică. La Editura Nemira putem găsi Cîntecul munților de Nguyễn Phan Quế Mai (traducere de Andrei Dósa), roman ce surprinde povestea a trei generații de femei afectate de Războiul din Vietnam. Editura Litera publică Legămîntul apei de Abraham Verghese (traducere de Adriana Bădescu), o saga de familie ce oglindește istoria Indiei din secolul al XX-lea. Despre familii și problemele lor scrie și John Berger în Către nuntă (traducere de Ioana Văcărescu), publicat la Vellant. Un nou volum de proză scurtă semnat de scriitoarea-fenomen Lucia Berlin, O seară în paradis, tradus de Ioana Miruna Voiculescu, poate fi găsit la Editura Art. O altă carte interesantă este romanul colectiv Paisprezece zile (tradus de Mihaela Sofonea și publicat la Editura Corint), coordonat de Margaret Atwood și Douglas Preston, în care 36 de autori scriu despre experiența izolării din pandemie. Ne întoarcem în Europa de Est cu un nou roman de Andrei Kurkov, Samson și Nadejda, tradus de Diana Iepure și publicat la Editura Paralela 45, un policier istoric care pune bazele seriei Misterele Kievului.   

Non-ficțiune

Cea mai substanțială listă din această zonă vine din partea Editurii Litera, cu noua colecție „Perspektiva“, coordonată de Cosmin Perța, care debutează cu patru volume de eseuri din zone diferite de cercetare: Despre gîndirea care devine corp de Laura Ilea, Știința minciunii responsabile. Tratat de embolii culturale de Felix Nicolau, Simulacru și război. Discursul politic în postistorie de Arthur Suciu și Cărți de bun gust. Jurnal de lectură de Călin Torsan.  Un volum foarte incitant este În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă de Marius Turda, tradus de Marius-Adrian Hazaparu și publicat la Editura Polirom, în care profesorul de la Universitatea Oxford Brookes analizează felul în care biopolitica și eugenismul au modelat formarea statului român național. În zona studiilor literare, C. Rogozanu se întoarce cu un studiu provocator, Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu (Editura Tact), în care realizează o analiză de clasă a acestor trei prozatori canonici după metoda consacrată de Georg Lukács.  Dintre traducerile mai importante semnalez Spațiul comun. Orașul ca bun comun de Stavros Stavrides (traducere de Deniz Otay și Ilinca Pop), care ar fi o lectură utilă mai ales în acest an în care ne alegem reprezentanții locali și nu numai. Despre traiul în comun și cooperare scrie și  John Charles Chasteen în a sa Ce-a urmat după Eden. O scurtă istorie a lumii, tradusă de Andreea Popescu la Editura Litera. Tot în zona de istorie m-aș opri și asupra volumului Din vremea lui Tudor de Radu Oltean, publicat la Humanitas, în care priceputul ilustrator realizează o reconstituire vizuală detaliată a Principatelor Românești din preajma Revoluției de la 1821 Apoi, Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații de Martin Puchner (traducere Radu Șorop, Editura Trei) este o lucrare de popularizare a istoriei artei mondiale scrisă în stilul fermecător al celebrului cercetător. Tot la Editura Trei, un mic eveniment este publicarea cărții Discursul filozofic de Michel Foucault, în traducerea lui Ciprian Mihali, ce strînge textele nepublicate ale unor cursuri susținute de filozoful francez.  Din încercarea mea de panoramare lipsește ficțiunea de gen (science-fiction, fantasy, literatură polițistă, literatura pentru copii și Young Adult), pe care îmi pare rău că nu pot să o acopăr, despre care sînt însă sigur că vor scrie cei care o consumă mai mult decît mine. De altfel, oferta editurilor și a Tîrgului în sine este consistentă și diversă, astfel încît cred că fiecare cititor își va găsi ceva pe placul său. " ["post_title"]=> string(26) "Ce citim la Bookfest 2024?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "ce-citim-la-bookfest-2024" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-31 08:43:20" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-31 05:43:20" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241485" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(29) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#36770 (24) { ["ID"]=> int(241591) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-30 13:55:29" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:55:29" ["post_content"]=> string(8671) "Anton Holban debuta editorial în 1929 cu Romanul lui Mirel, mai bogat în substanță epică decît romanele sale de mai tîrziu – O moarte care nu dovedește nimic, Ioana, Jocurile Daniei –, care îl vor impune ca pe unul dintre reprezentanții de seamă ai prozei de analiză din epoca interbelică. Cartea e (ca și Monstrul lui Dan Petrașincu) povestea unei adolescențe tulburi, măcinate de complexe și de frustrări, care se desfășoară pe fundalul unui mediu de familie provincial, pe care Holban îl înfățișează cu o remarcabilă mînă de portretist.  Rolul de pater familias îi revine bunicului lui Mirel (Tata), a cărui singură calitate este o statură impunătoare, ce inspiră respect și compensează lipsa altora: „Tata impunea tuturor și e greu de știut motivul acestei puteri asupra celorlalți [...]. Moșiile se întregeau, oamenii se îmbulzeau la lucru. Devenise necesar și în politică și era chemat ori de cîte ori era nevoie de o persoană reprezentativă. Trăsăturile feței regulate, fruntea enormă și calmă, barba mare și îngrijită, despărțită în două, mișcările măsurate, toate la un loc impresionau“. În contrast cu acest boier bătrîn cu înfățișare de sfinx, bunica (Mama) „era rotundă și zîmbitoare, repede în mișcări și în vorbă, discuta despre orice cu ușurință, curioasă totdeauna, gata la mici răutăți și la amintiri sentimentale. Mama rîdea încontinuu, pe cînd Tata abia încerca un surîs. Mama nu-și mai găsea locul, pe cînd Tata [...] părea de piatră“. Mama lui Mirel, Ortansa, trece prin experiența unei căsnicii nereușite, divorțează și, rămasă singură, trăiește în casa bunicilor împreună cu fiul său, pe care îl copleșește cu grijile și atențiile ei, sîcîitoare pentru un tînăr de 19 ani cu pronunțate manifestări de independență. Sora ei, Riria, moare de timpuriu, lăsînd în urma ei o fiică, Lilli, încă minoră, cu un comportament încă pueril și romanțios, care crește, și ea, în casa bunicilor. Dar, de departe, exponentul cel mai pitoresc al acestei faune „de familie“ (și totodată personajul cel mai memorabil al cărții) este unchiul lui Mirel, poreclit Tololoi, „urît, încurcat la vorbă, stîngaci și adeseori caraghios“, pasionat de studiile istorice și ocupat cu elaborarea unei teze de doctorat, la care amînă însă mereu să lucreze sub diferite pretexte și pe care este de presupus că o nu o va duce niciodată la bun sfîrșit. Tololoi este căsătorit cu frumoasa Mary, „minunată, elegantă și zîmbitoare“, dar, cel puțin în aparență, fragilă și bolnăvicioasă.  Familia duce o existență anostă, marcată de automatisme comportamentale, iar în mijlocul ei Mirel face figura unui „revoltat“, își ia un aer de superioritate și lansează, ori de cîte ori are prilejul, observații răutăcioase pe seama rudelor sale, ținta predilectă a ironiilor lui fiind unchiul Tololoi. Malițiozitatea lui Mirel – ne încredințează naratorul – „era dezinteresată. Lovea deodată și contra oricui, fără antipatii și simpatii anumite. Nu-și îndrepta, desigur, săgețile contra tuturor cu aceeași putere. N-ar fi intrigat pe seama unui absent. Îi plăcea ca efectul să aibă o anumită formă, îl interesa să vadă rezultatul pe fața dușmanului, rîsetul înfundat sau tăcerea semnificativă a celorlalți. Tololoi, cu înfățișarea ridicolă, cu stîngăciile, cu vorba puțin gîngavă, se potrivea admirabil gusturilor lui răutăcioase“. Aceste teribilisme reprezintă însă mai mult decît niște simple manifestări adolescentine și nu pot fi puse doar pe seama vîrstei protagonistului. Există la acest personaj o anumită voluptate de a face rău, de a răni și de a umili, care se naște din frustrări și complexe. Căci în spatele aerului arogant afișat de Mirel se ascunde o ființă vulnerabilă, adeseori lașă, complexată de împrejurarea că nu se simte încă „bărbat“. Iar de aici iau naștere resentimentele, ura, dorința de răzbunare. Drama lui Mirel este generată de faptul că toate încercările sale de a-și demonstra bărbăția eșuează lamentabil de fiecare dată. Atras de Mary, se strecoară în camera ei și află cu acest prilej că (sub pretextul bolii) aceasta i se refuză de doi ani lui Tololoi; își încearcă norocul cu slujnica Ioana, dar este respins și apoi, pentru a le da celorlalți (dar și lui însuși) o dovadă de bărbăție, întărîtă un taur „rău“, încearcă să-l înfrunte și este salvat în ultimul moment de argatul Mihai, care posedă din plin tocmai acea virilitate robustă la care aspiră în zadar protagonistul romanului: „…dintr-o săritură sprintenă, Mihai se strecură între băiat și animal. Își suflecă mîinile și așteptă. Taurul avu un moment de ezitare, apoi se hotărî să mai facă un pas. Mihai se sprijini cu picioarele în perete, iar cu mîinile apucă taurul de coarne. Animalul voia să-l împingă înapoi, dar Mihai, cu o sforțare enormă îl țintui locului. Dinții omului scrîșneau, sudoarea șiroia de-a lungul feței. Vinele de la mîini se umflaseră, gata să pleznească. În sfîrșit, taurul își opri mînia. Dete un pas înapoi, întoarse capul, mugi tare, apoi o porni spre grupul vitelor“.  După ce ratează proba „luptei cu taurul“, Mirel va suferi o nouă frustrare: se furișează în grajdul unde dormea Ioana, cu gîndul să o surprindă în somn, dar descoperă că fata este ibovnica lui Mihai și asistă neputincios la actul erotic dintre cei doi. Cu simțurile stîrnite, plin de ranchiună și de resentimente, eroul ajunge în camera verișoarei Lilli, pe care o seduce. Fata i se oferă cu candoare și inconștiență (este încă aproape un copil), dar cînd, mai tîrziu, își anunță amantul că este însărcinată, acesta aruncă toată vina pe ea – „Te-ai aruncat în brațele mele ca o femeie de stradă“ – și reacționează cu violență la ideea unei posibile căsătorii – „Nevasta mea! O proastă, nevasta mea!... mai bine mă omor!“ –, apoi, speriat de posibilele consecințe penale ale faptei sale, i se confesează lui Tololoi, dorind să știe „ce se întîmplă dacă trăiești cu o minoră și te află poliția“. Tololoi le face cunoscută isprava lui Mirel și celorlalți membri ai familiei, ca pe o întîmplare amuzantă, stîrnind furia și dorința de răzbunare a tînărului, care la rîndul lui, în momentul în care toată familia este adunată la masă, divulgă secretul vieții conjugale a lui Tololoi. Dar și încercarea de răzbunare a lui Mirel eșuează, căci, în locul tragediei pe care dezvăluirile lui ar fi trebuit s-o stîrnească, așa cum scontase, singura reacție a lui Tololoi este unul dintre obișnuitele automatisme comportamentale: „…peste fruntea lui Tololoi păru că trece un gînd, fața i se destinse și o mînă neagră, păroasă, cu vinele umflate se furișă printre bobițele de struguri“.  Existența lui Mirel apare astfel ca o succesiune de acte ratate, personajul e un soi de Cănuță, om sucit, căruia toate îi ies pe dos și care cumulează toate atributele antieroului. Pe de altă parte, el deschide seria adolescenților „răi“ din proza românească interbelică, se situează la mare distanță de personajele adolescentine idilice ale lui Ionel Teodoreanu și îl anticipează pe eroul din Monstrul lui Dan Petrașincu. Necruțătoare, viziunea lui Anton Holban asupra acestei vîrste „ingrate“, atît de tulburi și de frămîntate, este mult mai credibilă și mai în spiritul autenticismului generației sale decît romantismul întîrziat din La Medeleni." ["post_title"]=> string(21) "Adolescentul cel rău" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "adolescentul-cel-rau" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-30 13:55:29" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-30 10:55:29" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241591" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> int(29) ["max_num_pages"]=> float(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_privacy_policy"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_favicon"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "d18f90b828b1ee6383ba4e0520ad1c20" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["allow_query_attachment_by_filename":protected]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

29